fbpx

Căutare

Share this article

Coca-Cola organizează un ”atac” la Pepsi, sponsor principal, un realizator de radio, metalist convins, participă de nevoie la concert, o adolescentă pentru care rock-ul era Scriptură își ia mama pe sus și o duce la concert, în vreme ce doi puști cărora li se interzice clar orice participare la concertul decadent scapă cum pot. Iar din tribuna VIP, concertul este la fel de fabulos. Șase mărturii oneste, cum nu ați mai auzit până acum.

”Când am văzut videoclipul Thriller nu am clipit, să nu pierd ceva”

Vlad Conovaru, producător Radio Tananana
Aveam 11 ani în 1992, când a venit Michael Jackson în București.
Ajunsese la noi înaintea MTV-ului, în videoclipurile de pe Super Channel, via TVR2, și în posterele și abțibildurile care se vindeau în fața școlii, printre semințe și gume Turbo.
Michael era tipul care se îmbrăca atât de cool și era etalonul de frumusețe printre bărbați, cu toate că avea o efeminare ce te făcea doar să-l admiri, fără să-ți dorești să te îmbraci ca el, dar era un etalon de frumusețe și haine cool.

Vlad Conovaru

De muzică nici nu mai vorbim, dacă ne gândim la videoclipurile lui celebre. Noi eram obișnuiți cu șlagărele de la TVR, cu filmări de după buchetul de flori, din studiourile televiziunii, cu scharf/unsharf și luminițe, iar Michael ne-a aruncat brusc în adevărate filme. Era năucitor.
Când am văut prima dată varianta completă a „Thriller”-ului, nu cred că am respirat. L-am prins din întâmplare, pe TVR2, undeva la 7-8 seara și n-am clipit să nu pierd ceva.
Michael era cel care făcea de toate: dansa cum nu mai văzusem până atunci, scotea niște sunete, era personaj, idol, reper, model. Le avea pe toate.
Era atât de mare încât ni s-a părut firesc să pună jumătate din Poliție să alerge pe un câmp, pe o bucată de 100 de metri. Atunci mi se părea firesc, așa e Michael, e cu armata, e cu poliția tot timpul. Acum, când am văzut imaginile cu polițiștii, mi s-a părut o nerozie.
La concert însă nu am avut voie să merg. Ai mei, mai temători din fire, nu au vrut să mă lase. Ia în calcul însă și aceste detalii, în apărarea lor, aveam 11 ani și un metru cincizeci. Nu eram vreun solid, probabil că trebuia să prind un loc în față să văd ceva.
Fratele meu, Alex Conovaru, nu era deloc interesat de Michael pentru că era foarte rocker. Însă avea un coleg, Marius, foarte bun prieten al lui, care venea foarte des la noi acasă, un adevărat fan al lui Michael.
Evident că Marius a mers la concert și mi-a povestit de-a fir-a păr toate momentele esențiale ale acelui concert.
Așa că, a doua zi, la prima oră de cursuri, aveam totul proaspăt în minte și, ce crezi, profesoara întreabă: cine a fost la concert ieri? Alina, o colegă a cărei soră era foarte mondenă la timpurile de atunci, se știa că avea bilet și va merge, a ridicat direct mâna. Văzând că nu mai reacționează nimeni și, cu informațiile proaspete în minte, am ridicat și eu mâna. S-au întors toți cu fața la mine și le-am zis ceva ce pare incredibil și azi: ”mi-a dat cineva un bilet și am fost și eu”. Și am început să povestesc: cum a început totul, cu racheta care străpunge podeaua și el apare de nicăieri. Ne-am trezit cu el în față, ieșind din acea capsulă și eram vrăjiți, nu ne-am așteptat. Apoi a venit celebra lui chitaristă, blonda (Jennifer Batten), care era mai înaltă decât el.

Jennifer Batten

Iar Michael s-a schimbat de haine o dată la două piese. Apoi scenă, lumini, oameni colorați, Occidentul peste noi, televizorul care s-a spart și totul a devenit realitate. Iar când s-a aplecat, celebra aplecare, ne-am uitat dacă sunt frânghii ajutătoare pe undeva, apoi a venit în costumul propulsor, s-a rotit de câteva ori pe deasupra noastră și a ieșit din stadion.
Evident, ca să fii perfect credibil, trebuie să fii puțin critic: înainte nu mi-au plăcut cei de la Snap, nici cum au cântat, nici cum erau îmbrăcați. (cred că aveu ceva verde fosforescent, deci era clar că nu putea să-ți placă așa ceva).
Ei bine, toate aceste detalii le-am spus în după-masa aceea colegilor și nu cred că a fost unul care să se fi îndoit că am fost acolo. Dar nu am fost. Văzusem tot prin ochiilui Marius.
După aceea am văzut pe VHS concertul și mi-am dat seama că a fost extraordinar.

Michael Jackson

„Concertul s-a terminat în liniște. N-am pomenit în viața mea”

Dan Dimofte, specialist comunicare, unul dintre creatorii celui de-al doilea radio din țară

În 1992 aveam 24 de ani, și mă distram cu un post de radio la Iași, al doilea deschis în România, pe care l-am aruncat în aer în martie 1990. Radio Vox T. Apăruse din entuziasmul câtorva studenți din Sindicatul Politehnicii Iași. Antena a fost instalată de ”Stamină”, Florin Constantin de la Divertis, și funcționam într-o cameră de cămin, antifonată cu cofraje de ouă, cu un mixer Vermona, cu microfon de Majak, cu două pick-up-uri Tesla și un magnetofon. Primul double-deck rusesc a fost luat cu mult mai târziu, când am făcut primii bani din dedicații și ne uitam la el și ne minunam.
Eu am ajuns acolo pentru că voiam să fac o dedicație. Tocmai mă întorsesem din Germania, unde am avut șansa să văd primul concert Depeche Mode din viața mea și adusesem un vinil, Violator. Așa că am vrut să dau o dedicație și cineva mi-a zis, „dă-ți-o singur că nu are cine”. Și așa am rămas la radio.
Ascultam BBC World Services, Europa Liberă și Vocea Americii, iar clasamentul din Marea Britanie era ținut la zi cu sfințenie. Știam cam tot ce mișca în muzică. De fapt, muzica a fost motivul pentru care am renunțat la Facultatea de Textile și m-am apucat de radio, iar ai mei mi-au zis că sunt neserios, evident, să las o carieră de inginer textlist, pentru care mă pregăteam (eram singurul băiat din grupă) și să mă apuc de radio. Cum adică, radio?
În Radio Vox T organizasem un fan club Michael Jackson. Avem Președinte, celebrul (și atunci, și acum) Sorin Blaga, fostul director de marketing de la Philip Morris sau Adevărul, aveam și vicepreședinte, și mulți membri care se întâlneau în fiecare vineri la etajul 13 al Hotelului Unirea, acolo unde funcționa și radioul.
Michael era Calea, Lumina și Adevărul. Toate cluburile difuzau muzica lui. Se dansa (pe vremea aia dansa lumea, nu se bâțâia cu un pahar în mână ca acum), se făceau piruete, moon walking.
Și, înainte de concert, a venit Coca-Cola, care era prima investiție corporatistă din România și a cumpărat o tribună de bilete la acest eveniment. Iar angajații care purtau jachete cu fețe duble, le-au întors în timpul concertului și au creat astfel cel mai mare ”atac” de marketing. Guerilla turbată. Iar pe bulevardul Basarabia erau camioane care ofereau gratuit Coca-Cola celor care veneau la concert.
Stadionul a fost senzațional. Când a apărut starul s-au prăbușit primele fete. A fost un „wow!” întâi și pe urmă au început să cadă. Michael a apărut de jos, a fost aruncat într-o poveste. Era o nebunie. Șocant.
A mai și zburat la sfârșit și nu știm unde s-a dus. Cert este că acel concert s-a terminat în liniște. N-am pomenit în viața mea. Toată lumea era cu gura căscată. 70.000 de oameni în liniște, epuizați. Totul a fost impecabil, din secunda 1 până când a ieșit din scenă. Michael fusese mult mai sus decât așteptările mele.
La vremea aia era absolut firesc să fiu acolo: îmi plăcea soul, funk, noi eram „margarinoșii”, cu gel în păr, tunși bross, ascultam Depeche, The Cure și altele, iar rivalii noștri erau metaliștii.
Iar Michael era la mijloc.

Michael Jackson

„Michael era derizoriu, purta chiloții peste pantaloni”

Dan Negru, realizator TV
Lucram la radio la vremea aia, adică îl difuzam pe Michael Jackson la greu și am fost detașat de la Radio Timișoara să vin la concertul lui Michael Jackson. Așa încât cred că a fost o înțelegere să plătim jumătate/jumătate: eu mi-am plătit transportul până la București, iar biletul a fost plătit de radio.
Am locuit acasă la Radu Formea, de la K1, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Iar la gară m-a dus Cristi Pațurcă, cel care a creat Imnul Golanilor.
Pațurcă nu a vrut să vină la concert, că nu-i plăcea. Nici eu nu eram mare fan Michael, am venit pentru eveniment mai degrabă. Eram din lumea în care se asculta AC/DC, Jethro Tull, Deep Purple, din lumea rock-ului.
Pentru mine, Michael era derizoriu, avea chiloții trași peste pantaloni.
Eram anti-Depeche-ar, anti-George Michael, eram metalist, ascultam hard-rock. Dar acesta era genul de eveniment pe care nu aveam voie să-l ratez câtă vreme lucram în radio, eram în lumea asta.
Acum îl văd cu alți ochi și mă simt tâmpit că nu l-am savurat. Și știi când mi-am dat seama că am fost dobitoc? Când am luat dvd-ul cu concertul. L-am găsit în New York, prin 2005. Atunci mi-am dat seama că a fost un mega-eveniment. Iar eu mă uitasem la el cu jumătate din ochi închiși pentru că venea din cealaltă parte a muzicii. La vremea aia, oamenii erau împărțiți ca azi în politică, erau depeșari și rockeri.
Iar acum, vorbind cu tine, îmi dau seama că motivul pentru care Pațurcă era supărat (și cred că și eu) era că mega-starul stătea la braț cu Iliescu. Adică, cu omul acela pe care îl uram din toată puterea. Noi veneam din Timișoara, oraș pentru care lliescu era Cernobîl.

Michael Jackson în vizită la un orfelinat din România

Cu mama la concert și cu șpaga la jandarm.

Diana Popescu, producător Digi24
Carevasăzică, în 1992 eram liceană la “Spiru Haret”, în București.
Ascultam Floyd, Purple, Joplin și Lennon (de la el a început turbarea cu rock-ul). Ca o adolescentă care se respectă, eram în război cu ai mei (în jurnal se preciza, la un moment dat, în contextul unei discuții familiale, “Am vorbit cât s-a putut de impertinent”. E și ăsta un grad de comparație…)
La jumătatea lui septembrie semnasem condica la Rock ’92. (Firește, nu lipsisem nici de la Rock ’91). Cu toate astea, trecusem recent prin intensa “perioadă Michael” și, ce să vezi, ea nu trecuse. Așa că, până să ajungem la 1 octombrie 1992, merită menționat ce făceam cu o zi înainte: mă văicăream că n-o să ajung la concertul omului. (Biletele scumpe ca la balamuc și un cumul de factori antipatici au dus la situația în cauză). Doar că mă văicăream numai în susmenționatul jurnal. Către ceilalți locatari ai casei n-a răzbătut nimic. Până în ziua cu pricina, când, proaspăt întoarsă de la școală, m-au observat adulții clanului și m-au întrebat de ce sunt impecabil de bosumflată. Într-un efort memorabil, m-am învrednicit să-i informez: mă frustra teribil faptul că ratez cântarea. Anterior, mă frustrase faptul că Anda, prietena mea din copilărie, avea lipite pe șifonier niște senzaționale poze color cu Michael, aduse de cine știe unde. În vreme ce eu mă căpătasem, până la momentul respectiv, numai cu un afiș Snap!, dintr-un număr al revistei Bravo. Doar că ei nu i-am suflat o vorbă despre asta.

Diana Popescu în 1992.

Revenind la frustrarea cea proaspătă: mărturisirea în registru botos făcută alor mei a generat cea mai rapidă și mai surprinzătoare reacție – mama a decretat că-i cazul s-o ștergem, amândouă, în minimum de timp, către Stadionul Național. Încă buimăcită de efect, m-am aruncat în Renault-ul 5 al familiei, pe care mama l-a condus ca o campioană.
Mai puțin performantă a fost prestația de la locul faptei, căci bilete erau imposibil de găsit, cu un sfert de ceas înaintea concertului. Dar mama, ca o adevărată ingineră, a calculat plusurile, minusurile și variabilele, și-a ajuns la concluzia optimă: se impune o intervenție. Ceea ce a generat o scurtă discuție cu un june jandarm, pasarea întrucâtva subtilă a câtorva bancnote și escaladarea unui gard. Sub escorta noului nostru aliat, care anunța, înaintea fiecărui cordon, că e musai să treacă mătușa și verișoară-sa.
Urmarea gestului cvasi-caritabil: un concert urmărit în transă, un amestec de năuceală și tahicardie, cu niște smiorcăit bonus, la finalul fabulos cu “Man in the Mirror”.
Rezultatul imediat al concertului a fost că, vreo trei zile, n-am mai fost în stare să ascult altceva. Cel cu bătaie lungă, că, patru ani mai târziu, am repetat isprava. În aceeași formulă. Mama e fantastică, vă spun.
Peste ani, am păstrat infantilismul entuziast al vârstei ăleia. Și-acum, când ar trebui să mă port responsabil, tropăi ca un ied bezmetic, la concertul unei trupe care-mi place mult.
Pe Michael îl iubesc în continuare (soțul meu știe), chiar mai mult decât atunci. Fiindcă, în timp, mi-am dat seama că “megastar” nu-i deloc o exagerare.

„Fratele meu era hipiot și îmi interzicea total să ascult Michael Jackson”

Ramona Raduly, redactor-șef life.ro
În anul de grație 1992 aveam 11 ani. Nu știam nici pe ce lume sunt, nu înțelegeam nimic din Revoluția care trebuia să ne fi schimbat viețile tuturor, nu aveam habar despre ce democrație se vorbea, dar știam de Michael Jackson. Mă mutasem cu familia de la bloc la casă și, ca să avem un minimum de confort (pentru că nici telefon fix nu aveam), tata ne cumpărase antena parabolică pe care o învârteam cu un motoraș de parbriz ca să prin MTV-ul.
MTV-ul, blugii de la turci și guma Turbo au fost primele elemente ce m-au făcut să iau legătură cu lumea nouă. Și mă uitam aproape toată ziua pe MTV, aveam deja piese și artiști preferați și mă bucuram teribil când prindeam câte o piesă de-ale lui Michael Jackson.
Vestea că va avea concert la București a ajuns imediat și în orășelul nostru de provincie, dar nu s-a pus problema să merg la concert. În primul rând că nu aveam cu cine și în al doilea rând că nu aveam voie: fratele meu mai mare era hipiot convins și îmi interzicea total să ascult Michael Jackson, lucru pentru care sufeream teribil. După el, cine nu asculta rock, nu era de luat în seamă, așa că nu mi-a rămas decât să ascult Michael pe furiș și să suspin trist văzând la știri imaginile de la concert.
Între timp a crescut și el și probabil a realizat că era în ceață cu orientarea lui muzicală, însă era deja prea târziu. Un concert de-al lui Michael trebuia văzut la vremea lui.

Michael Jackson

Din tribuna VIP, personajul pare „disecat”

Tana Pazara, publisher life.ro
M-am bucurat la concertul lui Michael Jackson din tribuna VIP, super noroc. Evenimentul zilei (la care colaboram la acea vreme) a avut parteneriat media, așa încât am avut locuri de excepție.
În “gardena” noastră erau și oameni normali, care au știut să se bucure de concert, dar și personaje “selecte” care s-au purtat mai prețios.
Mi-i amintesc pe Sorin Roșca Stănescu (șeful meu de atunci) și bunul lui prieten (RIP) Horia Tabacu, nu prea aveau nimic în comun cu solistul, însă veniseră să urmărească fenomenul social, ca jurnaliști. Ca să nu se plictisească, își luaseră ceva alcool mai tare (pe vremea aceea nu se vindea nici măcar bere la astfel de concerte și oricum ei nu erau oameni care să bea bere) și îl puseseră în sticle mascate în hârtie.
Concertul a fost fabulos. Cred că a fost printre primele concerte ample din România, deci nu aveai cum să nu rămâi cu gura căscată chiar și numai uitându-te la scenografie.
Noi scrisesem atât de mult despre venirea lui Michael în România, cu detalii dintre cele mai exacte ce au ținut de tot traseul lui în București, încât pe tot timpul concertului am avut impresia că pe scenă este un personaj proaspăt disecat. Practic cu câteva zile înainte și câteva după am făcut parte dintr-o echipă care a stat doar după el și a scris zeci de materiale legate de tot ce a mișcat artistul în București. Singurul loc în care nu am avut acces a fost în camera de hotel și la orfelinatul de la Arcul de Triumf, adoptat pentru o vreme de Mr. Jackson.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO