„Un copil nu e vinovat că tatăl lui merge și dă în cap la altul. Copilul ăla merită o șansă”. Cine este Daciana Loi, profesoara care a transformat durerea altora în misiunea vieții ei

Daciana Loi este profesoară și fondatoare a Asociației Umanitare Dreptul la Viață din Huedin. De mai bine de 15 ani, Daciana Loi își dedică timpul și energia sprijinirii copiilor aflați în situații de vulnerabilitate, cu un obiectiv clar: prevenirea abandonului școlar cauzat de sărăcie.

Povestea implicării sale în voluntariat a început cu mici gesturi de generozitate, care, în timp, s-au transformat într-o misiune de viață. Daciana Loi a reușit să adune în jurul ei o comunitate de oameni care cred în puterea faptelor bune și care, lună de lună, contribuie pentru ca zeci de copii să meargă la școală, să aibă haine, rechizite și, mai ales, speranță.

Astăzi, numele Daciana Loi este asociat cu solidaritatea și cu lupta pentru educație. Prin asociația sa, a schimbat destine și a reușit să construiască punți între oameni, demonstrând că binele se face picătură cu picătură.

Dacă ar fi să ne întoarcem puțin în urmă, când ai plecat de acasă la școală, ce voiai să te faci? Ce drum vedeai? Că sigur nu-l vedeai pe acesta.

Nu vedeam nici drumul ăsta umanitar și nici drumul de profesor.

Ca orice copil… deși aveam în familie mamă educatoare, cadru didactic, nu vedeam deloc drumul de profesor. Când eram în ciclul primar, mă vedeam doctoriță.

Normal, toate fetele.

Da. M-am văzut și gimnastă, m-am văzut și… nici nu mai știu. Dar crescând, cam prin gimnaziu, atunci mă vedeam profesor.

Mă jucam în fața blocului, până în clasa a 8-a, cu păpușile și cu copiii de afară. Le organizam jocurile, iar eu eram „profesoara”.

Daciana Loi: „Un copil nu e vinovat că tatăl lui merge și dă în cap la altul. Copilul ăla merită o șansă”

Cred că toate am făcut asta. Ce vârstă ai?

52.

Din ce oraș vii?

M-am născut și am crescut în Sebeș, Alba.

Și școala?

În Sebeș am făcut școala până în clasa a 12-a, când am terminat liceul. În perioada aceea visam la științe economice, era comunismul, toată lumea visa ASE.

Dar a venit Revoluția, fix în clasa a 11-a. Ne-a bulversat pe toți. S-au schimbat facultățile, s-au introdus specializări noi și nu mai știam ce să fac. Deși mă pregătisem pentru științe economice, am avut o colegă mai mare care a dat la inginerie textilă. Mi-am zis: „E de fete, acolo merg și eu”.

Și m-am dus la Politehnică, la inginerie textilă. Cinci ani de inginerie textilă. Mereu glumesc: „ațe, cârpe și alte zdrențe”. Am lucrat în industrie, dar nu m-am regăsit deloc.

Dar, de fapt, nu făceai ațe și cârpe, tu lucrai cu mașinile.

Nu, eu conduceam întreaga secție. Eram inginer șef de secție. Conduceam oameni, planificam producția, verificam calitatea. Știam toate mașinile, cum funcționează, ca să pot cere calitate, dar nu asta era esența muncii mele.

Nu aveai treabă cu ceea ce ar fi însemnat partea creativă, cum aș fi văzut-o uu – tipare, croiuri, modă.

Deloc. Eu am lucrat pe tricotaje, la fosta fabrică „Someșul” din Cluj. Nu m-am regăsit în rolul ăsta de a conduce femei, de a fi șefă peste ele.

Aveam doar 23 de ani, iar femeile din subordine aveau 40-50. Și erau multe tensiuni între ele, gen: „De ce ai cerut foarfeca de la ea și nu de la mine?”. Nu m-am regăsit deloc.

Așa că mi-am căutat de lucru și am început ca suplinitor necalificat, la un liceu din Huedin.

Oh, Doamne! Și ce a zis mama ta atunci?

Sincer, asta mi-am dorit. Făcusem multă chimie în facultate, iar profesoara de specialitate plecase. M-am înscris imediat, m-am dus și am zis: „Măcar scap de industria textilă”.

Sigur, nu eram calificată. Și atunci mi-am spus: orice post se ivește, mă duc, dar fac și facultatea necesară.

Și cum era în anii ’90 să fii profesor?

Foarte greu. Era perioada de tranziție și, ca profesor, nu aveai efectiv ce să mănânci.

Adică ai fi acceptat orice post?

Da. Dacă era post de balet, mă duceam și la balet. (râde)

Singurul care părea viabil atunci era cel de informatică, pentru că începuse să se introducă această disciplină în programa școlară. Așa că m-am dus la Cluj și am făcut informatică aplicată și programare.

Dimineața predam la școală, după-masa urcam în mașină, mergeam la Cluj și făceam cursuri. Era a doua facultate, în regim de învățământ la distanță, dar trebuia să mergi fizic la fiecare oră. Și am făcut-o.

Câți ani?

Au fost câțiva ani buni. Apoi s-a încropit o catedră de informatică, pentru că orele creșteau tot mai mult în programa școlară. Am participat la concurs, m-am titularizat și de atunci sunt profesor.

Dar părinții tăi ce au zis când, după Politehnică și Inginerie Textilă, ai ales să predai ca suplinitor necalificat?

M-au înțeles perfect. Țin minte că mi-au spus doar atât: „Ai un copil mic, te ajutăm cu el”.

Fetița mea avea atunci 2-3 ani. Părinții mei veneau la Sebeș și o țineau la ei, ca eu să pot lucra și să fac facultatea.

Dimineața eram la serviciu, după-masa la cursuri, iar în weekend făceam naveta Huiedin–Sebeș, ca să-mi văd copilul.

Iar acum tot în Sebeș locuiești?

Nu, eu stau la Călățele.

Călățele unde este? E aproape de Cluj, nu?

Da, de la Huedin către Beliș.

Deci acum stai la munte, la țară. De când?

De șapte ani m-am mutat din Huedin, deși eram la trei minute de școală. Aveam o casă la țară, inițial casă de vacanță. Am venit într-un weekend și… nu ne-am mai întors.

Ce-mi spui despre comuna asta?

Eu stau, de fapt, într-un cătun al Comunei Călățele, în Călățele Pădure. Locuiesc chiar în pădure, înconjurată de natură, cu trei câini, două pisici și liniște. E un loc foarte calm și cald.

Iar la școală faci naveta până la Huedin.

Da.

Câți kilometri sunt?

Aproximativ 26. Nu e mult. Și îmi place drumul: trec prin pădure, pe lângă vale, cânt, fac poze. Sunt minutele mele cu mine, deconectarea mea zilnică.

Cine este Daciana Loi, profesoara care a transformat durerea altora în misiunea vieții ei

Când începe voluntariatul în viața ta?

Cred că toată viața am făcut acte de voluntariat, chiar și când eram mică.

Mama îmi povestește că, prin clasele I-II, eram printre puținii copii cu stilou chinezesc – un cadou de la niște rude din străinătate. În spatele meu stătea o colegă mai sărăcuță, care scria cu creionul. Am întrebat-o dacă vrea să facem schimb. Eu i-am dat stiloul, ea mi-a dat creionul. M-am întors acasă cu creionul, iar mama… m-a certat bine (râde).

Mai târziu, obișnuiam să-mi dau sandwich-urile la școală. Iar ca profesor am fost mereu atentă la copiii mei. Când am devenit dirigintă, am avut un elev timid, mai firav, care stătea în ultima bancă. Am făcut multe excursii cu clasa, iar pe el îl luam mereu gratuit, îi pregăteam pachet și îi strecuram discret bănuți de cheltuială.

De acolo cred că a pornit totul, ca un bulgăre care s-a rostogolit.

Stai un pic. Câți ani are elevul ăsta acum și unde e?

Anul trecut am avut întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului cu această clasă.

Și ce face acum acel copil?

Este un tată de familie extraordinar, un bărbat care îmi spune: „Doamna dirigintă, eu n-am uitat niciodată ce ați făcut pentru mine.” Mă ajută în campaniile mele, are propria firmă, un serviciu bun, și-a permis să întoarcă înapoi către societate. A devenit un om minunat.

Foarte frumos! Bun, și plecând de acolo, mai în zilele noastre, când a început voluntariatul să capete un nume?

Am simțit nevoia să îi dau un nume în perioada în care, lucrând în învățământ, vedeam foarte mult consum de alcool, tutun și chiar droguri la tineri. Vorbim de anii 2006–2007. Atunci am făcut foarte multe campanii și proiecte de prevenire, atât la școală, cât și în colaborare cu alți profesori din țară.

În 2008 am înființat Asociația Umanitară „Dreptul la Viață”, gândită inițial ca o platformă pentru combaterea consumului de alcool, tutun și droguri. Am mers pe acest drum încă 2-3 ani.

Și ce a urmat?

La un moment dat am citit într-un ziar un articol despre un băiat de 14 ani din Cluj care își creștea singur cei 4 frați, într-o baracă de lemn. Nu mai țin minte exact situația părinților, dar am simțit imediat că trebuie să-l ajut.

Am aflat la ce școală învață, am sunat, m-am documentat și le-am spus elevilor mei să strângem ceva pentru el: o plăsuță de alimente, câteva rechizite, o sacoșă cu haine. În final m-am trezit cu o dubă plină de ajutoare!

Copilul săracu nu avea nici unde să le pună. Atunci am înțeles cât de greșit poate fi perceput ajutorul – nu poți duce unui copil dintr-o baracă un camion de lucruri și să spui că l-ai salvat.

Așa am ajuns, prin mediatorul școlar, într-o zonă rău-famată a Clujului, practic pe o rampă de gunoi. Și acolo, în 2010, am avut primul șoc major din viața mea de voluntar.

Unde ai ajuns atunci, când ai văzut condițiile de trai ale acelor copii?

Era o zonă cunoscută în Cluj, „Dallas”, cum îi spune lumea. Când am intrat acolo și am văzut cum trăiesc copiii… a fost un șoc. Nu mă interesează ce fac adulții, copilul nu e vinovat că tatăl lui merge și dă în cap la altcineva. Copilul merită o șansă.

Ei locuiau în improvizații din carton, lipite cu nylon. Dormeau în barăci din placaje. Am aflat ulterior că în fiecare iarnă moartea își ia cota de copii, pentru că în cutii de carton nu poți rezista frigului.

Am împărțit plângând ce aveam cu mine și am plecat de acolo hotărâtă să fac mai mult. Când am văzut că în doar o săptămână am reușit să strâng o dubă întreagă de ajutoare, mi-am zis că se poate.

Cum ai continuat după acel șoc?

Mediatorul școlar mi-a spus că toți copiii de acolo merg la o anumită școală, aceeași unde era și băiatul de la care pornise totul. Am cerut listele copiilor, pe clase și pe vârste, și am zis: „Până la Crăciun trebuie să-i bucurăm.”

Am organizat campania prin școală, cu cadrele didactice de acolo. Țin minte că pentru Moș Nicolae am făcut 160 de pachete – nu doar un cadou, ci saci întregi de alimente, haine, rechizite. Am lucrat până dimineața, ne trezeam la 5 și împachetam.

În plus, am reușit să ducem la școală și lucruri de care aveau nevoie zilnic: mașini de spălat, cuptoare cu microunde, detergenți, produse de igienă. Pentru că acolo mâncau, acolo li se spălau hainele. Și atunci am înțeles: se poate. Și alții au văzut ce facem și mi-au spus: „Uite, mai sunt și alți copii care au nevoie.” Așa am trecut de la partea de prevenire a consumului de alcool și droguri la partea umanitară. De acolo s-a rostogolit bulgărele și a ajuns acum imens.

Aveți un număr, așa, orientativ, al copiilor pe care i-ați ajutat de-a lungul timpului?

Dacă stau să număr de la început, depășește 500 de copii. Nu îi pun la socoteală pe cei 160 din prima campanie. Sunt copii care s-au născut sub ochii noștri, au crescut alături de noi. Unii au terminat facultăți, alții școli profesionale și s-au încadrat în muncă. Nu toți reușesc, dar cred că din 10 copii, la 7-8 am reușit să le dăm aripi.

Vă mai ajută cineva?

Da, suntem patru voluntari: eu, Timea, Lucian și Ildi. Nu aș putea face singură.

Și financiar cum reușiți?

Am creat un grup pe Facebook, „Crăciunei și Crăciunițe”. Eu cred într-un Moș Crăciun lunar, nu doar în ajutorul de sărbători. De aceea, la intrarea în grup, fiecare își asumă o donație minimă de 20 de lei pe lună – cât un pachet de țigări. Nu verific pe nimeni, mă bazez pe conștiința fiecăruia. Dar așa, picătură cu picătură, se formează oceanul acesta mare de bunătate.

Cei trei colegi ai tăi sunt și ei profesori?

Ildi este profesoară, Timea lucrează ca operator calculator într-o firmă, iar Lucian este bugetar. Asociația nu are angajați, suntem doar voluntari.

Câți copii aveți?

Am o fiică, iar peste o lună voi fi bunică.

Felicitări, ce frumos!

Mulțumesc! Dar îți dai seama că de atâția ani trebuie să existe un echilibru între familie, ONG și munca de voluntariat. Am încercat să las weekend-urile pentru familie, să fiu lângă copil..

Către ce copii mergeți? Cum alegeți comunitățile?

Noi mergem punctual, familie cu familie. Cazurile vin spre mine pe diferite căi, pentru că lumea știe deja cu ce mă ocup. Apreciez cel mai mult când cineva îmi spune: „Am făcut ceva pentru o familie, dar nu mai pot continua, poți să intervii tu?” Pentru mine contează enorm să știu că omul acela a încercat să facă ceva.

Dar când cineva doar îmi semnalează: „Uite, sunt acolo niște sărmani, du-te tu!”, atunci mă pierd. Îmi place când există implicare, chiar și minimă – un sandwich, o farfurie de ciorbă. Asta e deja un gest uriaș.

Cât de greu este să strângeți bani?

Asta e partea cea mai grea. Puterea de cumpărare a scăzut, oamenii abia își plătesc facturile. Și totuși, acei 20 de lei pe lună, cât un pachet de țigări, sunt extraordinar de importanți. Am avut cazuri când a venit o bătrânică și mi-a întins 5 lei sau o ciocolată pentru copii. Mi-au dat lacrimile.

Citește și: Claudia Costea: „Copiii din Pirita ar putea să se lase de școală în fiecare zi. Dorm printre șobolani sau în grajd cu purceii ori caii. Nu știu dacă dimineață au șosete sau pantofi să se încalțe, dar microbuzul care-i duce la școală este neîncăpător”

În ce campanie sunteți acum?

Suntem în plină campanie de pregătire pentru școală. Avem în jur de 100 de copii, de la grădiniță până la liceu. A fost foarte greu cu fondurile și rechizitele. Weekendul acesta trebuie să echipăm ghiozdanele, pentru că de luni încep școala.

Unde vă pot găsi oamenii care vor să doneze?

Avem site și pagina de Facebook „Asociația Umanitară Dreptul la Viață – Huedin”, unde sunt toate detaliile și modalitățile de donație. Toate pozele campaniilor noastre sunt acolo. Sunt și pe Instagram.

Care este scopul principal al asociației?

Combaterea și prevenirea abandonului școlar cauzat de sărăcie. Am văzut prea mulți copii care renunță la școală pentru că n-au pantofi, n-au haine, n-au ce mânca, sau pentru că în casă e frig.

De-a lungul anilor, am ajuns chiar să construim case. Am întâlnit copii care trăiau în barăci din scânduri și nylon. Cum să le spui „mergi la școală” în asemenea condiții?

V-ați implicat și în comunitatea locală?

Da, am ajutat și la spital, și la școli. Am dotat o secție de pediatrie din spitalul din Huedin, am făcut-o să arate impecabil. În pandemie, am reușit să aducem materiale, stăteam nopțile pe internet și căutam soluții.