A dormit pe stradă, sub cerul liber, pe malul Senei. Atunci a învățat tainele antreprenoriatului și, astăzi, a creat raiul bunătăților din păstrăv pe Valea Doftanei. Vasile Lupu: „nu contează câți bani ai, e bine să-ți pui copiii la treabă, să simtă ce înseamnă banul muncit și valoarea pe care acesta o aduce”

De vineri până duminică, la Păstrăvăria de pe Valea Doftanei abia dacă găsești un loc de parcare și o masă liberă în preajma prânzului sau a cinei. Locul e înțesat de turiști și nu e greu să-ți dai seama că majoritatea nu vin prima dată. Iar acest lucru se recunoaște după zâmbetele satisfăcute pe care le afișează atunci când ies din restaurant.

Este păstrăvăria lui Vasile Lupu, un alt fel de antreprenor, aș spune eu. De ce? Vasile Lupu are povestea aceea scrisă cu multe sacrificii pe care a trebuit să le plătească bir vieții pentru reușita de azi, dar mai are ceva. Are o judecată extrem de sănătoasă și pot spune că de la el am învățat două lecții extrem de importante: nu contează câți bani ai, e bine să-ți pui copiii la treabă, să simtă ce înseamnă banul muncit și valoarea pe care acesta o aduce. Altfel, îi faci un deserviciu. A doua lecție e că nu mâncăm cu zece guri, e bine să ne mulțumim cu ce avem pentru că goana asta după bani poate aduce mai mult rău decât bine.

Vă invit să-l cunoașteți pe Vasile Lupu, acest maestru al preparatelor din păstrăv, cu nume de domnitor.

Aș începe lăsându-vă să-mi povestiți ce aveți dumneavoastră pe Valea Doftanei?

Vasile Lupu: Păi… avem un paradis al bunătăților din păstrăv 😊. Avem o fermă de acvacultură de păstrăv și vis a vis un popas unde gătim, cum spunem noi, de la furcă la furculiță.

Vasile Lupu, bărbatul ce a creat raiul bunătăților din păstrăv pe Valea Doftanei, după ce a învățat tainele antreprenoriatului dormind pe stradă, sub cerul liber, pe malul Senei

Ce înseamnă asta? Nu am mai auzit…

Adică ce creștem, ce recoltăm din fermă, gătim în fața clientului, live, în mai multe feluri: borș de păstrăv, păstrăv la plită, file la plită, sărmăluțe, burgeri, chiftele, cașcaval la plită cu mămăligă coaptă, toate produsele sunt pe bază de păstrăv din producție proprie.

Câți angajați aveți?

Angajați nu avem foarte mulți având în vedere că lucrăm doar vineri, sâmbătă și duminică. E o afacere de familie și lucrez aici cu soția mea, copiii noștri, nașul nostru și mai sunt 4-5 persoane care vin prin rotație.

Și ce responsabilitate au soția și copiii? 😊

Vasile Lupu: Soția mea este medic de profesie, a avut un cabinet de recuperare la Breaza și acum 14 ani, după ce am început business-ul acesta, mi s-a alăturat și se ocupă de administrarea afacerii. Băiatul este în clasa a XII-a și în weekend și vacanțe e aici. Și el și fiică-mea, care e în clasa a VII-a, au crescut în business-ul acesta.

Și care e responsabilitatea lor?

Băiatul se ocupă de partea de încasări, de aprovizionare cu băuturi, tot ce e necesar la bar, iar fiică-mea mai și gătește, mai și spală vase, mai stă și la casă, la vânzare…

Din ce știu eu, e un business productiv și asta înseamnă că tata ar avea suficienți bani să le dea pe mână. Cu toate acestea, îi puneți la muncă… Ar avea suficienți bani pentru distracții în oraș și pentru adidași scumpi… 😊

Îi punem la muncă pentru că și eu, la rândul meu, am crescut tot cu muncă, de la 5 ani. Am fost alături de părinții mei și am încercat să le insuflu și lor aceeași responsabilitate.

Băiatul mai iese în oraș, că el e mai mare, fata e încă micuță și timpul liber și-l petrece făcând handbal de performanță și își iau și adidași scumpi, așa cum spuneați dumneavoastră, dar o fac din propria lor muncă, ceea ce le dă o mai mare satisfacție.

Sunt părinți care spun: „Dacă eu n-am avut și a trebuit să muncesc, măcar copiii mei să aibă de toate”

Eu sunt mai de modă veche…

Eu aș zice de modă nouă 😊

Vasile Lupu: Nu cred că e o soluție pentru niciun părinte să-și țină copilul să lâncezească, să stea degeaba. Nu mi se pare benefic pentru copil să stea pe spatele părinților. E bine să facă și el ceva, să-și aducă aportul.

M-aș întoarce puțin în copilăria dumneavoastră. Sunteți din zonă?

Da. Sunt născut, crescut în Valea Doftanei și aici unde avem locația acum, e zona copilăriei mele, unde veneam vara la bunici și îi ajutam la sapă, la cules, la toate treburile gospodăriei.

Părinții ce meserie aveau?

Părinții mei, din păcate, nu mai există niciunul, au decedat amândoi. Maică-mea chiar foarte de tânără, pe la 42 de ani, iar taică-meu după 60 de ani. Taică-meu a fost simplu șofer, iar maică-mea a fost casnică. Nu au avut studii superioare, nu au avut școli înalte, însă au fost oameni muncitori ce ne-au oferit o educație cât se poate de sănătoasă. Ne-au stârnit interesul și încă din copilărie am muncit alături de ei și nu numai. Mergeam și pe la vecini la sapă, la coasă și astfel câștigam bani ca să ne întreținem singuri. Uneori, din prea plinul nostru, îi mai ajutam și pe ei.

Am făcut prima treaptă de liceu la Valea Doftanei, după care am plecat la București, am făcut școala profesională de pădurari și în același timp am făcut și liceul agricol. Apoi am fost în armată și după liberare m-am angajat ca pădurar la Ocolul Silvic Câmpina, unde am lucrat până în anul 2000 când am decis să încerc și eu mirajul străinătății.

Era mare treabă să fii pădurar. Pădurarii erau bine văzuți, aveau și avantaje, aveau și bani…

Așa este, mai ales că din copilărie mergeam în campanii de plantat păduri și am prins drag. Eram chiar un ajutor bun al pădurarilor din zona mea și toți aveau nevoie și mă chemau când aveau lucrări de făcut, așa că încă de la 11 ani știam că eu o să mă fac pădurar. Pe copiii din ziua de azi dacă îi întrebi la 18-20 de ani ce vor să facă, nu știu să spună. De aceea îi spun și băiatului meu că trebuie să aibă o meserie. Indiferent ce se întâmplă în viață, tu trebuie să știi să faci ceva și trebuie să alegi o meserie pe care să o faci din pasiune, din plăcere.

Ce vârstă aveați când ați plecat în străinătate și de ce ați lăsat pădurea?

A fost un vis de-al meu. Am făcut de toate în tinerețea mea, am făcut și schi fond și am fost propus să plec cu lotul în America. Din păcate, am pierdut locul respectiv și nu am mai plecat, în timp ce alți colegi de-ai mei s-au dus, au rămas și sunt și azi acolo. Visam și eu că o să plec. În 1998 am mai fost o dată să-mi iau viză, m-au refuzat din nou și până la urmă am zis că plec în Europa. Pe toți îi auzeam că pleacă, așa că am vrut și eu. Nu că nu o duceam bine și aici, dar voiam eu să văd cum e. Într-adevăr, a fost o experiență foarte bună pentru că m-am dus la școala vieții și în cei cinci ani petrecuți în Franța am învățat lucruri pe care în România nu le-aș fi învățat în așa scurt timp.

În primul rând am învățat antreprenoriatul. Eu eram pădurar, eram administrator practic, dar nu știam ce însemna să ai un business al tău de la zero. Aveam 25 de ani.

Din ce știu eu, nu că nu a fost ușor, ci a fost cumplit de greu…

Vasile Lupu: E un întreg roman, dar o să încerc să rezum. Pe drum am făcut două săptămâni până am ajuns. Nu se dădeau vize, eu am cumpărat una de turist, am plecat cu un amic, pe drum ne-am pierdut unul de celălalt și odată cu el am pierdut și câteva dintre oportunități. El adunase niște numere de telefon de la niște doamne care veniseră cu ajutoare în România și mai știa și ceva franceză. Eu la școală am făcut rusă și germană, așa că ajuns acolo, neștiind limba, a fost foarte, foarte greu. Așa că m-am trezit pe stradă, sub cerul liber și dormeam pe malul Senei. După aceea am cunoscut pe cineva și am ajuns într-o casă părăsită, unde am stat vreo șase luni.

Citește și: De la homeless la milionar: Povestea lui Nick Mocuța, bărbatul ce scrie în românește cartea succesului de peste ocean: „Probabil cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla în viața asta ar fi fost să mă trezesc într-o familie de oameni bogați, care să-mi asigure totul și să trăiesc o viață liniștită, fără să încerc să fac ceva”

M-am angajat în construcții la un turc și noroc că a luat foc „părăseala” – așa îi spuneam noi la casa aia părăsită – și am fost nevoit să-mi caut locuință. Turcul la care lucram mi-a luat o gazdă. La câteva luni de zile, văzându-mă că muncesc mult și suplimentar, mi-a zis: „Tu ești băiat deștept, trebuie să faci bani, nu să stai la mine cu ziua”.

Mi-a deschis capul și mi-am făcut o firmă de construcții.

Primul meu șantier a fost o platformă de birouri pentru o firmă de asigurări pentru incidentele rutiere. Erau platouri de câte 50-100 de birouri ce trebuiau curățate. Trebuiau plafoanele vopsite, mochetele șamponate și apoi toate birourile șterse și așezate la locul lor. Când m-am apucat de șantier, împreună cu un alt român, am zis: „Băi, eu dau plafonul cu vopsea, tu șamponezi covorul, dar cine face curățenie? Că asta e treabă de femeie…”. Am dat sfoară în țară și într-o săptămână aveam vreo 18 fete pe care le țineam după noi.

Francezul de la care am contractat lucrarea mi-a dat termen o lună să termin tot, eu am terminat în două săptămâni, dar am dormit acolo.

Am dormit acolo și ca să terminăm cât mai repede, dar și să economisim bani pentru că ajunseserăm la niște sume consistente pe care trebuia să le plătim pentru acele 18 fete. Mai ales că visul meu de a scăpa de sărăcie, să am și eu o casă, o mașină începea să dea roade.

În acești cinci ani ați dezvoltat această firmă de construcții?

Da, am extins la tot felul de lucrări, la pardoseli, plafoane suspendate și chiar am contractat niște servicii de noapte și de weekend.

Dar ce știați dumneavoastră despre construcții? Că nu vă pregătiserăți pentru asta…

Nu. Nici nu m-am văzut vreodată în viață că știu să țin o mistrie în mână. Într-o jumătate de an însă m-am pus pe picioare și în fiecare an, la sfârșit, contractam un portofoliu de lucrări și îmi mergea foarte bine.

Și de ce v-ați întors?

M-am întors în România să-mi fac dantura și am cunoscut-o pe actuala mea soție. Asta e altă poveste și mai frumoasă, și mai lungă.

Inițial nu am dat importanță relației, însă ea a venit după mine la Paris, a stat vreo două săptămâni la mine și mă tot ruga: „Hai în România, hai că faci tu bani și acasă!”. Eu i-am zis să vină ea în Franța, însă fiind foarte atașată de părinții ei, a zis că nu.

Așa că am venit eu în România, am investit prima sută, am făcut o balastieră pe râul Prahova și am început să bag bani aici. Prin 2006 începusem să fac naveta între România și Franța și deja era prea obositor. Am găsit pe cineva la Paris căruia i-am predat business-ul și m-am mutat definitiv aici.

La început a fost foarte greu să mă readaptez pentru că m-am lovit de un zid în ceea ce privește birocrația și comportamentul oamenilor. Cred că dacă găseam pe cineva căruia să-i vând balastiera, plecam fără să mă mai uit înapoi. Nu puteam să mă obișnuiesc cu sistemul de aici. În Franța, cuvântul dat e mai presus decât orice înscris, aici scrii, semnezi și te trezești apoi prin instanțe.

Am înțeles că nu aveați studii în construcții. Dar nici pentru păstrăvărie…

Având în vedere că am crescut pe lacul Paltinu, am locuit la coada barajului, am fost pescar de mic și prindeam păstrăvi.

Bunicul din partea mamei era baci. Baci e un fel de șef de fermă la Gospodăria comunală și acolo avea oi, vaci și o păstrăvărie. De fapt și de drept acolo am avut eu primul amplasament până acum 3 ani.

Când mi-a venit ideea de a face păstrăvărie, m-am gândit la tot ce știam de la bunicu, la cum furasem eu tainele meseriei și în plus, în liceu am făcut doi ani de salmonicultură.

Adică aici veneați pe teren fertil…

Exact! Și fiind pasionat de pescuit, nu iese. De 14 ani eu nu m-am mai ocupat de altceva pentru că asta e pasiunea mea. Iar la nivel de gătit, tot ce fac e la nivel de artă culinară.

Dar la pescuit mai mergeți?

Vasile Lupu: Da. Mi-am făcut aici o baltă cu toată apa pe care o deversez din bazinele de creștere și precreștere. Pescuiesc doar eu și uneori cu câte un prieten care mai vine la mine pentru asta. În mijlocul bălții am făcut o insuliță și acolo vreau să-mi fac un foișor, unde să-mi scriu cartea vieții mele 😊.

Dar nu sunteți genul ăla de pescar care pleacă cu săptămâna la pescuit…

Am fost, acum nu mai sunt 😊. Și unde vreți să duceți acest business? Cât de mult vreți să-l creșteți?

Nici nu mă plafonez, nici nu vreau să-l duc mai sus. Vreau să-l țin la nivel de afacere de familie, de manufactură mai exact, pentru că în hățișul acesta birocratic, îți poți pierde foarte ușor identitatea. Când ajungi să industrializezi un produs bun se diminuează mult atât calitatea, cât și serviciile. Eu sunt mulțumit cu ceea ce fac acum, cu cât produce business-ul pentru că, slavă Domnului, nu mâncăm cu zece guri, nu dormim în zece paturi și nici în zece mașini nu ne plimbăm.

După atâția ani de când v-ați întors, mai e vreun moment în care regretați că ați plecat din Franța sau e cea mai bună decizie pe care puteați să o luați?

Sincer, la momentul acesta nu mai am sentimentul de regret, dar mulți ani am tot tânjit, aveam tendința de a pleca înapoi.