Vlad Ivanov: „Mă interesează nu lungimea partiturii personajului meu ci dacă rămâne în film şi dacă spune ceva. Dacă lucrul acesta mă emoţionează, accept rolul. Personajul poate să aibă şi o singură replică”

Vlad Ivanov nu are nevoie de o prezentare. Mi se pare că orice film bun apare îl are în distribuţie şi pe Vlad Ivanov. Este un actor care a muncit mult şi care şi-a dat sufletul pentru fiecare rol pe care l-a făcut. Explozia imaginii sale a avut loc odată cu trofeul Palme d’Or de la Cannes pentru filmul „4,3,2”. Acolo a jucat rolul lui Bebe, un şarlatan care îi promite Găbiţei, o tânără ce a rămas însărcinată, că o ajută să avorteze, avortul fiind ilegal pe vremea regimului comunist. Un rol de excepţie, un personaj malefic, un actor excelent.

De fapt, aşa cum singur recunoaşte, majoritatea personajelor interpretate de Vlad sunt personaje negative, roluri pe care aş spune că le evidenţiază şi care dau astfel valoare cinematografiei româneşti. Anul acesta face parte din juriul de la TIFF, lucru care i se pare onorant.

Am vorbit cu el despre TIFF, despre filmele româneşti, roluri, personaje, industria de film care nu e chiar industrie în România, seriale, pasiuni şi fel de fel.

Eşti unul dintre cei mai apreciaţi actori. Acesta să fie motivul pentru care eşti în jurul la TIFF?

Nu, motivul este unul foarte simplu: Chiri (Mihai Chirilov)a vrut să fiu şi anul trecut şi acum doi ani, numai că programul nu mi-a permis. Acum două săptămâni am terminat filmul cu Corneliu Porumboiu şi mi-a spus că „hai că anul acesta nu mai ai nici un motiv să nu vii”. Aşadar, motivul este că anul acesta am avut o pauză de filmări şi am putut să merg la TIFF.

Şi mă bucur foarte tare. Anul trecut am fost cu filmul „Câini”, am şi luat foarte tare şi mi-a plăcut foarte tare. Îmi place foarte tare TIFF, îmi place oraşul şi mă bucur să fiu şi în juriu.

Cât de important ţi se pare TIFF pentru cinematografia românească?

E, fără să exagerez, are o importanţă majoră pentru cinemaul românesc pentru că nu există alt festival de o asemenea anvergură. TIFF-ul a crescut de la an la an şi vin enorm de mulţi invitaţi. Ţin minte când a venit agentul meu şi a ţinut un fel de master class cu actriţe şi actori tineri, o actriţă a întrebat: „dar noi cum putem să ajungem la festivaluri, cum putem să întâlnim oameni din afară?”. El a spus: „Oameni buni, nu toată lumea are şansa să ajungă la Cannes, nici eu nu am ajuns foarte repede. De ce nu începeţi cu TIFF-ul, cu festivalul din ţară? Pentru că este un loc unde poţi să întâlneşti actori străini, regizori, oameni de casting”. Sunt o grămadă de meeting-uri, de locuri unde poţi să-i abordezi, poţi să vorbeşti cu ei, ai şansa fantastică de întâlni oameni ce ar putea să-ţi schimbe destinul la un moment dat şi poţi vedea filme non stop.

Filmele din competiţie, voi, juriul, le vedeţi înainte?

Nu, sau mai bine zis, eu personal nu le văd. Cred că singurul care le vede e Chiri, pentru că el trebuie să aleagă ce filme aduce în funcţie de politica festivalului.

Ai jucat în tot felul de filme româneşti, roluri care mai de care… Există vreun personaj mai apropiat de sufletul tău?

Nu pot să zic că există. Eu am un alt soi de abordare. Mă interesează nu lungimea partiturii personajului meu ci dacă rămâne în film şi dacă spune ceva. Dacă lucrul acesta mă emoţionează, accept rolul. Personajul poate să aibă şi o singură replică.  Am şi jucat în Snowpiercer şi am avut doar o replică. Sigur că mă bucur foarte tare când iese un personaj şi vedem asta de la filmare, dar şi alte lucruri sunt importante. Mi-a plăcut foarte tare în „4,3,2”, dar nu ţine totul numai de mine.

Un actor poate să ridice foarte tare filmul, dar nu cred că un singur actor poate să facă un film să fie cum e, e nevoie de o echipă, de la maşinist şi până la producător.

Ce vreau să spun cu asta: am trăit un miracol din februarie şi până la începutul lui mai, când am filmat filmul lui Porumboiu, am avut parte de cea mai bună echipă. De la cel care cară cabluri şi până la regizor, operatori, etc. A fost o echipă care efectiv s-a dedicat şi a pus foarte multă pasiune. Şi când întâlnesc o echipă aşa şi eu mă simt în siguranţă, mă simt iubit, ajutat; e important să se creeze un confort pentru actorii care au partituri şi nu numai.

Aşa că pot să spun că am fost foarte bucuros când am văzut rezultatul de la „4,3,2”, mai nou şi „Câini”.

„4,3,2” a fost momentul de glorie, de expulzie al imaginii tale?

Da, a fost momentul de glorie. Mai jucasem în producţii mici, dar momentul „4,3,2” a fost esenţial. Mi-a explodat practic carieră, am explodat, iar regizorii au început să se uite şi la mine ca la un actor care spune ceva. De la acest film, lucrurile au mers în sus şi foarte repede.

Te uiţi la seriale?

Mă mai uit, dar în ultima perioadă nu am prea avut timp şi nu pot să-ţi spun nimic despre nici un serial. Acum e un  trend pe piaţă, o mişcare care a luat amploare şi asta mă bucură foarte tare. În afară sunt cinema-uri care rulează de dimineaţa până seara câte episoade poţi să vezi, ceea ce e uimitor. Sunt canale întregi de televiziune care dau numai seriale, iar acestea sunt foarte bune.

M-aş bucura să lucrez într-un serial, de fapt am lucrat acum vreo 9 ani de zile într-un serial important, era primul serios din Spania, Crematorio şi era foarte serios.

Bine, întâi ar trebui să ne dezvoltăm în România producţia de seriale…

Da, aşa e. Uneori mă apucă aşa…când vorbim despre industria de film din România…mi se pare ca atunci când vezi peste stradă o dugheană care vinde doi cartofi şi două beri şi îşi spune supermarket. Bine, e uşor deplasată comparaţia, dar, să nu ne luăm aşa de tare avânt că nu e nici o industrie. Noi abia facem rost de nişte bani să face câteva filme pe an.

Ai fost premiat de-a lungul timpului, de la TIFF la Palme d’Or. Cât de importante sunt aceste premii pentru un actor? Te impulsionează, îţi dă un impuls de a merge mai departe?

Sunt extraordinare premiile, dar cred că un actor bun nu se gândeşte la premii atunci când începe filmările. Dacă porneşti aşa, e greşit. Însă dacă îţi iese rolul şi îţi iese şi filmul bine şi are şi expunere, sigur că un premiu îţi aduce numai bucurii.

Bănuiesc că un actor bun este acela care are multe premii..

Nu e o regulă. Trebuie foarte multă şansă în meseria asta. Eu am făcut roluri care credeam că vor fi foarte bine primite şi apreciate, alte ori am luat premii pentru nişte roluri la care nu mă aşteptam. E relativ totul.

Eu încerc să rămân cu picioarele pe pământ şi când iau TIFF l şi când iau Palme d’Or. Mă bucur din toată inima şi am o recunoaştere foarte mare faţă de echipă căci fără ei nu pot să fiu ceea ce sunt.

Urmăreşti generaţia de actori tineri ce au apărut acum la noi?

Am şi jucat cu ei în „Un pas în urma serafimilor” şi mi-a plăcut foarte tare că de la calup la calup deveneau mai serioşi, mai implicaţi, aveau un alt nivel de înţelegere, ceea ce m-a bucurat foarte tare. E bine şi pentru ei şi pentru toată lumea. Şi eu când eram tânăr şi era Victor Rebegiuc lângă mine, eram ca un burete, eram extrem de bucuros să pot să stau pe lângă el sau alţii ca el şi să învăţ cât mai multe.

La noi mai există o chestie din asta de „mişto” care te pierde foarte tare. De aceea îmi plac foarte tare actorii serioşi, puşi pe treabă.  Râdem, glumim, dar când avem treabă, nu facem „mişto”.

Cum ai ajuns să te faci actor? Părinţii tăi nu voiau să te faci şi tu economist, inginer?

Sincer, am vrut să dau examen la şcoala militară pentru că unchiul meu era în armată şi eu îl iubeam foarte tare.  S-a întâmplat că nu am putut să dau examen pentru că am avut o problemă medicală şi ştiu că am suferit foarte tare din cauz aasta atunci. Asta era în clasa a 8-a când trebuia să intru la liceu.

Apoi s-a întâmplat ceva, aşa…eu fiind o fire atât de veselă, cu simţul umorului foarte dezvoltat, am simţit că teatrul pentru mine ar fi ceva care mă atrage foarte tare.

Prin clasa a 9-a sau a 10-a am dat un examen la Şcoala Populară de Artă din Botoşani, l-am luat şi acolo am avut parte de doi profesori extraordinari care m-au învăţat chiar de atunci că dacă vreau să fac ceva, trebuie să fac cu seriozitate şi implicare. Erau destul de duri cu mine pentru că au simţit că pot să fac ceva. Apoi au început să vină şi filmele, am avut-o profesoară pe Sanda Manu care era mereu foarte exigentă, dar exigenţa asta chiar m-a ajutat.

Dacă nu te făceai actor, ţi se potrivea armata?

Nu, nu mi s-ar fi potrivit. Era o mare prostie pentru că sunt altfel construit pe dinăuntru. De asta am renunţat după 15 ani să mai fiu actor angajat pentru că interiorul meu preferă să cutreiere să caute, nu să stea locului.

Cred că dacă nu m-aş fi făcut actor, mi-ar fi plăcut foarte tare să fiu pe vasul lui Jacques-Yves Cousteau. Asta ar fi rezonat cu sufletul meu.

Îmi place foarte mult să caut iar actoria îţi dă şansa să plonjezi foarte mult în interiorul sufletului uman.

Majoritatea rolurilor tale au fost negative, nu?

Da, dacă le luăm grosso-modo, da, sunt negative. Dar grija mea numărul 1 a fost întotdeauna să le salvez cumva. Întotdeauna jocul este dinamic, acelaşi personaj de la început nu seamănă cu cel de la sfârşit.

Cineva spunea că rolul pozitiv e uşor de jucat. Pe cel negativ nu oricine îl face…

Da, aşa e. Rolurile negative sunt mai ofertante. Băieţii răi sunt mai apreciaţi decât ăia buni. (râde)

În viaţa de zi cu zi te trezeşti jucând vreun rol?

Nu, nu vreau să fac asta. Am mare grijă de interiorul meu şi de fiecare dată când termin un rol am grijă să fac duş psihic şi să alung toate energiile personajului. Altfel, dacă „uităm cine suntem în buletin” cum spunea Dem Rădulescu, ajungem la spitalul 9. Un actor trebuie să joace pe scenă şi pe platou.

Ce te pasionează în afară de film?

Îmi place foarte tare să merg pe munte, să explorez munţii.

Cu rucsacul în spate, cu cortul?

Cu rucsacul în spate, da. Nu mai am vârsta de cort. Acum rămân pe la diferite cabane din munte unde întâlneşti mulţi oameni iubitori ai muntelui, cu care petrec nişte seri minunate.

Dacă ar fi să închizi ochii, care ar fi un vis de-al tău legat de film şi de profesia ta?

Sunt actori care îşi doresc roluri, să joace cu anumiţi regizori… Eu, nu ştiu, simt că mă aflu la o vârstă la care am atins o maturitate profesională şi emoţională. E o perioadă pe care cred că trebuie să o fructific la maxim. Îmi doresc să fac filme care să rămână în sufletul spectatorului, să fie ceva cu adevărat important.

Îmi doresc să fiu înţelept în alegeri şi în ceea ce fac.