Valeriu Nicolae: „Dacă reuşim să ne mobilizăm mai bine la vot, dacă încercăm şi noi să facem mai multe lucruri, nu numai să cerem, poate o să fie mai bine”

Valeriu Nicolae, fost consilier în guvernul Cioloş, este probabil una dintre acele persoane care ne oferă zilnic lecţii de viaţă. Extrem de bine pregătit, a lucrat la companii mari din SUA unde câştiga extrem de bine şi putea să ducă o viaţă liniştită departe de praful de aici. S-a întors, căci, spune el, nu s-a gândit niciodată să rămână acolo. Provenind dintr-o familie mixtă de români şi rromi, crescut în sărăcie şi în mijlocul problemelor sociale, a ştiut încă de mic că şansa lui este să înveţe. A învăţat bine pentru că-i era frică de sărăcie. Dar bine învaţă şi alţii. El a învăţat foarte bine şi a ajuns departe. Acum oferă consultanţă diplomatică pentru un număr de minsitere ale afecerilor externe, dar şi consultanţă financiară pentru o parte din elita financiară României. Însă, cel mai important dintre toate, în weekend merge în ghetoul din  Ferentari, căci are acolo vreo 200 de copii de care are grijă. În fiecare toamnă îi îmbracă şi le cumpără încălţăminte pentru şcoală şi la sfârşit de săptămână face teme cu ei. Sunt copii cu probleme, copii ale căror modele în viaţă ar putea fi traficanţii de droguri, însă, Valeriu crede că a ajuns mai popular decât aceştia. Se ocupă de ei ca de copiii lui căci a simţit că au nevoie de ajutor, au nevoie de o şansă. Alături de el mai vin voluntari foşti miniştri, vedete TV, fotbalişti, oameni care simt nevoia să facă bine. M-am întâlnit cu Valeriu Nicolae într-o cafenea din Bucureşti şi în timp ce-mi povestea despre copiii din Ferentari, simţeam în vocea lui că pune tot sufletul din lume şi crede cu adevărat în ei. Am vorbit despre copii, despre guvernul Cioloş şi despre cum arată viitorul politic al României, despre care el crede că are toate şansele, căci clasa politică nouă va fi extrem de bine pregătită.

Cine sunt copiii de care vă preocupaţi? Îi ştiţi de undeva?

Nu, sunt copiii din ghetou. Nu-i cunoşteam.

Dar cum aţi ajuns la ei?

E o poveste destul de lungă. Am ajuns la ei în urma unei discuţii în Wyeoming, în SUA, am fost invitat la un seminar foarte elitist, în casa unde s-au ţinut discuţiile între Clinton şi Arafat, seminar la care au participat oameni foarte deştepţi, iar eu am ajuns acolo practic ca un accident. Seminariile acestea sunt despre cum se poate construi o societate mai bună şi se citesc tot felul de texte filosofice şi încerci să-ţi dai seama cum s-ar aplica acele texte societăţii actuale. Într-o pauză jucam ping ping cu unul dintre participanţi, un chinez care a zis că toate acestea sunt prostii pentru că nu ai cum să faci o societate mai bună în locurile cele mai grele, că vorbim degeaba, să ne simţim şi noi bine, să ne dăm deştepţi. Atunci eu am zis că merită încercat. Am venit înapoi în România, m-am dus în ghetoul considerat cel mai nenorocit din Ferentari şi aşa am început să lucrez cu copiii. A fost foarte greu la început, m-au considerat nebun, păream puţin ciudat, periculos, se temeau că sunt omul poliţiei, că de fapt am venit să dau în gât traficanţii de droguri, dar, încet, încet, lucrurile s-au liniştit.

Câţi copii sunt acum?

În fiecare weekend avem între 50 şi 60 de copii care vin la teme, copiii care trăiesc în condiţii extrem de dure, iar în total îmbrăcăm în fiecare an câte 150-200 de copii, îi încălţăm şi îi pregătim de şcoală. În weekend facem teme cu ei.

Mai sunt şi alţi voluntari?

Da. Acum ne strângem lejer 50 de voluntari în fiecare săptămână. Sunt foarte mulţi oameni care au făcut voluntariat aici, de la ex-miniştri din guvernul Cioloş, la vedete de televiziune, fotbalişti. Sunt oameni pe care i-am cunoscut pe parcursul vieţii şi care din când în când simt nevoia să facă ceva bun şi vin să ajute.

De ce din Ferentari, de ce nu din Craiova? Nu sunt şi acolo copiii care au nevoie de ajutor?

Bine, eu m-am mutat de mult din Craiova, nu am mai stat acolo de foarte mult timp. Stăteam în Jilava şi cel mai apropiat ghetou de mine era cel din Ferentari.

Ştiu că aveţi o pregătire profesională destul de importantă şi că aţi lucrat în locuri în care nu oricine ajunge. Ce v-a motivat să învăţaţi şi să vă pregătiţi aşa?

Cred că frica. În jurul meu, marea majoritate a celor din jurul meu nu erau educaţi şi mi-am dat seama, undeva prin clasa a doua că învăţatul era singurul lucru care putea să mă scoată din sărăcie. Mi-a fost frică să fiu sărac, să trăiesc în condiţiile în care trăiau bunicii sau o bună parte din familia mea.

Credeţi că este important să ai un model în viaţă, o sursă de inspiraţie?

Da, e foarte important. Maică-mea a fost foarte dură în legătură cu învăţătura. Ea nu accepta niciodată scuze de la mine că aş putea să nu învăţ. Cumva a devenit impus învăţatul. În plus, am avut foarte mulţi oameni buni în jurul meu. Am avut o bibliotecară care m-a învăţat să citesc înainte de a merge la şcoală. M-am rătăcit într-o bibliotecă, cea de lângă gara din Craiova unde am ajuns accidental, atras de un televizor, iar femeia aceea s-a ocupat de mine, fără nici un fel de obligaţie. Învăţătoarea mea s-a purtat foarte bine cu mine, iar apoi am avut o serie întreagă de profesori excepţionali care s-au purtat foarte bine cu mine. În ciuda faptului că veneam dintr-o familie praf, am avut profesori care au încercat tot timpul să mă ajute.

Ce înseamnă o familie praf?

Eram foarte săraci, tata era alcoolic, mama era de etnie romă şi nu era foarte simplu. O familie mixtă în care tatăl meu era un rasist… e complicat.

Dumneavoastră credeţi că sunteţi un model puternic pentru aceşti copii? Ca ei să se simtă motivaţi?

Nu m-am gândit niciodată la asta, nu m-am gândit că vreau să fiu un model. M-am gândit la ce pot să fac ca să-i ajut, să-i ajut să înveţe. Până acum funcţionează. Încet, încet am devenit un fel de model, deşi competiţia e destul de grea. Modelele în ghetou sunt traficanţii de droguri care sunt plini de bani şi au tot ce le trebuie fără să muncească prea tare. Eu sunt o variantă de model care cere mult mai multă muncă, dar cred că am devenit mai atractiv cumva.

Credeţi?

Da.

V-aţi gândit vreodată că aţi putea să fiţi dezamăgit? Că aceşti copii nu vor ajunge acolo unde îi îndrumaţi dumneavoastră şi vor alege celălalt model?

Este posibil.

Frustrarea nu ar fi mare atunci?

Depinde foarte mult pentru cine o faci. Dacă o faci pentru gloria proprie, sigur că vei fi frustrat. Dacă o faci pentru copii, nu. Principiul meu este că o fac pentru copii cât pot eu de bine.

Şi eu ca părinte aş fi frustrată dacă copilul nu ar alege cel mai bun model în viaţă…

Mă gândesc statistic. Dacă un singur copil va reuşi, eu am câştigat. Orice aş face, dacă eu am reuşit cu un singur copil din cei o sută, două, trei, patru cu care am lucrat şi lucrez, e un câştig pentru societatea asta, e un câştig pentru mine şi pentru el.

Ce faceţi exact cu ei în fiecare weekend?

Facem teme. Am găsit tot felul de metode pentru a face învăţarea cât mai atractivă. Sistemul educaţional e foarte prost pregătit pentru copii de felul acesta. Marea majoritate au un deficit de atenţie şi dacă nu reuşeşti să-i atragi cu ceva, e greu să-i reţii. Am încercat să-i atragem cu ceva şi tabletele au fost o metodă. Cu ajutorul unor jocuri pe tabletă învaţă matematică. Dar sunt multe lucruri pe care le facem cu ei. În mod normal sâmbăta facem sport, îi ducem în parc, facem o grămadă de activităţi fizice, ne jucăm cu ei, în pauze fac matematică sau citesc, iar duminica se fac temele. De multe ori iau copii care merg foarte bine la şcoală sau copii care sunt la centru de zi la mine acasă, în timpul săptămânii ca să înveţe un tip de disciplină. Mă asigur că mănâncă sănătos, au toate condiţiile să înveţe foarte bine şi îi supraveghez la scris, la citit şi aşa mai departe.

Ideea mea e să încerc să fac un fel de tabere săptămânale la mine acasă, să iau câte doi copii la mine acasă ca să încerc să le creez o rutină de învăţat. Să ştie ce să facă când vin de la şcoală şi cum să înveţe. Sunt câţiva puşti cu care lucrez de 4-5 ani şi care merg foarte bine la şcoală. Puştii aceştia nu numai că pot să termine un liceu, dar pot să facă şi pasul următor, să meargă şi la o facultate. Iar asta e o mare realizare pentru că din ghetou, nimeni nu s-a dus vreodată la facultate.

Aveţi vreun copil de care v-aţi legat în mod special?

Mă leg de toţi copii. Toţi copiii au poveşti speciale, unele foarte dure, dar încerc să nu tratez niciun copil diferit. Pericolul este că suntem atraşi de cum arată copiii. Dacă un copil este drăguţel, dacă este mai mic, automat ai tendinţa să încerci să-l protejezi, să lucrezi cu el mai mult. Nu fac asta, încerc să-mi distribui atenţia în funcţie de nevoile lor.

Copilul dumneavoastră ce zice când vin aceşti copii acasă?

E foarte fericit. Copiii din ghetou au devenit cei mai buni prieteni ai lui. E foarte darnic, e fabulos cât de mult s-a schimbat în bine. Îi ajută foarte mult şi este extrem de eficient atunci când îi ajută la teme. Există o relaţie de frate mai mare, copiii îl respectă şi comunică cu el mult mai uşor decât cu adulţii. Copiii cu care se lucrează foarte greu, în general lucrează cu el.

Părinţii copiilor cum primesc aceste eforturi?

Pentru mine e destul de dificil în momentul de faţă în ghetou pentru că practic nu mai pot să cumpăr nimic de acolo pentru că nimeni nu vrea să-mi ia bani. Nu pot să-mi spăl maşina pentru că nimeni nu vrea să mă lase să plătesc şi cumva nu sunt convins că merit asta. Mi se pare că sunt tratat mai bine decât merit în ghetou. E o reacţie ca pentru un salvator şi nu e deloc aşa. Sunt câţiva oamenii în ghetou care fac acte de bunătate absolut incredibile. Dacă părinţii unui copil intră la puşcărie, pentru ca acel copil să nu ajungă la un centru de copii, sunt alţi părinţi care îl adoptă. Oameni care au foarte puţine, trăiesc în sărăcie şi totuşi mai hrănesc şi mai îmbracă un copil.

De România sunteţi dezamăgit?

Nu, nu. Eu sunt îndrăgostit tare de România, mie îmi place tare aici.

De-asta v-aţi întors din America?

Nu mi-a trecut niciodată prin cap că o să fie o plecare definitivă. Am avut momente în care am fost foarte frustrat în România, dar nu mi-am imagina vreodată că plec definitiv. Mie în România îmi place. Cred că suntem o ţară foarte faină, cred că sunt oameni foarte buni în jurul nostru, doar că trebuie să încercăm să ne uităm la lucrurile bune şi mai puţin la cele rele. Nu cred că clasa politică e reprezentativă pentru România.

Aţi avut şansa împreună cu alţi oameni de bine ca Dacian Cioloş sau Vlad Voiculescu să faceţi ceva bine aici, dar nu aţi avut timp….

Nu numai asta. Nu a fost numai lipsa de timp. Nu am fost noi pregătiţi, am făcut multe greşeli, am fost inocenţi şi am crezut că dacă noi suntem buni în ceea ce facem este de ajuns. Nu a fost deloc de ajuns. Am greşit.

Cu ce?

Am făcut multe greşeli. De exemplu, nu ne-am dat seama cât de rezistent e sistemul, cât de mare e dorinţa de supravieţuire. Nu am putut să ne impunem împotriva unui aparat administrativ care e profund penetrat politic. Am fost nişte ageamii. Am învăţat foarte multe, dar în primele 3 luni, eu am fost un ageamiu.

Nu vă frustrează asta?

Eu nu prea mă frustrez, nu am cum să întorc trecutul. Dacă aş mai fi vreodată în poziţia aia aş şti ce ar trebui să fac şi aş face-o bine. M-am străduit şi în ultimele 6-7 luni am făcut voluntariat încercând să ajut clasa politică nouă să înveţe ceea ce am învăţat eu şi am făcut training-uri cu o grămadă de politicieni încercând să le explic greşelile mele, să evite să dea cu capul în aceleaşi ziduri în care am dat eu.

Avem tot mai mulţi oameni noi care sunt atraşi de clasa politică, ceea ce e un lucru bun.

Dumnezeule, dar e o discrepanţă enormă între guvernul Cioloş şi guvernul Dăncilă…

Asta nu e discutabil, clar. Eu nu vorbesc de guvern, ci de clasa politică nouă.

Clasa politică nouă nu a ajuns în vizorul nostru şi nu ştiu dacă vom ajunge să o vedem.

A, eu cred că o vom vedea.

Vorbiţi de parcă s-a terminat cu guvernul Cioloş. Sunt oameni care speră în continuare în reîntoarcerea acestui guvern. Faceţi ceva în sensul acesta?

Un guvern fără susţinere politică nu e funcţional. Noi am avut un guvern în care mâna dreaptă a primului ministru era un tip controlat total de PSD, domnul Dâncu, cu relaţii extrem de solide nu numai cu PSD-ul, dar şi cu Serviciile Secrete şi o mulţime de miniştri au fost numiţi de partide, nu aveau nici o legătură cu tehnocraţia. Era o bună parte a guvernului controlată de partide, plus că partidele se opuneau oricăror iniţiative ce veneau din partea noastră, a celor care nu eram puşi acolo politic. Asta a fost un impediment foarte serios. În momentul în care am avea un guvern de acelaşi tip, oameni care sunt promovaţi în funcţii meritocratic, pe baza unor principii de profesionalism şi guvernul acela e susţinut politic, transformarea României nu este deloc grea. Ai nevoie de 2-3 ani să reformezi administraţia publică, un proces greu, dar absolut necesar şi sunt foarte multe locuri unde poţi să ai un impact solid.

Din nou, în ciuda faptului că am avut foarte multe guverne dezastruoase, cu clasa politică pe care o avem, şansele noastre sunt foarte bune. Dacă reuşim să ne mobilizăm mai bine la vot, dacă încercăm şi noi să facem mai multe lucruri, nu numai să cerem, poate o să fie mai bine

Societatea civilă iese la proteste…

Eu zic că ar trebui să facem fiecare puţin mai mult decât proteste. Să încercăm fiecare să ajutăm în locurile în care ne pricepem şi asta, încet, încet ar schimba lucrurile.

Eu sper să avem o clasă politică cu oameni care au făcut ceva înainte de politică şi capabili să schimbe câte ceva în bine. Odată ce îi avem pe oamenii aceştia acolo, o să fie mai uşor să-i atragem şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru.

Sperăm să se reîntrunească echipa şi să avem din nou un guvern Cioloş. Dar sperăm să nu fie prea târziu căci peste încă trei ani, s-ar putea să fim în colaps…

Avem alegerile europarlamentare şi aşteptăm să vedem ce rezultate avem acolo. Dacă rezultaele sunt bune şi se dovedeşte că am devenit puţin mai responsabili (sper ca protestele acestea să fi ajutat la creşterea numărului votanţilor, în special din clasa de mijloc), dacă o să avem oameni mai buni care intră în competiţia politică, sper că oamenii buni să nu comenteze de pe margine cum o fac de foarte mulţi ani, ci să-şi asume să intre într-un partid politic, fie într-un viitor partid al lui Dacian, fie la USR, cred că avem şanse mari.

Adică vorbim de un viitor partid politic Dacian Cioloş şi USR?

Da, pentru mine nu există alte variante. Acestea sunt singurele variante. Restul partidelor, din nefericire au toate probleme foarte mari, cu legături extrem de urâte cu tot felul de mafioţi, tot felul de baroni, de foşti securişti. E o clasă politică putredă.