Anca Ciliac, femeia care traduce terapeutic, prin dans Parkinsonul și Alzheimerul

O viață dedicată, cel puțin până acum, în slujba binelui. Ce se întâmplă în inima și rațiunea ta atunci când faci bine?

Pot să descriu momentele dinaintea facerii binelui. Pe mine viața m-a iubit și mi-a dăruit multe. E musai să dau la rândul meu, altora. Poți să-i spui inspirație, eu îi spun Dumnezeu. Mă trezesc dimineața și pur și simplu știu că trebuie să fac acel ceva. Nu știu exact cum, doar că trebuie și pot să fac. Și apoi totul se întâmplă, ca într-un joc de puzzle în care Jucătorul este invizibil. Cum mă simt când fac binele? Îl simt pe Jucător zâmbind.

Cât din binele făcut s-a întors înapoi la tine și sub ce formă?

Nu știu cât, știu doar că atunci când am nevoie de ajutor îl primesc exact în forma în care am nevoie. Și eu primesc mereu ajutor de la persoane străine. De aceea nu mi-e teamă de provocări, de oameni și locuri noi, de a fi singură.

Ești terapeută și instructoare de dans, asta după ce ai descoperit magia tangoului în urmă cu câțiva ani. Cum a ajuns tango-ul în viața ta?

Fascinația mea pentru tango vine din copilărie, datorită bunicului patern, Ștefan. La sărbătorile de iarnă, de Sfântul Ștefan, ne adunam toți să-l sărbătorim pe bunicul. Ne aștepta cu masa plină, îmbrăcat elegant, iar momentul cel mai așteptat, cel puțin de mine, era acela când bunicul începea să recite poezii și să cânte romanțe și tangouri. Am asociat bucuria aceea de atunci, cu eleganța, profunzimea și intensitatea trăirilor pe care muzica de tango mi le trezea. Am căutat mereu să recreez în sufletul meu acea atmosferă. Și am găsit-o în comunitatea de tango, când am descoperit Școala Tango Feliz la ale cărei cursuri m-am înscris prima dată acum mai bine de 10 ani.

Cum te-ai gândit să duci cele două elemente către medicină, respectiv tango, terapie și bolile neurologice?

Totul s-a legat natural, o consecință firească a tot ce a pus bunul Dumnezeu în mine și a ceea ce eu cu perseverență și multă pasiune am dezvoltat în atâția ani de studiu și de muncă.

Ai studii și în medicină. Care-i limita ta? Din punct de vedere al învățării?

Voi termina de învățat atunci când voi închide ochii și mi-am propus ca asta să fie după 100 și de ani.

Anca Ciliac: „Realist vorbind, creativitatea vine la pachet cu dezorganizarea sau dezordinea, cu risipirea energiei, cu un ritm alert de materializare a ideilor”

Arte plastice. Vorbește-mi despre asta.

Dincolo de înzestrarea naturală, un rol foarte important l-a avut mediul în care am crescut. Am fost înconjurată de oameni creativi și talentați (bunica, mama, mătușa, alte rude) și mi-a fost stimulată și încurajată latura artistică de către familie, într-un mod firesc, fără vreo intenție anume. Impactul cel mai mare, însă, l-au avut domnișoara educatoare, doamna dirigintă din generală, care era profesor de desen și o vecină și bună prietenă, Cerasela.

În anul I la prima facultate m-am înscris la Școala Populară de Arte, la Design Vestimentar, dar și la curs de Croitorie. La facultate am dat peste câțiva ani și a fost o perioadă extrem de frumoasă și prolifică.

Mă crezi că îmi este greu să țin pasul cu tot ce faci? Faci costume?

Ți-am spus ca sunt un copil fericit! Doar că, așa cum spuneam mai înainte, m-am deghizat într-un adult responsabil și serios, care merge la muncă, la făcut costume. Lăsând gluma la o parte, da, sunt designer de costume de teatru și spectacol de peste 13 ani. După ce am experimentat mai multe zone din industria textilă, am ales ceea ce-mi dădea libertate maximă de exprimare și creativitate, dar și satisfacții imense. Lumea confecțiilor textile este una destul de toxică și de aceea am ales să merg pe această nișă, a costumului de spectacol pentru a mă menține într-o vibrație cât mai înaltă.