fbpx

Căutare

Share this article

Adela Berbentia conduce Kiss FM Timișoara. Dar ea scrie frumos, elegant, sensibil, cu pasiune pentru tot ce o înconjoară. Uneori relatează scurt o întâmplare de peste zi, o trăire, o emoţie, altă dată aşterne gânduri profunde, analizează, compară. Oricum am privi lucrurile, scrisul ei, e o bucurie. Poate fi citită adeseori pe Facebook, loc în care, pare că îşi trăieşte viaţa, fără teama de a se dezvălui lumii, de a-şi arăta eventuala sa latură vulnerabilă.

Adela Berbentia, stai toată ziua pe Facebook?

Da, de ceva vreme nu mai mi-e teamă de aproape nimic sau cel puţin nu mai simt teama asumării. Scriu pe Facebook, fiindcă acolo scriem toţi. Într-o vreme, reţeaua asta era o măsură a validării, inclusiv pentru mine. Apoi mi-am dat seama de un lucru. Cel mai mare păcat, cel puţin pentru mine, este vanitatea, iar platforma aceasta de socializare te ajută mult în privinţa asta. Cine mi-a dat like, cine mi-a comentat, câţi prieteni am… fotografiile trebuie să fie mereu perfecte, nu cumva să te vadă lumea altfel decât de fapt cum eşti.

Eh, şi în vremea aceea, în care Facebook cimenta solid la temelia vanităţii, mi-am spus că nu mai vreau să îmi pese, că nu mai caut să fiu plăcută, că lumea e liberă să îşi formeze opinii, e liberă să aleagă pe cine sau ce îi place, e liberă să se exprime. Asta am început să fac şi eu.

Adela Berbentia
Adela Berbentia, șefa Kiss FM Timișoara

Și dacă nu ești pe Facebook, ce faci?

Nu pe Facebook îmi trăiesc viaţa. Ba dimpotrivă. Viaţa mea e muuult în afara reţelelor de socializare. Doar că uneori iau frânturi din ea şi cu copy-paste le pun pe peretele reţelelor. E un fel de: „hei, sunt bine, recunoscătoare, sănătoasă, fericită (sau nu), dar exist, trăiesc, respir!”

Ca o paranteză, vreau să dau un exemplu legat de absenţa mea din mediul virtual. Pentru că s-a întâmplat. Am luat pauză, adică mi-am închis contul. O săptămână, două, trei, o lună! Şi dintr-o dată, un prieten din Canada şi o alta din Reşita m-au sunat, după ce i-au scris şi tatălui meu. Pentru că au crezut că s-a întâmplat ceva rău, eu nemaifiind acolo. Din păcate, reţelele astea ne-au adus aici. La un soi de dependenţă, dar pe care, dacă o ştim controla, o putem transforma în ceva frumos, ba chiar într-un avantaj.

Adela Berbentia: „Am decis să o iau de la capăt, nu am avut niciodată o explicaţie pentru această decizie”

Scrii ceva mai rar pe blogul tău „True story cu Adela”. Se regăsesc acolo, printre altele, articole de substanţă, poveşti din drumeţii montane, experienţe (unele triste) pariziene, multe alte subiecte interesante, dar şi o justificare a ne-scrisului din ultima perioadă. Care este aceasta?

Poate, la un moment dat, ele, cuvintele, nu îşi vor aştepta permisiunea şi vor ieşi tumultos. Pentru că le simt. Clocotesc, sunt la un pas de erupţie.

Există un motiv pentru care s-au estompat ideile sau te-ai mutat de pe blog pe platforma de socializare aflată mult mai la îndemâna tuturor?

Blogul meu a apărut în urma textelor pe care le scriam deja pe pagina mea. Mi-a sugerat cineva sa îl fac: „ți-e mai uşor să scrii, se văd mai bine textele, le ai mai la îndemână”.

Totuşi, nu mă erijez în vreun blogger. Nu am nicio legătură cu lumea asta, sinceră să fiu. E acolo doar din pragmatism, cred. Din păcate nu am mai scris demult pentru că nu am suficient de mult timp. A fost un an ciudat, cu multă încărcătură, dincolo de pandemie şi de tot ce a ţinut de ea. Însă promit să nu mă opresc. Pentru că îmi place să vorbesc, îmi plac mult cuvintele, ideile nu se pierd, oamenii mă inspiră mereu, pentru că trăiesc mult prea multe lucruri încât să mă tem că nu aş mai avea „materie primă”.  Nu mă las eu atât de uşor de scris, promit.

Adela Berbentia
Adela Berbentia, șefa Kiss FM Timișoara

Ne-am întâlnit la radio și după aproape 15 ani, ca într-un cerc, ești tot acolo. Nu mai moderezi emisiuni, nu te mai joci în lumea cuvintelor cu cei mici. Acum te afli la cârma Kiss Fm Staţia Timişoara. Ai schimbat oraşul şi ai schimbat şi jobul. De ce?

Am decis să o iau de la capăt. Nu am avut niciodată o explicaţie pentru această decizie. Motivul era format total şi real în mintea mea. Din afară se vedea doar cum decid să las un job foarte fain, o echipă de oameni minunaţi, o casă a mea, o viaţă frumoasă (în Reşiţa) şi oarecum într-o linie dreaptă. Din interior eu vedeam însă tot circuitul.

Adela Berbentia: „Am încuiat tot (la propriu), am plâns tot drumul şi am aterizat la Timişoara. Doar 110 km depărtare, dar părea capătul pământului”

Ai lăsat un job sigur, directoare a Casei de Cultură a Studenţilor din Reşiţa şi te-ai aruncat înainte în necunoscut. De ce ai ales să faci această schimbare?

Nu ştiu cum aş putea să formulez, fără să sune infatuat sau lipsit de modestie. La un moment dat am realizat că eu sunt construită aşa, după un tipar de om competitiv. Mereu am vrut mai mult, mereu am crezut că viaţa îţi poate oferi mai multe, dacă vrei şi pui osul la treabă. Înainte de orice am facut radio, chiar de la 18 ani. Apoi am fost, vreo 6 ani, educatoare (mi-am urmat vocaţia fiind absolventă de pedagogie). După, am muncit într-o echipă ce scria proiecte pentru obţinerea de fonduri europene şi abia apoi am preluat Casa de Cultura Studenţească din Reşiţa.

Provocări au fost peste tot. Alegeri şi experienţe noi, bagaj grozav, deci era un pas firesc să îmi doresc mai mult. Aşa că, am încuiat tot (la propriu), am plâns tot drumul şi am aterizat la Timişoara. Doar 110 km depărtare, dar părea capătul pământului. Loc de muncă într-o multinaţională, colegi noi, oameni versaţi şi versatili. Acolo, până şi limba de bază era alta decât a mea.

Eu nu am venit la Timişoara ca student, cu toata viaţa înainte. Am venit la 30 de ani. Într-o casă străină, într-un loc străin, picată din nori, pur și simplu. Da, norii domnişoarei director de la Casa de Cultură a Studenţilor din Reşiţa!

Şi poate că ar mai fi un motiv pentru care am ales să plec şi să o iau de la capăt, acela de a scăpa de patalamaua (invizibilă, dar șușotibilă pe la colțuri) de „fata lui tata” – tata, fost protopop, preotul Petru Berbentia, cunoscut în comunitatea reşiţeană pentru că a zidit o biserică. Dar uite că notorietatea nu e neapărat şi ceva bun.

Aici, la noul loc de muncă, am fost Adela. Atât.

Citește și: Vlad Petreanu, de la reporterul amenințat de cuțitele muncitorilor de abator, la șeful știrilor și realizator de matinal radio
Adela Berbentia
Adela Berbentia, șefa Kiss FM Timișoara

Ai rezistat șase ani la Casa de Cultură a Studenţilor din Reşiţa. Când ai simțit că a sosit momentul schimbării?

Experienţă, anduranţă, stimă de sine. Plus un capital uriaş de cunoştinţe în multe alte domenii. Tot corporaţia mi-a dat ceva grozav. Prieteni, experienţe diferite, oameni noi, oameni care mi-au devenit prima linie și care m-au ales de prietenă, fără să ştie că sunt „fata lui tata”.

Să mă fac bine înţelesă, pentru mine faptul că sunt fata lui tata a fost, este şi va rămâne o mândrie. De la el, de la ei, de la părinţii mei am învăţat să fiu om. Mi-aş dori să le calc pe urmele decenţei şi bunului simţ, iertarii, modestiei. Nu cred că o să-mi reuşească. Eu sunt mai vulcanică, mai înfiptă, mai puţin tolerantă. În continuare, natural, firesc, după ce am conştientizat cine sunt cu adevărat, ce pot, până unde duc, au venit celelalte. Și, în cele din urmă, ideea de a prelua conducerea Radio Kiss Fm de la Timişoara. Au urma interviurile de rigoare, greutăţile şi satisfacţiile aferente.

„Fata lui tata” – tata, fost protopop, preotul Petru Berbentia, cunoscut în comunitatea reşiţeană pentru că a zidit o biserică

Ce alte oportunităţi s-au ivit pe parcurs, fiindcă tu ai activat şi în zona de PR în mai multe business-uri private ce includ content, modă, design?

Am început să fac content, practic, este vorba de conţinut scris pentru diverse branduri, firme, afaceri. Am făcut şi puţin PR, organizare de evenimente, însă m-am nişat pe zona aceasta. Sunt copywriter, dacă ar fi să mă iau după nomenclator, însă îmi place să cred că fac mult mai mult de atât. Preiau oameni şi poveştile lor şi le transform în brand. Apoi, îi promovez în reţele de socializare, le scriu materialele de presă, îi încurajez să se dezvolte, să se perfecţioneze, să fie mai curajoşi, să îndrăznească în afacerea lor. Şi, de cele mai multe ori, am reuşit să facem lucuri grozave. Evident, am avut şi eşecuri, incompatibilităţi, caractere diferite de al meu şi lucrurile nu au funcţionat. Din fericire, cazurile acestea sunt chiar excepţii.

Munca m-a făcut să ajung în punctul în care, cred eu că sunt varianta mea (aproape) cea mai bună, asta așa, pentru că tot se foloseşte mult sintagma aceasta.

Am cunoscut oameni excepţionali, de la care am avut ce învăţa, cu care mă consult, oameni cu afaceri datorită cărora orizontul meu s-a largit enorm. Mărturisesc că pentru fiecare lucrare în parte eu fac mult research, nu creez conţinut doar aşa, sintetic, anorganic, lipsit de personalitate. Îmi place să îi văd pe colaboratorii mei, să ne consultăm, mulţi devenindu-mi prieteni buni, pentru că totul se bazează pe respect, pe corectitudine şi sinceritate.

Adela Berbentia și călătoriile în natură
Adela Berbentia și călătoriile în natură

Cât de greu este să faci conţinut, te poţi forma undeva în acest sens, există o şcoală de copywritter?

Da, cred că e vorba de şcoala generală, liceul, pe urmă de şcoala cărţilor citite ca lectură obligatorie, dar şi studiu în particular, apoi de gramatică bună şi de ceva inspiraţie de la Dumnezeu.

De unde îţi vin ideile ca să poţi scrie, aşa, la comandă?

Păi e destul de simplu. Promovez un business imobiliar, de exemplu. Atunci știu că planul e ca acesta să fie căutat, să vândă. Facem poze, informațiile trebuie să fie captivante, catchy, cum se zice acum, scurte, concise. Să te facă să vrei să afli mai multe despre produsul respectiv.

Am lucrat inclusiv ca editor pentru câteva cărţi pentru copii, numele meu aflându-se pe prefaţa cărţii sau pentru biserica unde a fost preot tatăl meu, creând și făcând vizibilă pagina de Facebook a instituţiei. Aici a fost cazul acela clasic de nepotism, dar e vorba de tata, nu?! 😊

Adela Berbentia:  „Iubesc Franţa. Am spus mereu că dacă teoria vieţilor anterioare ar fi reală, precis eu am fost o franțuzoaică get-beget, în altă viaţă”

Anul de pandemie nu ţi-a afectat colaborările, interacţiunea cu beneficiarii?

Chiar deloc, ba dimpotrivă…am schimbat strategia și am îndreptat promovarea spre zona lor de confort. Cine este hairstylistul, dincolo de scaunul din salon? Cum îşi petrece timpul liber nutriționistul sau antrenorul? Mici exemple de conținut în pandemie. Și așa oamenii au devenit mai interesați, iar când măsurile au fost ridicate, revenirea lor, a business-urilor, nu a fost prea grea.

Care sunt lucrurile pe care le iubeşti cel mai mult? Și aici fac referire desigur la una dintre marturisirile tale recente de pe Facebook:

„Îmi plac filmele, iar uneori fac pauză de la orice și rup Neflix-ul sau HBO-ul vreo două trei zile, pe sistem maraton. Nu folosesc un limbaj foarte scolastic, pentru că nu mă caracterizează și s-ar vedea că-i forțat. Dar totuși… IUBESC să citesc. Iubesc să aflu lucruri noi, să caut cuvinte pe care nu le cunosc, să descopăr tradiții, să-mi pun întrebări, să cad pe gânduri, rememorând fraze din câte o carte, să mă usture ochii noaptea, dar să vreau să mai termin un capitol.

Daaaar cel mai mult iubesc oamenii. De la ei mă încarc, de la ei învăţ, despre mine şi despre ei. Iubesc să ajut, necondiţionat. Iubesc muzica, florile, cafeaua bună, timpul de calitate petrecut cu oamenii mei, „prima linie”, cum îmi place să spun, oameni care s-au autoselectat și au rămas exact aceia care-s „după chipul si asemănarea mea”, perfecți pentru sufletul meu.”

Iubesc solitudinea, în egală măsură cu expansiunea. Iubesc mult cărţile. Dau o şansă oricărui titlu. Mai presus de orice, însă, îmi iubesc familia. Sprijinul meu necondiţionat în toate. Îmi ador nepoţelul, el este Soarele meu. Şi, oricât de ciudat ar suna, am învăţat să mă iubesc pe mine, să mă accept, să mă ascult, să mă tolerez, să îmi dau timp și să mă iert.

Citește și: Mărturii din linia întâi a bătăliei cu pandemia din Marea Britanie. Psihoterapeutul Nistor Becia: „Timp de trei luni a trebuit să mă izolez de restul familiei, locuind într-o anexă din spatele casei de unde o puteam vedea pe fetiţa mea Elena, de doar 9 ani, doar pe geam”

Şi mai știu că iubeşti Parisul. Explică-ne, de ce, în ce împrejurare s-a produs apropierea ta de oraşul luminilor?

Iubesc Franţa. Am spus mereu că dacă teoria vieţilor anterioare ar fi reală, precis eu am fost o franțuzoaică get-beget, în altă viaţă. M-am identificat cu Parisul din prima clipă. Nu am simţit că mă primeşte ca pe un turist, ci ca pe unul de-al lui. Oamenii de pe străzi, vânzătorii ambulanţi, florăresele, ospătarii, taximetriştii… toţi m-au perceput ca pe cineva cu vreo genă înrudită lor.

Acum mulţi ani, peste 10, fratele meu s-a mutat acolo şi de atunci am început să vizitez Parisul şi tot ce e prin preajmă. Evident, nu doar Parisul. Munţii, marea, drumul şampaniei, croazierele pe Sena.

Ba chiar am primit un cadou magnific odată.  De ziua mea, petrecere surpriză pe un vas de croazieră pe Sena, plus o zi la Disneyland.  Mai fericită de atât nu s-a putut să fiu, contrar vârstei 😊

Şi aşa, an dupa an, de câteva ori pe an, chiar, merg la Paris. Stau săptămâni întregi, cutreier străzile, am abonamentul meu pentru mijloacele de transport în comun, casc gura pe străduţe, mă împrietenesc cu bătrâni artizani, revizitez muzee şi castele, manânc macarons de trandafir şi croissante, beau câte un pahar de şampanie, la o terasă, aleasă aiurea. Astfel, consider că Parisul este al meu. Și deși mi l-a luat pe fratele meu, mi-a dat atât de multe amintiri frumoase, încât nu are cum să fie altfel decât al meu. Toujours!

Adela Berbentia și pasiunea sa pentru Paris
Adela Berbentia și pasiunea sa pentru Paris

Şi ca poveştile tale să fie şi mai frumoase, locurile vizitate le insoţeşti cu imagini deosebite. Ai prin preajmă vreun specialist, un profesionist în domeniu?

Fotografia nu e o iubire de a mea. Nu stăpânesc arta asta deloc. Nu ştiu nici să ţin bine un aparat de fotografiat în mână şi sunt stângace, la propriu. Dar îmi place să particip la sesiuni foto şi aici cred că mi-a mai rămas o doză de vanitate, însă o pun pe seama faptului că suntem femei şi găsesc astfel scuza perfectă.

Nu am vreun specialist anume, dar da, am colaboratori şi amici care sunt pasionaţi de fotografie şi profit la maximum de prezenţa lor. Acum, oricine are un telefon mobil performant, poate face o fotografie reuşită.

Citește și: Dragostea unește. Ramona Sav, de la Reşiţa la Bollywood şi o carieră de 26 de ani în domeniul artei dansului indian

Cum arată viitorul pentru tine, Adela Maria Berbentia? Te vezi făcând mulţi ani această muncă, mulţi ani de acum înainte sau prevezi un nou restart?

Nu știu. Niciodată nu mi-am făcut planuri de viitor. Singurul viitor de care sunt sigură este ziua de azi. Care e trecut, prezent și viitor în interval de câteva ore. Viața mi-a arătat că planurile nu au niciun rost. Știu doar că nu mi-e teamă de nimic. Mă adaptez ușor, viața mea este plină de activități, de oameni, de lucruri cu care îmi pot construi oricând un alt viitor.

Fac radio, fac comunicare, în perioada următoare, spre exemplu, sunt invitată la un curs despre publicitate și comunicare, pentru studenții de la Universitatea de Vest din Timișoara.

Cred că ușor, ușor, mă pot adapta multor lucruri. Dar să ştii că de nenumărate ori mi-am pus întrebări. Oare eu chiar știu să fac asta? Oare nu sunt doar o oportunistă care reușește să se strecoare printre cuvinte? Poate că da, poate că nu. Cert e că în orice fac, fac și documentare, citesc, discut cu oamenii, citesc ce sau cum fac alții din domeniu, sunt abonată la tot felul de newsletters şi pagini din domeniul în care activez. Sunt un om obişnuit, care face lucruri obişnuite, un om cu enorm de multe greşeli, recunosc, am rănit oameni, cu sau fără voia mea, dar am devenit recunoscătoare pentru absolut tot ce mi se întamplă, sunt un om care ştie să accepte că din eşecuri se poate învăţa. Mai știu și că nu trebuie să fii fericit non stop, dar trebuie să cauţi motive de bucurie şi de zâmbet în orice.

În plus, trebuie să fii atent, pentru că alegerile îţi jalonează viaţa!


Acest interviu este semnat de Adriana Baghiu, un om frumos care face parte din comunitatea LIFE.ro. Atunci când Adriana ne-a scris că are o poveste pe care vrea să o împartă cu noi am răspuns imediat cu bucurie. Iar povestea Ramonei Sav este una inspirațională, un copil care a avut curaj să-și urmeze visul. Mulțumim Adriana Baghiu că ne-ai făcut cunoștiință cu ea. Și ne bucurăm că ești alături de noi. 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO