Alexandra Nechita: „Micuţa Picasso a fost un titlu dat de presă şi atâta tot! Nu am simţit-o ca pe o datorie sau o responsabilitate. Acum nu cred că mai are niciun scop asocierea”

Pe Alexandra Nechita o ştie o lume întreagă drept „Micuţa Picasso”, copilul minune ale cărui lucrări au ajuns în colecţiile vedetelor sau ale preşedinţilor americani. Acum micuţa pictoriţă este un artist matur, o femeie cu o carieră solidă în spate, un artist complet… şi mama unei fetiţe de 2 ani şi jumătate. Alexandra a revenit în România pentru o „Grădină cu sculpturi”, o expoziţie de lucrări montată pentru o lună în parcul din faţa Ateneului, un proiect menit să facă oamenii să interacţioneze cu arta sa, aşa cum o fac cei mici. Întâlnirea noastră a început cu zâmbetul pe buze, vorbind despre fetiţa sa, despre etapele prin care trec împreună, despre copilărie, aşa că interviul a început firesc cu întrebarea…

Cum te-a schimbat experienţa maternităţii?

Cred că e cea mai mare schimbare prin care am trecut şi i se datorează lui Tevvy. E o schimbare, o creştere care nu se opreşte, din ce am observat eu în aceşti doi ani şi jumătate: în fiecare zi e ceva nou, o altă nebunie, o altă experienţă… M-a schimbat în mai bine, cred, iar eu învăţ de la ea zilnic. Îmi poate oferi – un copil de 2 ani şi jumătate! – o înţelepciune pe care nu mulţi oameni mi-au putut să mi-o ofere până acum. 

Se regăseşte (sau se va regăsi) în lucrările tale această schimbare?

Da, sigur! Sper asta. Nu cred că e necesar ca întotdeauna să fie ceva foarte literal. Cred că se va vedea în starea lucrărilor şi emoţia care e cuprinsă în culoare, în temă… Poate nu este ceva evident în mod direct, dar absolut, dacă maternitatea are un impact asupra mea şi m-a schimbat pe mine, atunci, în mod firesc, şi lucrările se vor schimba.

Au intrat în conflict iubirea ta de mamă cu iubirea ta pentru artă? În aceşti 2 ani cât ai stat acasă nu ai simţit nevoia să „te revolţi”, să ieşi, să stai singură în atelier?

Da! (râde). Nu ştiu dacă se poate numi „conflict”, dar, da, este, într-adevăr, dificil să găseşti o balanţă, să fii atent cum îţi distribui atenţia şi timpul şi pasiunea, căci una e copilul, şi alta e cariera care mă identifică pe mine şi în care mă regăsesc mai mult decât în orice. Indiferent de faptul că prioritatea mea cea mai mare este să îi fiu mamă fetiţei mele, eu înainte de orice am fost şi sunt artistă. Nu cred că există pentru mine o experienţă mai autentică decât asta. Dar a fost o perioadă interesantă, în care am încercat să îmi dau seama cum e mai bine: că vreau să stau cu Tevvy, că vreau să stau şi cu mine însămi, că vreau să lucrez, că am o idee dar „n-am timp!”… dar, „vai, mi-e somn!”, sau „stai, că a început să meargă!”… şi vrei să mai stai câteva zile cu ea să vezi cu merge…

Sunt nişte momente, într-adevăr, şi e cumva „o luptă” cu tine, dar dacă ai sprijin şi ajutor (lucruri pe care le-am avut şi le am în continuare) e mai uşor să te echilibrezi. Dar cu toate astea nu-i uşor deloc. Şi nu ştiu dacă e ceva ce poţi rezolva. Cred că se ajustează în timp lucrurile, sau te obişnuieşti cu altele, sau devine şi copilul mai independent…

 

Couldn’t be happier that my buburuza is here to support me. So proud to get to show her around our other home!

A post shared by Alexandra Nechita (@alex_nechita) on

Sep 15, 2017 at 11:06am PDT

E atrasă şi fetiţa ta de pictură, de culoare?

E atrasă de ce fac eu: dacă mă machiez, vrea şi ea, dacă sunt la o cină şi beau vin, vrea şi ea neapărat vin. E la vârsta la care imită tot ce fac eu, sau orice face Dima (n.r.: soţul Alexandrei, Dimitry Tcharfas) sau oricine pe care ea iubeşte şi admiră. Mi se pare aşa frumos, cum stă ea cu ochişorii lipiţi de foaia de hârtie şi colorează, dar nu pot spune încă dacă e un hobby sau e mâzgăleala specifică vârstei.

Tu cum erai când erai copil?

Nu-mi amintesc! (râde)

De ce culori te-ai îndrăgostit?

Aaa, de toate culorile! Interesant e că ieri cineva a întrebat-o pe cea mică ce culoare îi place şi ea a zis „rainbow” (curcubeu). Şi mi s-a părut cel mai frumos răspuns, căci aşa mă simt şi eu, căci dacă mă pui să răspund la întrebarea asta e ca şi cum ai întreba pe cineva „ce copil iubeşti mai mult?”. Nu ştiu! Am doar un copil, dar aşa îmi imaginez o paralelă. Toate culorile îmi plac, şi fiecare înseamnă ceva diferit, fiecare are o intenţie diferită, un scop diferit în lucrările mele. Cred că acesta a fost şi un semn de întrebare pentru părinţii mei. Mama mea îşi aminteşte că atunci când eram copil îi spuneam „îmi plac culorile şi parc-aş vrea să le mănânc; vrea să mănânc creioanele!” şi ea a interpretat asta ca pe o pasiune atât de mare – ca pe un apetit efectiv! – făcea parte din sufletul meu şi tot ce eram eu. Deci, culoarea, într-adevăr, a fost primul lucru. În rest… am fost un copil „lemn de icoană”, perfect, am fost cuminte, am învăţat, am lucrat, nu i-am contrazis pe ai mei niciodată, am stat în băncuţa mea… până la o vârstă (râde). Asta a venit mai târziu la mine, curajul ăsta „adolescentin”. Şi mama întotdeauna îmi spune – cu toate că fratele meu, Max este un băiat extraordinar de bun, de cuminte şi de serios -, dar ca să înţelegeţi, mama spune că „primul meu copil de fapt a fost fratele tău, căci cu tine nici n-am simţit, tu erai aproape un adult: puteam să vorbesc cu tine de toate, îţi spuneam să nu faci ceva nu făceai, îţi spuneam să nu plângi – nu plângeai etc”. Era foarte uşor să comunici cu mine de când eram mică şi a rămas, cred, una dintre calităţile mele faptul că sunt empatică, ascult bine…

Apropo de copilărie, n-a fost „Micuţa Picasso” o etichetă cam prea mare pentru umerii unui copil? Cum simţeai?

Eram copil, nu simţeam nicio obligaţie, şi nu era un titlu pe care mi l-am luat eu, n-am fost un risc pe care să mi-l fi asumat eu, nu era o obligaţie pe care am zis că vreau să o duc. A fost un titlu dat de presă şi atâta tot! Nu am simţit-o ca pe o datorie sau o responsabilitate. Era frumos, îmi ziceam cool, ce mişto! Bravo! (râde)

Şi astăzi, la maturitate, cum apreciezi această asociere?

Pe Picasso îl apreciez la fel de mult, dar acum nu cred că mai are niciun scop asocierea. Nu prea mai văd sensul în a crea asocierile astea când, de fapt, eu am privit „eticheta asta” ca pe un ghid, ca pe un fel de a ajuta lumea care nu cunoştea munca mea şi nu ştia de mine să facă o punte, între ce a fost şi ce e nou…

Un fel de referinţă culturală…

Da, exact. Dar acum sunt o mie şi unu de alţi artişti pe care aş putea să îi numesc, despre care aş putea spune că m-au influenţat…

Care?

Ooo, pot să îţi spun 100! Din paleta de culori, aş putea spune Matisse, elemente de fantezie care ar putea fi influenţate de Chagall, sau pictoriţele pe care le iubesc eu, Elizabeth Peyton sau Alice Neel… aş putea numi foarte mulţi, căci nu se poate să nu fii influenţat, decât dacă trăieşti într-o cutie fără televizor, cărţi, fără reviste, fără nicio expunere. Nu poţi să spui că nu „tragi” ceva din ceea ce vezi, simţi sau ce-ţi place. Deci nu mi se mai pare relevantă, sinceră să fiu, asocierea asta, dar probabil că, până se găseşte altă noţiune familiară sau o noţiune care poate să creeze o relaţie mai apropiată între lucrările mele şi persoana care le priveşte, „eticheta” o să mai fie folosită, o să mai fie… around (râde).

Multe dintre lucrările tale conturează personaje, chipuri. Ce te fascinează pe tine la fiinţa umană?

Tot! (râde). Tot ce nu înţeleg, tot ce înţeleg… mi se pare cea mai frumoasă enigmă care există: The Human – the human body, the human brain (Omul, corpul uman, mintea omului). Totul mă fascinează: inima, sufletul oamenilor, intenţiile lor… mi se pare că suntem cei mai complicaţi, dar şi atât de simpli, în acelaşi timp. Şi mă fascinează toate elementele astea împreună. Întotdeauna am iubit ideea de a picta oamenii, pentru că mi se pare că… este cel mai complex lucru pe care poţi să încerci să îl reprezinţi. Şi nu întotdeauna poţi să cuprinzi tot ce înseamnă omul. Şi îmi place faptul că de fiecare dată este un exerciţiu, e un challenge, e o provocare pentru mine. Nu e doar o figură sau un portret… încerc să cuprind tot ce înseamnă omul: visele, cele le dă teamă, ce îi împinge să facă lucruri, bucuriile, disperările…  Mi se pare cel mai frumos lucru. Şi e o temă pe care nu se termină niciodată, nu te plictiseşti de ea niciodată.

Ai avut şi multe picturi pe ideea de pace şi ştiu că eşti un ambasador al acestei idei. Crezi în arta cu mesaj, cu statement? Cum e arta ta, de fapt?

Da, cred foarte mult în responsabilitatea pe care artiştii ar trebui să şi-o asume, mai ales atunci când devii consacrat şi există o audienţă care te ascultă. Mi se pare un păcat să nu profiţi de faptul că ai acel public, oameni care poate nu sunt întotdeauna aliniaţi cu felul tău de a gândi, dar dacă ai ceva de spus şi crezi în „ceva-ul” acesta ar fi o pierdere a darului pe care îl ai dacă nu împingi mai departe un mesaj. Ideea de pace – când te uiţi la ea, aşa, scrisă pe o foaie de hârtie – ţi se pare foarte romantică şi cumva imposibilă, o poveste… Dar la mine este o idee foarte-foarte simplă şi derivă din primele lecţii pe care le primeşti ca un copil: să fii blând, tolerant, să fii înţelegător cu oamenii din jurul tău, indiferent de diferenţele care ar exista între persoane. Asta înseamnă pacea pentru mine. Nu înseamnă ceva complicat. Şi cu toate astea nu putem să ajungem acolo…

Se vorbeşte foarte des despre faptul că vinzi tablouri de zeci, sute de mii de euro… Vreau să te întreb care este cel mai scump tablou pe care l-ai vândut, dar şi cel mai „valoros” pentru tine, ca semnificaţie.

Cel mai scump s-a vândut peste 400 de mii. Iar cel mai valoros… eu am o serie de lucrări pe care le ţin în colecţia mea privată, care ori mi-au plăcut foarte mult, ori le-am considerat foarte reuşite şi le-am ţinut (râde), ori au însemnat ceva pentru mine şi de obicei asta mă împinge să ţin o lucrare, să spun că nu o duc la expoziţii, nu e disponibilă pentru vânzare, nu vreau să mă despart de ea. Pe de o parte e o prostie ce fac, pentru că aceste lucrări petrec foarte mult timp în depozit, până le scot la o expoziţie sau la o retrospectivă… N-am o casă suficient de mare ca să mă bucur de ele. Ai mei făceau e chestie genială la un moment dat: schimbau lucrările de pe pereţi din timp în timp. Şi cu un inventar de atâtea lucrări, practic mama schimba decorul, ambientul, atmosfera casei! (râde).

Sunt foarte multe lucrări foarte aproape de mine, dar printre ele (şi interesant e că a rămas) e o lucrare pe care am pictat-o – şi nu spun asta pentru că sunt aici, în România – la prima mea vizită aici, când aveam 8 ani. Atunci am venit şi am stat o lună şi jumătate la Oneşti, la Vaslui şi la Brodoc, acolo unde aveau bunicii mei o casă la ţară, unde am stat foarte mult. Este un tablou destul de mare care este efectiv un portret al bunicului meu care mă ţine pe genunchii lui, cu elemente care îmi aminteau de el şi de momentele alea: un acordeon, un pahar de vin roşu… Şi am impresia că el visase foarte mult să ajungă în Paris şi n-a ajuns niciodată şi (tot din amintirile adunate alături de el) pusesem acolo şi un colţ din Turnul Eiffel… A fost pentru mine tabloul care a cuprins tot ce a însemnat pentru mine prima vizită aici. Pentru mine, copil fiind, România a fost sinonimă cu ideea de familie, asta a fost întotdeauna. Şi am ţinut întotdeauna lucrarea asta, chiar dacă mi s-au făcut nişte oferte absurd de mari pentru ea. Dar am păstrat-o. E ca ultima fotografie pe care o ai cu cineva drag. A fost prima amintire şi a fost atât de profundă şi m-a marcat într-un mod atât de unic încât, cu toate că am mai avut multe amintiri frumoase după acest episod, acea perioadă a rămas cu mine, şi acum, după 20 şi ceva de ani.

Crezi că ai idilizat România pentru că ai fost departe de ea? E un fel de tărâm magic al copilăriei?

Nu cred. Am avut şi o perspectivă destul de reală asupra României, nu a fost „glazurat”, pentru că am avut povestirile şi experienţele părinţilor mei, care au fost foarte deschişi şi mi-au povestit toată trauma prin care au trecut ei. Deci nu aş putea spune că am idilizat. Pur şi simplu, eu am dragostea asta şi patriotismul acesta pe care nici eu nu prea pot să le înţeleg foarte bine, căci am plecat de aici de mică. Da, am avut bunicii aici, dar nu veneam suficient de des ca să pot zice asta. Dar este vorba despre un „comfort”,  o linişte sufletească pe care o găsesc aici.

De ce ai ales să faci „o grădină cu sculpturi”?

(râde) Pentru că m-am săturat de experienţa foarte sterilă a galeriilor şi de tot ce înseamnă în mod tradiţional să ai o expoziţie, sau să atârni tablouri pe pereţi, iar sculpturile să fie cât mai întunecate şi mai triste, mai artistice… E un dialog pe care îl am eu cu mine de foarte mult timp – ideea de artă în spaţiul public, mă fascinează pentru că dă foarte multor oameni oportunitatea să interacţioneze cu arta, chiar şi celor care nu caută neapărat să aibă o experienţă cu arta. Mi se pare foarte cool faptul că e o întâlnire „serendipitous” (o întâlnire fericită) , care poate deveni o magie în sine, pentru că nu te duci cu prejudecăţi, nu te duci cu gândul: „n-o să o pot atinge, n-o s-o pot cumpăra, dar dacă n-o înţeleg, dar dacă nu sunt îmbrăcat potrivit pentru eveniment…”. În situaţiile astea nu mai eşti deschis la experienţa aia şi nu mai e o experienţă sinceră. Şi se pierde farmecul şi frumuseţea artei, interacţiunea cu arta de care eu sunt absolut îndrăgostită. M-am dus aproape în fiecare zi la expoziţia din faţa Ateneului, şi erau foarte copii care se căţărau pe lucrările mele şi le-am zis gardienilor să îi lase în pace – dacă nu e pericolul să se rănească sau să distrugă lucrarea, să îi lase să atingă, să se joace. Când am văzut copilul acela care încerca să urce o trotinetă pe soclul lucrării, mi-am zis „this is it!”, scopul lucrării a fost atins! La un copil, să atingi lucrurile care îţi plac e ceva natural, şi noi, cei mari, uităm asta. Şi mă uitam la cei mici cum se duceau la lucrări – ele fiind mari, lucioase şi foarte colorate – copiii le priveau ca pe nişte bomboane. Aşa le privesc! Atingând lucrările se creează o relaţie de mai lungă durată cu arta, decât doar să stai ţi să le priveşti. Eu m-aş plictisi! – cu toate că asta e viaţa şi meseria mea!

Cum vezi tu starea artei azi? A devenit un „colectible”, mai e ceva care schimbă oamenii?

Depinde de experienţa oamenilor cu arta, indiferent de piaţa care e creată. Oamenilor a început să le fie frică să le placă ceva pentru că pur şi simplu le place sau li se pare că nu e suficient doar să le placă. Trebuie să ai o justificare: îţi place pentru că… e foarte cool, că e foarte scump, că îi place altcuiva, că cineva le colecţionează… Nu! Oamenii ar trebui să se întoarcă la copilărie din punctul acesta de vedere: ori îţi place ceva, ori nu îţi place! 

Dacă ai avea o pensulă din cuvinte… în ce tuşe te-ai descrie acum, la maturitate artistică?

(Râde). Fără frică!