Adela Pârvu: „Îmi plac casele în care oamenii se iubesc”

Adela Pârvu este un renumit designer de interior și jurnalist de lifestyle din România, cunoscută pentru expertiza sa în design, decor și proiecte de amenajări interioare. Pe parcursul carierei sale, Adela a inspirat mii de români să-și transforme casele în adevărate oaze de confort și stil, punând la dispoziție sfaturi practice și idei creative. De-a lungul anilor, ea a construit o comunitate solidă de admiratori care o urmăresc pentru recomandările de design și soluțiile sale inovative pentru organizarea și decorarea spațiilor mici.

În calitate de jurnalist, Adela Pârvu a colaborat cu numeroase publicații și platforme online, fiind apreciată pentru abordările sale accesibile și ușor de pus în practică. Articolele și aparițiile sale acoperă o gamă variată de subiecte, de la sfaturi de renovare și decor, până la tendințele actuale din designul interior. De asemenea, pasiunea Adelei pentru frumos și atenția la detalii au făcut-o un mentor pentru cei care își doresc să înceapă o carieră în design.

Pe lângă activitatea sa în mediul online, Adela Pârvu a devenit cunoscută publicului larg prin participarea la emisiunea „Visuri la cheie”, unde a avut un rol esențial în transformarea locuințelor românilor. În această emisiune, Adela colaborează cu alți designeri și arhitecți pentru a crea spații de locuit care să reflecte personalitatea și stilul celor care le ocupă. Experiența sa vastă și empatia față de oamenii cu care colaborează fac din Adela Pârvu o prezență iubită și respectată în domeniul designului interior din România. Prin munca sa, Adela Pârvu continuă să inspire oameni să-și reimagineze locuințele, dovedind că orice spațiu poate deveni primitor și funcțional, cu ajutorul designului potrivit.

Articol inițial

Adela Pârvu face parte din echipa emisiunii „Visuri la cheie” de la ProTv. Este mamă de gemeni, are un blog, a fost redactor-şef la reviste de case şi grădini, este o visătoare de profesie, e plină de viaţă şi sensibilă până la lacrimi. Se manifestă autentic şi veţi simţi din interviul care urmează că e genul autentic-foarte-special. E liberă la cap, e liberă la suflet şi suferă că românii nu ştiu să viseze, că mamele de băieţi nu prea ştiu să-şi transforme puştii în bărbaţi romantici şi că noi toţi uităm să-i facem pe copiii noştri să viseze. Nu-i prea educăm, spune ea, în spiritul lui a visa, ci în spiritul lui a trebui.

În emisiunea asta tu râzi, plângi, îmbrăţişezi… Eşti vie!

Da… dar să ştii că în sezonul ăsta mi-am propus să nu mai plâng. Mi-am propus să mă feresc de camere, cel puţin… Ştii de ce? Pentru că România asta are nevoie să-şi şteargă lacrimile de suferinţă şi să treacă cumva la treabă. Gata! Ok, avem situaţii grave, dar hai să le rezolvăm! Hai să plângem şi de bucurie. E adevărat că ajung acasă şi plâng ca să mă descarc, dar simt nevoia să-i îmbărbătez pe oameni, să-i mobilizez. Da, e greu în viaţă, chiar e greu, majoritatea oamenilor se zbat, muncesc şi nu ajung să-şi facă o casă, e adevărat, dar nici să cazi în depresie nu e bine şi atunci singura soluţie este să ridici capul, să priveşti în jurul tău şi să priveşti cu încredere la ceilalţi şi măcar să vorbeşti despre planurile tale. Şi atunci oamenii vor vorbi şi ei despre ele şi aşa… aude Universul! Şi atunci cineva zice „măi, dar tu chiar ajuţi, te zbaţi, hai să te ajutăm sau să găsim o soluţie pentru tine!”. Eu aşa cred că ar putea merge lucrurile, dar să ştii că am observat că românilor le este ruşine. Le e ruşine cu ce e acasă. Le e ruşine să vorbească despre neputinţele lor. Şi asta se datorează şi şcolii, dar şi familiei. Hai să ne aducem aminte de noi când eram mici şi veneam acasă cu vreo notă bună şi mama era tot nemulţumită: „da, dar Vasilica de ce a luat notă mai mare? Şi Gigel de ce e mai tare ca tine la matematică?”

Noi nu avem chestia asta cu copiii noştri, să le spunem „copile, eşti extraordinar! Nu te pricepi la toate, e clar, dar ştii ceva? Nici nu trebuie! Eu te iubesc că ştii să te caţeri în copaci, uite, d’aia!” Şi, cine ştie, poate din chestia asta se face alpinist! Noi vrem (ca părinţi) să le insuflăm copiilor noştri toate dorinţele noastre neîmplinite. Şi nu e în regulă.

Adela Pârvu: „Ştii ce am observat? Că românii nu visează. Nu visează! Asta mă cutremură cel mai tare”

Dar oamenii visează…

Nu. Ştii ce am observat? Că românii nu visează. Nu visează! Asta mă cutremură cel mai tare. Mă întâlnesc cu oameni şi-i întreb „ce îţi doreşti?”. Şi mi se răspunde „nu doresc nimic, ce primesc, aia e…”. Păi nu-i aşa! Trebuie să spui! Îmi doresc asta şi asta! Dacă ştii ce-ţi doreşti, primeşti! Dacă nu ştii nici măcar ce îţi doreşti, nici nu ţi se împlineşte! E foarte important! Iar copiii nu ştiu să viseze! Pentru că nu sunt învăţaţi să viseze! Ei sunt învăţaţi să facă! Ei sunt transformaţi din visători în executanţi. Dar sufletul lor unde este? Trebuie să meargă la cursuri, la teme, la şcoală… trebuie! Dar dacă un copil vine şi spune „nu, mai pot, că eu vreau să mă joci” Şi părintele spune „nu!”… Joaca cu rachetele, cu stelele, cu mâncarea… Nu ştii ce iese din joaca asta!

Eu am făcut asta cu gemenii mei. Ei au ajuns la un moment dat campioni la judo. Foarte devreme. Eu am făcut atletism de performanţă, dar niciodată nu am ajuns la performanţele lor. Mergeau la judo, mergeau la engleză, mergeau la muzică… Nici nu mai ştiu câte făceau. La un moment dat, au venit acasă şi mi-au spus că nu mai vor la judo, pentru că nu mai au timp să se joace! Şi mi-au explicat că nu mai vor nici la engleză. Şi i-am ascultat! Nu i-am mai dus nici la judo, nici la engleză. Singura chestie la care nu am cedat a fost muzica, nu de alta, dar cred că muzica este ceva important pentru un băiat. Un băiat are nevoie de o educaţie muzicală: cât de plăcut e să fii adolescent şi să iei chitara şi să cânţi!… Avem nevoie de romantism, noi femeile în ţara asta. Şi cerem asta de la bărbaţii noştri. Dar înainte de a cere, hai să vedem ce facem noi, ca mame, cu băieţii noştri…

Înţeleg după patosul cu care vorbeşti că emisiunea e ca o terapie pentru tine.

Nu. A fost un vis împlinit. Eram redactor-şef la revistele astea de case şi grădină şi primea mailuri de genul „aş vrea să-l ajut pe cutare sau pe cutare să-şi facă ceva la casă sau la grădină…”. Dintr-un salariu de redactor-şef nu prea aveam cum şi ce să fac, dar mă gândeam ce mult mi-ar plăcea, aşa, să mă duc si să le spun „ia de aici, cât ai nevoie” sau să obţin sponsorizări! Dar nu era revista mea! Eram doar un angajat. După aceea, mi-aş fi dorit să-i ajut artiştii români care se zbat în nişte situaţii incredibile, căci fie nu au ce să mănânce, fie nu au pensule sau materiale. Şi îmi venea aşa să-i zic câte unuia: „ce, nu ai atelier? Lasă că-ţi fac eu atelier!”. Visam la lucrurile astea. Visam să zic că am bani, ca să pot să dau. Când am ajuns la „Visuri la cheie”, mi-a trebuit un sezon ca să-mi dau seama că pentru mine a fost un vis împlinit.

Citește și: A plecat cu 200 de lei în cont în pandemie și a „reînvățat” meserie. Ciprian Teodorescu, omul care a lăsat arhitectura pentru muzică: cum a ajuns să lucreze cu Loredana și Horia Brenciu

Apropierea de frumos ai avut-o mereu?

Da, mi-a plăcut mereu să pictez. Îmi aduc aminte că o supăram pe mama că desenam cărţile. Nu-i plăcea… În schimb, ne lăsa pe mine şi pe sora mea să pictăm pereţii. Îmi aduc aminte că stăteam la parter şi se uitau copiii la noi în casă miraţi că ne lasă să desenăm pereţii, curioşi să vadă ce iese!

Ce case îţi plac?

Îmi plac casele în care oamenii se iubesc. Pentru că atunci când oamenii se iubesc, chiar se simte. Poate nu e o casă perfectă, dar e frumos acolo, te simţi bine. Şi-mi plac casele astea în care soţii se iubesc şi îşi iubesc şi copiii. Şi ştii că ăsta este şi un criteriu pentru mine când îmi aleg clienţii.

Care?

Ăsta, că se iubesc, că trăiesc în iubire acolo cu ei şi cu copiii lor. Şi cu oamenii ăştia ies şi proiectele frumoase. Uite, îţi dau un exemplu cu o familie din Domneşti pe care eu o iubesc foate mult şi care are doi copii, unul de 16 unu de 9 ani. Şi mama mi-a spus într-o zi să o iau pe fetiţa ei, Diana, să vorbesc cu ea şi să aflu cum vrea să-şi facă camera, spunându-mi că e camera ei şi că e bine să aleagă ea cum să o facă. Asta este extraordinar: să-l laşi pe copil să se exprime, mai ales când este adolescent! E, în primul rând, o formă de încredere din partea părintelui. Apoi, pentru copil este foarte greu, să ştii, fiindcă e nevoie să se exprime, să spună de ce vrea un lucru şi nu altul, apoi merge la magazine, cum a mers şi Diana cu mine, să căutăm ce vrea, să vadă cât costă, să-şi dea seama de eforturile părinţilor… Este un proces foarte complicat pentru ei.

Adela Pârvu: „La casa din Poiana, unde erau fetele orfane, m-am bucurat că am dărâmat-o. Pentru că acolo mirosea a durere”

Ce simţi când vine buldozerul şi pune casa aia veche jos şi ştii că voi veţi face alta? Cum te simţi?

Depinde de cazuri. De exemplu, la casa din Poiana, unde erau fetele orfane, m-am bucurat că am dărâmat-o. Pentru că acolo mirosea a durere. Simţeai asta când intrai! A fost pentru prima dată în viaţa mea când am simţit – nu miros de praf sau altceva – ci miros de durere. Când au dărâmat-o, am zis că o să mă duc şi la biserică să vină preotul să sfinţească locul… Dar sunt şi case la care simt pe jumătate tristeţe, deşi ştiu că vom face ceva mai bun şi mai frumos, dar cumva simţeam că acolo oamenii aceia s-au străduit să facă şi ei ce au putut. Şi speram să se înţeleagă de fiecare dată că noi nu o facem din răutate sau din lipsă de apreciere, ci o facem ca să fie bine, cu totul, de la început.

Cum vă vin ideile?

Funcţionăm incredibil, câteodată ne şi întrebăm cum… Dar cred că asta este forţa unei echipe. Ne completăm foarte bine. De pildă eu sunt genul care ascultă foarte atent. Ca şi colegul Omid. Noi ne completăm foarte bine. Ascultăm poveştile celor cu care vorbim. Câteodată pornim de la o dorinţă exprimată sau un obiect… sau e zona sau specificul… Nu ştiu, de fiecare dată se întâmplă altfel, nu putem spune că există o procedură….

Când te trezeşti dimineaţa?

La 4:30.

Şi seara nu eşti obosită?

Ba da, am zile în care cad sfârşită.

Şi de unde îţi iei energia?

Tot de la lucrurile care mă sfârşesc… Şi de la mailuri, căci primesc sute! Ba îmi arată cineva casa pe care a făcut-o ajutându-se de informaţiile de pe blogul meu, ba îmi scriu să îmi mulţumească pentru o idee, ba să mă întrebe ce să facă pentru camera copilului şi îmi trimit o poză… Asta mă încarcă.

Pe cine promovezi cu plăcere?

Pe producătorii români pentru că ei încă nu au înţeles puterea presei şi a online-ului. Producătorul român a rămas încă în filmul acela al târgurilor. Ei nu se promovează. Şi atunci o fac eu.