Andreea Alexandru, femeia care a lăsat Bucureștiul pentru „un cal de la Letea” ce a făcut-o să descopere sensul iubirii, al toxicității relațiilor și al femeii Alpha și a învățat-o să renască

Andreea Alexandru: „Am căutat amar de ani recunoașterea, sunt momente când încă mă mai duc în acea direcție”

Ce-ți amintești de la părinții tăi?

Nu-mi amintesc să fie vreo frază din partea părinților care să mă fi impactat pozitiv. Era vorba mereu de „nu ești bun de nimic”, „nu vezi alții ce fac” și asta crede-mă, a avut un uriaș impact în viața mea, încă mai are, practic n-am reușit niciodată să mă bucur de ce am făcut, să cred cu tărie în mine și să-mi recunosc mie că am făcut un lucru bun. O pot spune în față cumva, dar rar, foarte rar, o cred și mi-o recunosc mie.

Am căutat amar de ani recunoașterea, sunt momente când încă mă mai duc în acea direcție, fără de care nu puteam merge mai departe, o adicție totală la recunoaștere și aprobare exterioară.

Citește și: Povestea unui cuplu de medici veterinari care a lăsat orașul pentru viața la țară. Cum a apărut Nasul Roșu, un business cu fructe și legume crescute bio?

Ce te visai?

Inițial medic legist, apoi medic veterinar. Am fost sigură că nu voi lua la facultate, că deh nu eram suficient de bună, așa că m-am înscris la horticultură unde erau mai puțini pe loc decât la veterinară, doar doar să capăt certitudinea că aș putea avea o speranță. Am luat, am luat chiar foarte bine, dar nu ce-mi doream. Mi-am pus în gând însă să fac veterinara, până la urmă nu există doar un timp pentru a face lucruri, o poți face la orice vârstă. Ce n-am dorit să fac? Facultatea de farmacie pentru că mama a fost profesoară de biologie la UMF și mi-a rămas în minte numai un anume miros de medicamente, străpungător, pe care-l simțeam acolo și repulsia față de acel loc. La fel nici ASE-ul. Erau mai mișto studentele din agronomie și campusul în sine, față de ce avea ASE-ul.

Andreea Alexandru: „Nu știu de ce îți spun atâtea, parcă-s la o ședință cu psihologul, necunoscându-l și asta e mișto”

Ulterior mi-am dat seama că nu pot avea șef, am o personalitate atât de hotărâtă și e absolut o luptă să-mi faci față. Mă blochează ideea de a da raportul, devin catatonică. Evident că am plătit pentru asta. Puteam avea o viață liniștită și o carieră împlinită în firme mari pentru că era momentul când toți intrau pe piața românească, totul era proaspăt, totul nou. Dar am ales ideea de business al meu, deh femeie puternică și independența. Am avut niște ani de mare agresivitate, de înghețare a emoției, de focus strict pe business, carieră, de tipul acela de viață în care „we are what we have”.

Eu am terminat Sava, mare ghișeft la acea vreme să iei la acest liceu, apoi așa cum ți-am povestit anterior, horticultură, au urmat cursuri de turism și acreditări în domeniu. Și nu, niciun masterat, deși este atât de „must”. Îmi dau seama acum că unu: nu știu de ce îți spun atâtea, parcă-s la o ședință cu psihologul, necunoscându-l și asta e mișto, și doi că n-am făcut nimic din ce-mi doream la începuturile mele. Am dat la Sava pentru că fratele meu intrase la Sava și ai mei îmi spuneau că nu sunt suficient de deșteaptă să intru și le-am arătat că pot. Apoi am dat la facultate pentru că de asemenea mi s-a spus că n-am prea multe șanse, deh, brânză bună în burduf de câine, și iar le-am arătat că pot. Cam tot timpul am fost în auto provocări, care aveau sau nu legătură cu ce-mi doream.

Îți plac animalele sau de ce dorința aceasta de a fi veterinar?

Sunt fascinată de animale. Am 5 pisici, am pierdut multe animaluțe și încă le mai plâng. Copilul meu mi-a adus lumea cailor în viață, practic 14 ani am stat printre cai, ea alegând să practice echitația.