Viața unui profesor român din Germania. Miriam Mircea: „De întors în România, nu, merci”

După câțiva ani de la primul interviu, vorbim din nou cu Miriam Mircea. De data aceasta o găsim într-o perioada maturizată, ancorată în echilibru și conștientizare de sine. Acum în vârstă de 41 de ani, trăiește la Berlin și mărturisește că a învățat să fie recunoscătoare nu doar pentru realizările profesionale, ci și pentru micile bucurii ale vieții de zi cu zi. Nu mai caută validare externă și își afirmă cu încredere autonomia: „Știu ce am și ce pot, și restul e cancan”.

Stabilită în capitala Germaniei, Miriam Mircea predă limbi străine într-un sistem educațional pe care îl cunoaște în profunzime. Deși recunoaște provocările meseriei de dascăl, găsește sens și satisfacție în micile progrese ale elevilor săi. Recent, și-a extins activitatea și la nivel universitar și și-a regăsit vocea interioară și pe cea de educator.

Berlinul, un oraș vibrant și cosmopolit, i-a oferit libertatea de a trăi în propriul ritm. Miriam Mircea vorbește cu plăcere despre ritualurile ei cotidiene – de la cafeaua savurată într-o cafenea „hygge” până la plimbările în natură. Este o hedonistă asumată, dar și o femeie disciplinată, care își cultivă sănătatea fizică și echilibrul emoțional. Deși recunoaște că nu este atașată profund nici de Berlin, nici de România, spiritul său nomad și încrederea în sine o ajută să se simtă acasă oriunde. Și ne-a mărturisit că se pregătește din nou de plecare. Nu ne-a spus încă unde, dar vestea o să vină curând. Vă ținem la curent imediat ce aflăm ceva de la Miriam Mircea (presimt că o să avem și un al treilea interviu cât mai repede). 

Miriam Mircea se consideră un copil al Revoluției, cu o educație care a încurajat autonomia și curajul de a gândi diferit. Dar cum arată viața ei? Și cum a ajuns la concluzia că „tribul meu sunt eu. „După mine, potopul”, ca să o parafrazez pe Madame de Pompadour. Nu sunt o persoană ahtiată după contacte sociale, nu le caut validarea și nu simt că mă înalță psihic sau spiritual”?

Miriam, ne revedem după câțiva ani. Ce-ai mai făcut? Cum te-a schimbat timpul care a trecut de la ultima noastră discuție?

Am făcut multe, fără a intra în prea multe detalii, în marea majoritate a timpului, și câteodată nu am făcut nimic „productiv”, ci am învățat să fiu recunoscătoare pentru viața mea, reușitele mele, familia mea și cum m-am „construit”. Mă aflu în anotimpul schimbărilor permanente. Acum, la 41 de ani, mă cunosc foarte bine. Mă iubesc și, în fiecare dimineață, sunt recunoscătoare pentru o nouă zi în care pot să îmi schimb viața așa cum doresc eu. Nu mă afectează aproape nimic, știu ce am și ce pot, și restul e cancan. 

Miriam Mircea: „Nu mă afectează aproape nimic, știu ce am și ce pot, și restul e cancan”

Acum locuiești la Berlin. Cum ai ajuns acolo și ce ți-a spus intuiția când ai decis să faci pasul?

Berlin este locul care, pentru noi, nu înseamnă Germania, ci lumea întreagă. Nu a fost nimic neașteptat, ci ceva natural, gradual. Ne simțim foarte bine în acest oraș și mereu îl redescoperim. De fapt, nu intuiția mi-a spus, ci stilul de viață, nivelul salarial și posibilitățile orașului, adică lucruri concrete și reale.

Cum te simți azi în pielea ta, într-un oraș atât de vibrant și complex ca Berlinul? Ai avut un moment în care ai zis „Da, aici e acasă”?

Nu știu dacă Berlin sau Germania e acasă, sau Grecia, sau România, sau Italia, sau Anglia. Acasă e peste tot unde mă simt bine, fie și pentru o oră. Dar eu, de când am fost copil, nu am avut lipsă de încredere în sine, așa că nu cunosc temerile pe care le au unii referitor la un oraș nou sau mare. Nimeni nu îmi datorează nimic, nu mă aștept la nimic și tot ce am este creația muncii mele, așa că Berlinul trebuia „să se supună”, în glumă spus.

Cum e viața de profesoară acolo? Ce te entuziasmează și ce te mai obosește, dacă e cazul?

Viața de profesor este destul de similară peste tot: multă implicare, multă pregătire, multă muncă suplimentară nerecompensată financiar, dificultăți cu elevii, sau cu părinții lor, câteodată cu direcțiunea școlii sau chiar cu colegii.

Le știam pe toate dinainte de a intra în sistemul educațional de stat german.

Dar, pentru mine, momentele mici de bucurie vin din observarea unui elev care „s-a prins” datorită explicațiilor mele, care a luat o notă mai bună, care a prins încredere de a vorbi și de a-și înfrunta greșelile. Am parte și de îmbrățișări, de mici cadouri neprețuite, de zâmbete și de scrisori de la elevi. Acestea sunt bogăția și recompensa mea ca dascăl.

În interviul din 2021 spuneai că te simți uneori ca un „robot de predat”. Mai ai momente din astea? Sau ai găsit între timp un ritm mai blând cu tine?

Predatul poate fi cea mai mare bucurie sau cea mai grea corvoadă, iar cine nu este de profesie nu are cum înțelege la ce mă refer. Nu mă deranjează rutina prea mult, însă ea există și câteodată o apreciez, iar alte dăți o detest. Cert e că fără ea, aș fi ca un vas plutind în larg fără direcție.

De câteva luni predau și la o universitate, unde m-am regăsit ca profesor și mi-am regăsit vocea ca educator, un fel de portal spre dimensiunea mea ideală ca pedagog.

Berlinul e un oraș care te provoacă, dar și te eliberează. Ce-ai descoperit despre tine de când locuiești acolo?

Afirmația cu provocarea și eliberarea este exact cum aș descrie viața în acest oraș.

Cunoscându-mă bine de mulți ani, am descoperit și mai mult cât îmi place cafeaua bună, un restaurant elegant, o cafenea „hygge”, oamenii care nu se concentrează asupra altora, libertatea de a fi și de a respira în ritm propriu.

Sunt o hedonistă prin definiție, îmi place viața bună și iubesc lucrurile care îmi fac viața mai bună, așa că mă regăsesc în stilul capitalei Germaniei care amestecă foarte bine formalul cu neoficialul.

Miriam Mircea: „Sincer, nu mi-e dor deloc de țara în sine, cred că mă rezum la a o admira de la distanță”

Ce ți-e cel mai dor din România? Și ce ți-ar fi cel mai greu să lași în urmă dacă ai pleca din Berlin?

Sincer, nu mi-e dor deloc de țara în sine, cred că mă rezum la a o admira de la distanță, la a retrăi amintirile mele superbe de acolo și a revizita anumite epoci literare cu care mă identific.
Nu sunt atașată nici de Berlin, căci orice învăț își are și dezvățul. Am un spirit nomad și liber, am încredere că îmi pot (re)găsi locul oriunde aleg eu.

Mai ai legături strânse cu România? Ai prieteni, familie aici? Cum ții contactul cu „acasă”?

Nu știu dacă am avut vreodată legături strânse cu România, nici când eram acolo. Familia mea este încă în țară, iar o prietenă din liceu tot așa, cu care mai conversez ocazional.

România este „acasă” doar în sensul de apartenență la o nație, dar nu oferă niciunul din atributele unei case adevărate, referindu-mă strict la perspectiva mea.

Cum e să predai într-o limbă străină și să-ți trăiești viața în alta? Simți că ți se schimbă vocea interioară în funcție de limba pe care o folosești?

Ah, eu nu îmi trăiesc viața în română, ci în engleză și germană, de mai mult de 14 ani.
Sunt teorii educaționale și teoriile mele personale care atestă că, odată cu vorbirea altei limbi în afară de cea maternă, se schimbă tonul vocii, felul în care pronunțăm cuvintele, cadența și felul în care gândim. Mi se pare un fenomen fascinant, de aceea lucrez la un mic ghid de predare a învățării limbilor străine, în care pun accent și pe aspectul holistic și emoțional al învățării.

„Nu fumez, beau foarte rar alcool de calitate, nu mănânc junk food și încerc să mă mențin pe cale naturală”

Ai mai scris? Mai ai timp să citești, să visezi, să stai cu tine? Sau te fură încă rutina?

Da, raportez cu bucurie că am mai scris, am mai apărut în presă, am răspândit mesajul meu educațional – misiune care definește prezența mea online. Chiar și acest interviu contribuie la scopul meu de a fi autentică și a avea puterea de a „mă expune”.

Mereu am timp pentru mine, și pentru cărțile mele, articolele mele și plimbările în natură. Acest timp nu e negociabil.

Citește și: A renunțat la o carieră de vârf în multinațională și la visul ei de profesoară pentru a construi un brand pentru Generația Z. Cine este Raluca Hăulică, olimpica din Vaslui ce a gândit altfel