A văzut o reclamă la TV și s-a lăsat purtată de magia poveștilor tatălui din perioada în care armata era obligatorie. Cine este Alexandra Comisarschi, tânăra care lucrează la Penitenciarul Constanța-Poarta Albă, ascultându-și vocea interioară fără a se lăsa clintită de opiniile celor din jur 

Alexandra Comisarschi este o tânără ambițioasă care s-a visat cadru militar după ce a văzut la TV o știre și în urma poveștilor spuse de tatăl ei. Face parte din generația celor care și-au ascultat vocea interioară fără a se lăsa clintită de opiniile celor din jur. 

A urmat, timp de 4 ani cursurile liceale la Colegiul Național Militar ,,Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, specializarea matematică-informatică, continuând studiile superioare timp de 4 ani la Academia de Tehnică Militară ,,Ferdinand I”, specializarea Construcții civile și Fortificații, iar apoi programul de studii universitare de master Securitatea la încărcări extreme ale Structurilor, în cadrul aceleași Academii. 

În prezent, Alexandra Comisarschi lucrează la Penitenciarul Constanța-Poarta Alba ca șef Serviciu Logistică, este studentă în anul II la Facultatea de Matematică-Informatică, din cadrul Facultății Ovidius și este mamă de Ava și de Amza

Împreună cu Adam, tatăl copiilor, formează un cuplu încă din perioada liceului și uimește la cursul festiv prin etalarea unei burtici de gravidă. A ascuns asta pentru a nu da de înțeles colegilor că va fi favorizată.

Copii cu copii erau văzuți pe atunci, însă faptul ca aveau în ADN responsabilitatea, au devenit un model de tânără familie care poate continua să investească în cariera lor concomitent cu schimbarea scutecului sau încălzirea biberonului.

Despre primul contact cu capitala, a fi mamă tânără, a te școli în unități de educație militare, a scrie și a crede în iubirea pură, ne vorbește astăzi Meta, aliasul primit cândva de tânăra Alexandra Comisarschi.

Ce faci Alexandra Comisarschi?

Bună! Aș vrea să omit stereotipul ,,bine” și să îți spun că întrebarea are atât de multe răspunsuri încât nu știu pe care să îl aleg. Totuși o să merg pe clișeicul ,,Mulțumesc lui Dumnezeu, supraviețuiesc!”

Mai ai un frate, nu?

Da, așa este, mai am un frate, Rareș, care este cu 7 ani mai mic alături de care am fost educată, sau mai bine spus, cred că unul din input-urile care ne-au fost date a fost ,,sunteți doi, ca să nu fiți niciodată singuri pe lume” și pot să îți mărturisesc că așa este relația noastră: deși nu suntem extraordinar de apropiați, nu uităm faptul că suntem unul pentru celălalt, atât la bine, cât și la greu.

Ce ai face tu dacă ar fi să iei viața de la capăt?

Dacă m-aș naște încă o dată, aș plânge mai puțin. Aș sta mai mult în brațele mamei și l-aș lăsa pe tatăl meu să îmi sărute obrajii cât de mult și-ar dori. Aș încerca din răsputeri să merg cât mai repede și aș vorbi cât mai mult cu oamenii care m-ar iubi. Aș fi un elev mai silitor, m-aș bucura mai mult de copilărie și aș petrece mai mult timp cu părinții mei. Aș iubi aceleași persoane, dar aș încerca să fiu mai blândă, fără a suferi la fel de mult. Aș înlătura toți oamenii care nu m-ar respecta și nu aș depinde decât de sufletul meu.

Alexandra Comisarschi, sper că nu greșesc… ai crescut într-o familie monoparentală?

Da, dar nu dintotdeauna. Tatăl meu și-a încheiat călătoria pe Pământ când eu aveam 17 ani, iar fratele meu 10 ani. A fost unul dintre cele mai grele și epuizante perioade din viață și, deși rana încă există, se cicatrizează tot mai mult cu fiecare an.

Erai aproape majoră când rămâneai fără el. Știu că a trebuit să mergi mulți kilometri pentru a-ți lua rămas bun de la el. Ne poți povesti?

Primul contact cu capitala a fost chiar în ziua în care tatăl meu a murit. Am sosit de dimineața în București ca să ajung la spitalul unde era internat. Îmi amintesc că aveam inima cât un purice când am intrat pentru prima oară la metrou. Nu mai văzusem niciodată o asemenea agitație și atât de mulți oameni grăbiți. Nu am uitat nici până în ziua de astăzi acea imagine.

Citește și: De la Plenița la Palatul Victoria: Viața lui Nicolae Ciucă și drumul Generalului Premier

Ce imagine, o poți descrie?

Acum 10 ani m-am urcat în trenul de noapte și-am mers la București. Am scris fel de fel de povești și poezii, am scrijelit speranță și lacrimi cu un pix ieftin pe un caiet și mai ieftin.

Nu îmi amintesc să mai fi fost niciodată până atunci la București și, cu un suflet epuizat, am simțit cum mă înghite agitația oamenilor. M-am întrebat adesea, apoi, dacă și ei sufereau la fel ca mine în acea zi de octombrie.

Am mers la un spital atât de mare, încât nici nu știam pe unde să apuc. Parcă cerul îmi spunea să mă grăbesc, căci mai rămăsese atât de puțin timp. Nu am știut niciodată, căci nu mă gândisem, ce este terapia intensivă. Acum știu – oameni care mor, oameni din care sufletul se desprinde și, ca în animații, se pierde ușor în văzduh.

Și acum, după 10 ani, mă întreb dacă mi-a auzit poezia. Atât știam să fac și atunci, dar și acum: să scriu. Poate că am ajuns prea târziu. Sau poate nu. Poate am ajuns la timp, căci a părut că mă așteaptă. O ultimă atingere a mâinii, atât am putut păstra.

Ai un dar extraordinar de a scrie, iar eu o să mă întorc puțin în copilărie. Ce se visa micuța Alexandra atunci când era întrebată ce va fi când va crește adult?

Micuța Alexandra nu a visat departe și nu a fost deosebită de oricare alt copil, dar crescând a descoperit că are mulți îngeri păzitori care o vor susține și ajuta să facă multe lucruri, pe care nici nu și le imagina vreodată.

Și totuși ai ales o carieră militară, deși aveai înclinație artistică, spre scris.

Și aici răspunsul este tot legat de tatăl meu. Este o amintire atât de frumoasă… Eram în clasa a VII-a. Într-o după-amiază venise vorba despre faptul că Tavi (tatăl meu) făcuse armata pentru 6 luni, cea obligatorie. Și timp de câteva ore ne-a povestit tot felul de întâmplări, ba tragice, ba amuzante. Cert este că au avut un asemenea impact asupra mea încât, la final, le-am spus părinților că vreau să intru în armată. A doua zi apăruse la televizor un reportaj despre liceele militare și i-am spus mamei că este un semn. Mama a început să plângă, tata râdea pe sub mustăți, iar restul este istorie.

Alexandra Comisarschi este unul dintre copiii care au ascultat cu mare atenție povestirile tatălui din perioada armatei obligatorii. Acest lucru a costat-o o carieră în domeniul militar, precum și un soț cu același statut

Ți-ai urmat visul. Ai terminat facultatea alături de Adam și cu un copil pe drum. Cât de mult a fost dorită Ava?

Inițial am numit întâmplarea ,,greșeală”, ca mai apoi să îmbrățișez ideea că Ava a fost și este o întâmplare, modul vieții de a ne spune că anumite lucruri se întâmplă cu un rost, la timpul potrivit. Când am aflat că sunt însărcinată cu Ava, în anul IV de facultate, mi-am spus imediat că o voi păstra. Nu a existat loc de îndoială. Ea era pentru mine și eu eram pentru ea. Pot spune că am luptat foarte mult pentru Ava cea de astăzi, fetița cu ochii de mare.

Sunt curioasă dacă te-ai confruntat pe atunci cu anumite preconcepții și știi la ce mă refer

Da, au fost foarte multe persoane care ne-au judecat și care ne-au considerat imaturi. Nu am vrut să împărtășesc vestea decât cu apropiații mei, fiind, în definitiv, ceva personal. Fiind înainte de licență, am simțit că nu ar trebui să afle colegii, astfel încât să nu existe ideea că am fost favorizată în vreun fel. Privind acum înapoi îmi dau seama că toată energia irosită de mine pe acele lucruri putea fi canalizată diferit.

Apoi ai devenit soție, ai făcut carieră și ți-ai urmat soțul, ajungând să locuiești la mare. Din exterior, și sper să nu fiu prima care afirmă, voi păreți copii cu copii. Sunt curioasă cât de mult v-a responsabilizat pe voi meseria aleasă, apoi statutul de părinte

Îți pot mărturisi, fără modestie, că eu și Adam, am fost dintotdeauna oameni serioși și responsabili. Am avut diferite joburi și în timpul facultății și am învățat, împreună, să ne gospodărim timpul și finanțele. Și da, am fost și, într-o oarecare măsură, încă suntem copii cu copii. Sunt multe lucruri pe care nu am reușit să le facem, așa că le trăim acum, pentru prima oară, alături de copiii noștri. De cele mai multe ori este foarte greu și solicitant, dar învățăm zi de zi să fim recunoscători și să găsim cea mai bună variantă pentru noi.

Adam si Alexandra însarcinată cu Ava

A apărut apoi Amza. Alexandra Comisarschi, sunt curioasă, tu ai avut vreodată un pattern, un target sau nu știu cum să spun vis-a-vis de conceptul de familie perfectă?

Da, am avut portretul familiei mele. Eram departe de perfecțiune, însă mi-am dorit în familia mea aceeași dragoste pe care am văzut-o la părinții mei. Adult fiind, acum îmi dau seama că ochii de copil pierd atât de multe din vedere și că, de fapt, viața de adult este inimaginabil de grea. Însă în fiecare zi încerc să fiu o parteneră și o mamă mai bună. Nu îmi iese mereu, dar cel puțin încerc zilnic.

Apropo de concept. Scrii superb, parcă sângerezi pe foaie, cum îmi place mie să spun. De unde a izvorât asta și când îți vine inspirația să scrii?

Am început să scriu în clasa a VIII-a, iar apogeul a fost cu singuranță în liceu, unde am fost stimulată de doamnele profesor și susținută la fiecare pas. Aș vrea să îți spun că scrisul este dragostea mea numărul 1, pe același loc cu Adam și copiii. Aș putea scrie oriunde și oricând, dar cel mai bine și frumos scriu când sufăr.

Dacă ai lansa o carte inspirată din viața ta, cum s-ar numi?

Vai, ce întrebare grea! Există atât de multe versiuni ale mele, încât titlurile sunt nenumărate. Însă preferatul meu rămâne cel dedicat tatălui meu: ,,O viață se termină repede”.

Alexandra, Adam, Ava și Amza. 4 de A, bănuiesc nu la voia întâmplării.

Zâmbesc pe sub mustăți, pentru că mă bucură mult când oamenii îmi descoperă ,,secretul”. Da, prin numele copiilor am vrut să surprind, în mod poetic, legătura dintre noi toți și dependența, care ne place sau nu, există pentru eternitate.

Ce faci acum?

Acum scriu. Mi-am redeschis pagina de facebook unde, acum mulți ani, îmi etalam scrierile și, cu o sete izvorâtă de nicăieri, am reînceput să postez. O simt ca o terapie pentru suflet.

Citește și: Etnia: un dar și o luptă. Povestea polițistului rom care a înfruntat prejudecățile: „Etnia mea a fost singurul motiv pentru care nu am fost devorat de leii din societate”. De ce își dorește Alin Ibriș să devină preot militar

Ce planuri de viitor ai?

Planurile mele sunt multe, dar principalul este să mă regăsesc, pentru că viața, așa frumoasă cum a fost și este, m-a rătăcit de sinele meu. Îmi doresc să fiu mai puternică, mai muncitoare și mai bună pentru copiii mei, să fiu o sursă de inspirație pentru ei și să fiu mândră de tot ceea ce am reușit să fac.

Alexandra, înălțimea ta este invers proporțională cu forța ta. Sunt curioasă cine a fost sau este modelul, reperul tău în viață?

Îți mulțumesc tare mult pentru aceste cuvinte! Au fost de-a lungul vieții mele mai multe persoane care m-au influențat, dar simt că de fapt eu sunt propriul reper. Există un izvor de idei înăuntru, care e întreținut de cărțile citite și de oamenii care sunt alături de mine.

Dar stâlpul? Cine este stâlpul tău?

Eu sunt stâlpul meu. Așa a fost dintotdeauna. Eu m-am autocriticat ca să devin mai bună, eu m-am susținut când nu m-am descurcat, eu am luptat pentru tot ceea ce am și eu sunt cea care trag puterea dinăuntru pentru a face mai mult de atât.

Citește și: Vlad Iancu, „uriașul” ce-ți asigură securitatea electronică trăiește cu semipareză. A refuzat o carieră militară pentru a se dedica antreprenoriatului

Regrete?

Regrete sunt multe, însă timpul merge doar înainte, niciodată înapoi, așa că m-am educat să nu mă mai gândesc la ce ar fi fost, ci doar la ce va fi.

Sursa foto: Facebook