Vlad Stănculeasa, violonist: „Muzica este locul unde sinceritatea devine sunet”
Puțini artiști reușesc să combine eleganța, rigoarea și emoția pură așa cum o face violonistul Vlad Stănculeasa. Cu o carieră ce se întinde pe marile scene ale lumii — de la Göteborg la Rotterdam și de la Gstaad la Barcelona — el reprezintă una dintre cele mai rafinate prezențe ale generației sale. Solist, concertmaestru, profesor și explorator al fenomenologiei muzicale, Vlad Stănculeasa a construit un drum artistic de o coerență rară, în care virtuozitatea tehnică se împletește cu o profunzime umană autentică.
Născut la Craiova și format inițial la Liceul de Arte „Marin Sorescu”, Vlad Stănculeasa a descoperit vioara dintr-un impuls instinctiv al copilăriei: o chemare care avea să-i definească întreaga viață. După studiile la Liceul „George Enescu” din București și la Universitatea Națională de Muzică, destinul său s-a împletit cu tradiția școlii europene: Academia Internațională Yehudi Menuhin din Gstaad și Conservatorul din Lausanne, unde a lucrat cu maeștri precum Alberto Lysy, Liviu Prunaru și Pierre Amoyal. Acolo a învățat nu doar libertatea expresiei, ci și responsabilitatea fiecărui sunet — lecții care aveau să-i devină repere în toate etapele carierei.
Astăzi, Vlad Stănculeasa este concertmaestru al Orchestrei Simfonice din Rotterdam, al Bochumer Symphoniker și al Gstaad Festival Orchestra, dar și profesor la Conservatorul Superior de Muzică din Barcelona (ESMUC). A colaborat cu dirijori foarte importanți, precum Kent Nagano, Gustavo Dudamel, Neeme Järvi sau Manfred Honeck, și a împărțit scena cu artiști de talia lui Maxim Vengerov, Janine Jansen și Tabea Zimmermann. În tot acest parcurs impresionant, el a rămas fidel unei idei simple și profunde: muzica nu este o competiție, ci o formă de adevăr.
Mai mult decât atât, acum îl putem vedea într-un proiect al Orchestrei Naționale Radio, în cadrul căruia au fost aplaudați pe scena Sălii Radio mari violoniști născuți în România, care sunt extrem de apreciați în străinătate. Pe 21 noiembrie 2025 Vlad Stănculeasa va interpreta Glazunov – Concertul în la minor pentru vioară și orchestră și, în aceeași seară, veți asculta și celebra partitură Tablouri dintr-o expoziție (Musorgski-Ravel). Concertul va fi dirijat de muzicianul vienez Sascha Goetzel, director muzical pentru Orchestre National des Pays de la Loire (Franța) și pentru Ulsan Philharmonic Orchestra (Coreea de Sud) și dirijor principal invitat al Filarmonicii din Cracovia (Polonia).
Vă invităm să-l cunoașteți pe Vlad Stănculeasa care, în interviul următor, ne vorbește despre drumul său de la copilul care refuza pianul la artistul care cântă pe vioara Stradivarius „Jules Garcin” (1731), despre echilibrul dintre libertate și rigoare, despre emoția de pe scenă și despre tăcerea ca formă de inspirație. Un dialog despre sens, frumusețe și puterea de a rămâne autentic într-o lume care, adesea, uită să asculte.
Vlad Stănculeasa, povestea ta muzicală a început la o vârstă foarte fragedă. Cum ai descoperit vioara și ce te-a atras prima dată la acest instrument?
Faptul că eram fratele cel mic a fost, cumva, o șansă. Sora mea, Ivona, studia pianul, iar mama și-ar fi dorit să urmez același drum – mai degrabă din dorința de a-mi dezvolta sensibilitatea, nu neapărat cu gândul unei cariere muzicale. Eu însă am spus un „nu” destul de hotărât – mai exact că nu-mi place pianul, și că prefer vioara. Cred că am fost atras instinctiv de vibrația ei caldă, și de poziția apropiată de corp a instrumentului.
Așa am început studiul viorii în clasa I, la Liceul de Arte „Marin Sorescu” din Craiova, sub îndrumarea profesorului Ștefan Dumitru. Țin minte momentul când profesorul i-a spus mamei: „Mutați-l la București. Eu nu mai am ce să-l învăț.” A fost un pas curajos – în clasa a VII-a am venit la Liceul „George Enescu”, unde am avut șansa să lucrez cu profesori excepționali, Mihaela Tomescu și Cezar Marin. Privind înapoi, îmi dau seama că acele începuturi au fost definitorii – acolo s-au născut primele mele repere și bucuria de a trăi prin muzică.
Ai absolvit Universitatea Națională de Muzică din București, precum și Academia Internațională Yehudi Menuhin din Gstaad. Ce ai învățat diferit în Elveția față de România? Care este cea mai mare diferență între cele două sisteme?
Am început studiile universitare la București, la clasa profesorului Ladislau Csendes, însă foarte curând, după doar câteva luni, în 2004, am plecat în Elveția, la Academia Internațională Yehudi Menuhin din Gstaad, pe care am absolvit-o în 2007. Acolo am avut privilegiul de a lucra cu maeștrii Alberto Lysy și Liviu Prunaru. A urmat Conservatorul din Lausanne, la clasa lui Pierre Amoyal, unde am obținut Diploma de solist, iar mai târziu, în 2021, am finalizat un master în dirijat de orchestră la Conservatorul Regal din Mons, Belgia, la clasa profesorului Daniel Gazon.
Diferența majoră între sistemele de învățământ nu ține doar de metodă, ci și de spirit. În România am învățat rigoarea și profunzimea gândirii muzicale, în timp ce în Elveția am descoperit libertatea expresiei și responsabilitatea intonației corecte. La Gstaad am trăit sentimentul că fiecare sunet e o alegere personală, asumată – o formă de sinceritate. Cele două lumi s-au completat reciproc: una mi-a oferit rădăcinile, cealaltă aripile.
Vlad Stănculeasa: „Mutați-l la București. Eu nu mai am ce să-l învăț”
În cariera ta ai colaborat cu dirijori importanți și ai fost concert maestru în unele dintre cele mai prestigioase orchestre europene. Care a fost momentul în care ai simțit că „ai ajuns acolo unde ți-ai dorit”?
E o întrebare grea, pentru că sentimentul de „a ajunge” nu este unul „static”. Mai degrabă, cred că nu există un moment singular, ci o serie de întâlniri care te modelează.
Am avut privilegiul de a face muzică de cameră alături de artiști pe care îi admiram din adolescență – Maxim Vengerov, Janine Jansen, Tabea Zimmermann, Alberto Lysy, Steven Isserlis, Viktoria Mullova, Jeremy Menuhin, Ana Chumachenco. Ca solist, am colaborat cu ansambluri de prestigiu precum Gothenburg Symphony, Basel Chamber Orchestra, Barcelona Symphony, Korean Chamber Orchestra, dar și cu orchestrele din România, Filarmonica „George Enescu” și Orchestra Națională Radio.
Au fost momente de grație, de recunoștință profundă. Când cânți sub bagheta unui dirijor precum Kent Nagano sau Gustavo Dudamel și simți că muzica respiră prin tine, nu mai e vorba de ambiție, ci de comunicare. Poate că acel sentiment de unitate între tine, orchestră și public – e adevăratul „acolo” spre care tânjești mereu.
Ai fost concertmaestru la Gothenburg Symphony Orchestra, la Orchestra Națională a Spaniei, la Orchestra Simfonică din Basel, la Orchestra de Cameră din Basel, la Orchestra Națională a Cataloniei din Barcelona, iar în prezent ești concertmaestru al Orchestrei Simfonice din Bochum și al Orchestrei Simfonice din Rotterdam. În același timp conduci Orchestra Festivalului Internațional „Yehudi Menuhin” de la Gstaad. Ce înseamnă pentru tine această poziție – dincolo de titulatură?
Pentru mine, a fi concertmaestru nu este doar o funcție, ci o responsabilitate artistică și umană. Înseamnă să inspiri și să unești, să fii puntea dintre viziunea dirijorului și respirația colectivă a unei orchestre. E privilegiul de a cânta alături de muzicieni excepționali și de a căuta, împreună cu ei, o voce comună.
Orchestra simfonică este, pentru mine, poate cea mai frumoasă metaforă a ideii europene de unitate în diversitate: instrumente diferite, timbralitate distinctă, dar o singură respirație sonoră. E o bucurie să faci parte din acest organism viu, care uneori pare să respire dincolo de voința noastră. Să conduci o astfel de energie colectivă este o experiență cu adevărat înălțătoare, greu de exprimat în cuvinte. De aceea apelăm la muzică.
Vlad Stănculeasa: „Când ești copil, vioara e un obiect fascinant, aproape misterios. Cu timpul, devine o prelungire a trupului, apoi, mai târziu, o parte din identitatea ta”
Cum reușești să găsești echilibrul între rolul de lider al unei orchestre și cel de solist care se exprimă liber, în fața publicului?
Sunt două ipostaze aparent opuse, dar în esență complementare. Ca solist, libertatea e totală – ești singur în fața publicului și îți construiești propria lume sonoră. În ipostaza de concertmaestru, libertatea devine responsabilitate – trebuie să asculți, să inspiri și să te armonizezi cu energia a zeci de muzicieni.
Cred că ambele roluri se hrănesc unul pe celălalt: solistul din mine aduce pasiune și inițiativă în orchestră, iar concertmaestrul aduce disciplină și echilibru în momentele de singurătate de pe scenă. În ambele cazuri, cheia rămâne aceeași: ascultarea. Când asculți cu adevărat – pe ceilalți, pe tine și muzica ce te înconjoară – echilibrul se găsește aproape singur.
Ai spus că vioara este o extensie a personalității tale. Cum s-a transformat relația ta cu instrumentul de-a lungul anilor?
Când ești copil, vioara e un obiect fascinant, aproape misterios. Cu timpul, devine o prelungire a trupului, apoi, mai târziu, o parte din identitatea ta.
Am trecut prin etape diferite: perioade de fascinație, de luptă, de întrebări, de revelații. Astăzi, relația mea cu instrumentul este una de liniște și încredere – ca o prietenie veche, în care nu mai e nevoie de cuvinte. Ne înțelegem unul altuia tăcerile.
Fiecare vioară mi-a lăsat o amprentă, dar Santo Serafin, vioara lui George Enescu, a fost poate cea mai importantă și memorabilă experiență. Datorită filiației extraordinare, am simțit că instrumentul poartă o memorie sonoră, o vibrație aparte, care m-a obligat să cânt cu mai multă sinceritate. Este o legătură care nu se va rupe niciodată.
Cariera ta te-a purtat prin zeci de țări. Cum percepe publicul occidental un violonist român și ce simți că aduci tu, ca artist format aici, pe o scenă internațională?
Cred că orice artist aduce cu sine o combinație rară între profunzime și intensitate. Noi, românii, avem o relație foarte directă cu emoția și nu ne temem să o arătăm.
Publicul occidental apreciază această autenticitate. Nu contează naționalitatea în sine, ci adevărul pe care îl transmiți. Eu vin mereu pe scenă cu ceva din rădăcinile mele – un fel de dor ascuns, o vibrație care vine din cultura noastră, din melancolia și căldura specific românească. Cred că această sensibilitate te face recognoscibil oriunde ai fi.
Ai avut ocazia să cânți pe scene foarte importante ale lumii, precum și în săli mai intime. Ce loc are emoția în actul artistic și cum o gestionezi atunci când ești pe scenă?
Emoția este motorul muzicii. Fără ea, totul ar fi un exercițiu tehnic. Dar în același timp, este și o forță care trebuie înțeleasă și domolită. Înainte de a urca pe scenă, emoția e intensă – o simt ca pe o vibrație fizică. Însă în clipa în care atingi primul sunet, ea se transformă și devine parte din fluxul muzicii.
Îmi place să cred că emoția nu trebuie învinsă, ci convertită. Îmblânzită și folosită ca sursă de energie expresivă. Iar când publicul îți răspunde și simți acea tăcere densă în sală, știi că emoția și-a făcut treaba: a creat o punte între tine și cei care te ascultă.
Vlad Stănculeasa: familie, pasiuni și viața din afara scenei
Ce rol joacă familia în viața ta profesională? Cum reușești să menții echilibrul între viața personală și cea muzicală, care cere o disciplină aproape spartană?
Familia este punctul meu de sprijin, locul de unde pornesc și unde mă întorc de fiecare dată. Muzica e o lume care te absoarbe complet – cere timp, concentrare, multe sacrificii – dar fără o ancoră afectivă riști să te pierzi în ea.
Pentru mine, familia înseamnă echilibru și sens. Mă ajută să rămân conectat la realitate, la lucrurile simple care dau valoare vieții: liniștea unei dimineți de duminică, râsetele copiilor mei, tihna unui mic dejun, plimbările în natură… Acolo se reîncarcă tot ce dăruiesc apoi pe scenă.
Ce ți-a rămas cel mai puternic în minte din copilărie — poate o imagine, un sunet, o primă audiție care ți-a schimbat direcția?
Îmi amintesc foarte clar sunetul primei orchestre pe care am auzit-o live. Aveam poate șapte sau opt ani. Nu mai știu exact ce se cânta, dar știu că am simțit ceva fizic – o vibrație în piept, o emoție puternică. M-a fascinat ideea că atâția oameni pot respira în același timp aceeași muzică.
Acel moment a fost, cred, o revelație. De atunci am știut, fără să pot exprima în cuvinte, că asta e lumea din care vreau să fac parte. Poate de aceea, și azi, când urc pe scenă, caut mereu acel sentiment de uimire – miracolul primului sunet împreună.
Mulți tineri muzicieni te văd ca pe un model. Ce sfat le-ai da celor care își doresc o carieră internațională, dar simt că drumul e greu și plin de incertitudini?
Cred că cel mai important este să nu pierzi legătura cu sensul profund al muzicii. Trăim într-o lume în care performanța pare totul, dar, în realitate, ceea ce contează este autenticitatea.
Le-aș spune tinerilor muzicieni să nu confunde succesul cu împlinirea. O carieră internațională nu înseamnă doar avioane, aplauze și onorarii mari – înseamnă și multă singurătate, introspecție, efort continuu.
Dar atunci când ești sincer cu tine și lași muzica să te conducă, drumul, oricât de dificil, devine o formă de libertate. Sfatul meu ar fi să nu uite niciodată de ce au ales să cânte – pentru că, în esență, e un act de iubire și de daruire de sine.
Ce te inspiră în afara muzicii? Ai pasiuni sau activități care te ajută să te reîncarci atunci când nu ești pe scenă?
Îmi place liniștea. Îmi place să citesc, să petrec timp în natură, să ascult sunetele care nu au nevoie de partitură. Îmi oferă o altfel de armonie.
Familia este centrul universului meu. Când sunt cu soția mea, Natalie, și cu copiii noștri, timpul capătă alt ritm. E poate singurul loc unde nu trebuie să „interpretez” nimic, ci doar să fiu.
Călătoriile și filosofia mă inspiră, dar adevărata sursă de energie este tăcerea – acea stare de prezență pură care te reconectează cu tine.
Citește și: Cum ajunge un român să fie aplaudat de străini? Florin Iliescu: „Ambii părinți nu mai sunt printre noi, dar sunt sigur că sufletul lor va fi mereu acolo unde vom cânta”
Ai colaborat cu orchestre și artiști din culturi foarte diferite. Ce ai învățat despre comunicarea prin muzică, dincolo de cuvinte?
Am învățat că muzica este, de fapt, o formă de limbaj universal, dar nu în sensul unui cod comun, ci al unei empatii profunde. Într-o orchestră asiatică, europeană sau sud-americană, expresia diferă, dar intenția este aceeași: dorința de a spune adevărul prin sunet.
Comunicarea muzicală are ceva miraculos – trece dincolo de barierele lingvistice, culturale sau ideologice. Ea se petrece în priviri, în respirație, în timpii dintre fraze.
Am trăit momente în care, fără să rostim un cuvânt, o orchestră întreagă a respirat la unison. Atunci înțelegi că nu există o geografie a artei, ci doar emoție.
Cum arată momentul de dinainte de a urca pe scenă? E liniște totală sau un fel de furtună interioară?
Este o liniște care ascunde o furtună. Un amestec de neliniște și recunoștință.
De fiecare dată, în acele minute dinaintea intrării, simt un soi de desprindere de lume, ca și cum aș trece o punte invizibilă între real și transcendent.
Nu mă gândesc la perfecțiune, ci la întâlnirea cu publicul, la energia care se va crea. Muzica e un act de dăruire totală, și atunci totul în tine trebuie să tacă, pentru ca sunetele imaginate de compozitor să poată deveni realitate.
Ce loc are România în sufletul tău acum, când trăiești și lucrezi în Spania? Cât de important e pentru tine să revii și să cânți acasă?
România este locul de unde pornesc toate sensurile mele. Indiferent unde mă aflu, am senzația că duc cu mine un fragment din spațiul acela afectiv al copilăriei, al primei emoții muzicale.
Când revin să cânt acasă, nu e doar un concert – e o reîntâlnire cu rădăcinile mele. Publicul românesc are o intensitate a trăirii pe care o recunoști imediat. Este o emoție curată, caldă, profundă.
Pentru mine, a cânta în România înseamnă a mă reîntoarce la esență, la sursa din care totul a pornit.
Cum vezi viitorul muzicii clasice în era digitală, în care publicul consumă totul foarte rapid? Poate muzica clasică să mai atingă sufletul în același fel?
Cred că tocmai într-o epocă a vitezei, muzica clasică devine mai necesară ca oricând. Ea oferă ceea ce lumea digitală a pierdut: timp și profunzime.
Da, publicul s-a schimbat, iar atenția s-a fragmentat. Dar tocmai de aceea, când cineva alege să stea tăcut o oră într-o sală de concert, se produce un miracol.
Muzica nu trebuie să concureze cu tehnologia – trebuie doar să-și păstreze sinceritatea. Atâta timp cât există oameni care caută liniștea, adevărul și frumusețea, muzica clasică va continua să atingă sufletele.
Vlad Stănculeasa și concertul de la Sala Radio
Repetițiile sunt doar o parte din pregătire. Restul ține de interior. Încerc să las partitura să se decanteze în mine, să-i înțeleg respirația, povestea, densitatea emoțională.
Concertul de la Sala Radio este pentru mine o reîntoarcere la o familie artistică. Cunosc această orchestră de multă vreme, îi simt energia și dăruirea.
Cu Sascha Goetzel împărtășesc aceeași bucurie a construcției sonore – o abordare pasională, dar și echilibrată. Mă pregătesc nu doar să cânt, ci să trăiesc pe scenă o experiență comună, vie, irepetabilă.
Și, ultima întrebare, Vlad Stănculeasa vei interpreta Concertul în la minor pentru vioară și orchestră de Glazunov – o lucrare profund romantică, urmată de „Tablouri dintr-o expoziție” de Musorgski. Ce înseamnă pentru tine această combinație de repertorii și ce emoție vrei să transmiți publicului din București?
Programul este o punte între două lumi: lirismul interiorizat al lui Glazunov și forța vizionară a lui Musorgski. În concertul lui Glazunov simt o nostalgie senină, o melancolie senină, contemplativă.
Este o lucrare ce cere o delicatețe a tonului, o noblețe a frazării. În contrast, „Tablourile dintr-o expoziție” sunt o explozie de culoare și imaginație.
Împreună, cele două lucrări reprezintă o călătorie interesantă pentru public – de la introspecție la jubilație, de la emoția interioară la exuberanța vizuală. Ei bine, tocmai această experiență mi-aș dori să o ofer publicului din București, alături de Orchestra Națională Radio: o succesiune de stări care să-l ducă dincolo de timp, acolo unde doar muzica contează.
Citește și: Eva Garet, „copil minune” al pianului românesc: „trebuie să supraviețuiesc Berlinului, să-mi găsesc, sau mai bine zis să-mi păstrez individualitatea”
Pe aceeași temă
Citește mai multe
