Prima pagină » Aurora Martin, profesoară: „Nu știu dacă ceea ce am spus astăzi va schimba o viață dar dacă o va schimba, atunci nu e în zadar ce am povestit”

Aurora Martin, profesoară: „Nu știu dacă ceea ce am spus astăzi va schimba o viață dar dacă o va schimba, atunci nu e în zadar ce am povestit”

04 / 12 / 2020 / Monica Tănase Reading Time: 19 minutes

InstaProud: povești spuse cu mândrie Life Stories Viața bate Filmul

Campanie realizată împreună cu

Aurora Martin este decanul Facultății de Limbi străine din Universitatea Dimitrie Cantemir din București, predă literatură și limba italiană, este înalt funcționar al Agenției pentru Egalitate de Șanse și o activistă pentru drepturile omului.

În urmă cu doi ani, o finanțare americană i-a oferit prilejul să amenajeze Muzeul Mobil al Sclaviei Moderne, un proiect de informare și conștientizare care să aducă în comunitățile românești o altă perspectivă asupra a ceea ce specialiștii numesc traficul de carne vie, adică acel fenomen infracțional care a cuprins întregul continent și care își ia „victimele” din zone sărace, cu precădere, din România și Republica Moldova.

În urmă cu 7 ani, Aurora Martin, invitată la o conferință de specialitate în Polonia, părea că a întâlnit bărbatul vieții ei, adică un profesor și economist din Rusia, un răsfățat al revistelor internaționale, care preda în egală măsură în SUA și în Rusia, unul dintre specialiștii care au scris, cu multă vreme înainte de a se petrece, despre căderea comunismului.

Doi ani mai târziu însă, Aurora avea să iasă din această relație cu apăsarea și lacrimile oricărei femei care a trăit ceea ce specialiștii numesc violență domestică.

Educația nu este o garanție că nu ți se poate întâmpla, spune acum profesoara care încearcă să explice cum este posibil ca exact în timp ce le vorbea altor femei despre abuz și violență în familie, se lăsa prinsă în mrejele unei relații menite să pună stăpânire pe ce avea ea mai drag.

Eu știam aceste lucruri, eu vorbeam despre violență domestică, le povesteam studenților, le vorbeam elevilor, comunităților de femei despre abuzuri și agresiune. Și cu toate astea, eu am căzut în această plasă.

Care este cea mai dragă cauză în care te implici?

Aurora Martin: Cea mai apropiată cauză de sufletul meu este cea care nu mi-a dat pace din momentul în care mi-a venit ideea; genul de idee care m-a dat jos din pat în toiul nopții și mi-am zis că nu pot să închid ochii (în sensul momentului final) până când nu o pun în aplicare.

Vorbesc despre un Muzeu mobil al sclaviei moderne, amenajat într-un microbuz, cu care am colindat sate românești, pentru a atrage atenția asupra riscului traficului de persoane. Am ales aceste zone pentru că acolo sunt copiii expuși unei duble presiuni: aceea a lipsei de mijloace economice, precum și aceea a lipsei de informație. Acestea două, cumulate, fac un copil să cadă ușor victimă unei propuneri strălucitoare din exterior.

Și nu vorbim doar despre copii aici, fiindcă sunt femei în toată firea care cad victime acestei metode, darămite niște copile care se află la vârsta adolescenței, când se simt neînțelese și sunt mai vulnerabile.

Să nu uităm nici faptul că în satele românești sunt mulți copii care au crescut singuri, în lipsa părinților plecați la muncă în străinătate. Iar acesta este un detaliu emoțional, pe care un traficant va ști să-l manipuleze așa încât să-l convingă se meargă pe firul lui și să se piardă într-o lume foarte haină, nemiloasă, pe un drum fără întoarcere de foarte multe ori.

Am considerat că trebuie să merg în aceste sate și să conștientizez comunitatea să admită că are această problemă, să se strângă în jurul ei, de la școală, preot, primărie, până la poliție (am avut tot timpul cu noi un comisar de poliție din zonă) și părinți și să încerce să salveze, cu resurse locale, generația expusă acestui pericol atât de actual.

Care este legătura dintre traficul de persoane și violența domestică?

Aurora Martin: Sunt foarte multe persoane care cad victime traficanților tocmai pentru că încearcă să scape din niște relații abuzive. Atunci când, zi de zi, ești supus unei torturi psihologice sau fizice acasă, prima ofertă ți se poate părea extrem de atrăgătoare.

Cum crezi că este posibil ca cineva seducător, care te cucerește și te tratează ca pe o prințesă, să se transforme în omul care te rănește?

Aurora Martin: Ar trebui să intru acum în logica agresorului și aș zice că și el a fost, la rândul lui, o victimă a cuiva, a unui mediu din care a preluat acest tip de comportament, a fost victima unei relații care l-a învățat să îi pedepsească pe cei din jurul lui, tocmai pe cei pe care îi iubește. Pentru că lui i-a lipsit această iubire și a venit în viață cumva păcălit; este sigur că există cazuri de oameni care se iubesc și caută acest sentiment și el dintr-o frustrare care îl face să acționeze în acest fel.

De cealaltă parte, cu toate că știm că este aproape cinică această întrebare a victimei, însă aștept de la tine o reflecție pe subiect: ce anume o determină pe femeie, pe victimă, cum i se spune, să rămână într-o relație sperând că se va schimba ceva?

Aurora Martin: Un agresor nu va spune niciodată de la început: eu sunt agresorul, tu ești victima, hai să jucăm aceste roluri! Cu un astfel de început nu am ajunge niciodată la violență domestică.

Din păcate, procesul este mult mai complicat și există chiar un tipar al etapelor prin care capcana este întinsă. La început este perioada de seducție, în care totul este minunat, vrăjirea. Spun așa fiindcă urmează și dezvrăjirea. În această perioadă agresorul va încerca să o facă pe femeie să se simtă minunată, unică, salvatoarea lui. El va lua rolul persoanei vulnerabile pe care numai această femeie care a apărut în viața lui îl poate sprijini, îl poate ajuta.

Atunci începe să se țeasă o pânză de păianjen, o plasă de falsă siguranță în care femeia, de multe ori, cade pentru că totul pare roz.

El va face eforturi să o atragă în plasa lui: apreciind-o, lăudând-o, identificându-i calitățile și urcând-o pe un piedestal, ceea ce, nu-i așa?, pe ea o flatează.

Ți se pare că ai găsit omul ideal. Dacă vii dintr-o altă relație sau dintr-o familie în care te-ai confruntat cu probleme de violență să te pună cineva pe piedestal este o capcană sigură în care poți să cazi.

Ție ți s-a întâmplat vreodată să intri într-o astfel de relație?

Aurora Martin: Da, din păcate. Iar, când mi-ai spus despre intenția ta de a face un proiect dedicat violenței domestice în rândul femeilor educate, m-am gândit că nu ar fi onest să vorbesc despre acest subiect fără să spun și despre felul în care eu am trecut printr-o astfel de experiență. Spun am trecut, fiindcă știu că multe femei nu reușesc să treacă prin, ci rămân în acea relație, iar asta este foarte grav, distructiv și duce la momentul final de multe ori.

Nu e deloc ușor să vorbești despre asta și mă gândesc cât de greu… vedeți mergem pe ideea stereotipurilor: violența domestică există în mediile sărace, rurale, needucate.

Cu cât o femeie este mai educată, cu atât va întâmpina mai multe dificultăți în a face publică experiența sa. Atunci când ești o femeie educată, care a pășit pe niște trepte în viață ți se pare că asta este o vulnerabilitate asupra căreia nu ai control și te simți descoperită, înfrântă în această luptă.

Într-o experiență de violență domestică e foarte greu să spui că cineva iese învingător. Și agresorul, și victima în egală măsură sunt învinși.

Să ne gândim la o profesoară, de pildă. Cum ar fi să se ducă în cancelarie și să spună: m-a bătut bărbatul aseară. S-ar putea gândi că-și pierde respectul în fața colegilor, în fața elevilor sau a părinților lor. Atunci o să aleagă să tacă.

E legitimă temerea, nu?

Aurora Martin: Nu știu dacă e legitimă. Cred că e consecința reacției societății pentru că, dacă am judeca mai puțin și am încerca să vorbim mai mult despre asta, poate că lucrurile ar părea mai firești, am înceta să mai acuzăm victima, și am ajuta agresorul mai mult.

E foarte ușor să arătăm cu degetul dar nu încercăm să vindecăm, ci avem doar reacții punitive.

Am să-ți povestesc despre ce mi s-a întâmplat mie.

Eram la o conferință în Polonia și a venit la mine un coleg, o persoană care nu se descurca cu mașina de cafea. L-am ajutat, iar el a intrat în vorbă cu mine.

Apoi a intrat la panelul la care urma să intru și eu, el ca spectator; practic, nu s-a mai desprins de mine toată seara. A doua zi ne-am întâlnit la micul dejun, fiindcă eram cazați în același hotel. A doua zi s-a întâmplat la fel, apoi m-a invitat la conferința lui.

Am văzut că era o persoană foarte importantă, foarte respectat de organizatori, că i se cerea părerea în probleme controversate, deci aura din jurul lui s-a insinuat.

Am început să-l admir pentru ce era, dar ce țesea el, și nici nu sunt sigură dacă era conștient că o țese, era un soi de pânză de păianjen.

Omul despre care vorbim era profesor la Moscow State University, membru în Academia Rusă, unde, se știe, trebuie să moară cineva să intre altcineva, era profesor în SUA, la Salle University, și, văzând interesul meu pentru cercetare, pentru conferințe, a și participat la una dintre ele, m-a invitat să țin câteva ore de curs la Moscow State University.

Era o propunere tentantă pentru mine. Spațiul rusesc mi-a fost o vreme inaccesibil. E drept că nu am făcut nici eforturi în acest sens, fiindcă asociam țara cu tot ce a reprezentat comunismul pentru România, pentru tinerețea mea și a părinților mei. Dar în acel moment am zis, de ce nu? E o ocazie să văd, să cunosc și să nu mai judec în necunoștință de cauză.

Ce vreau să spun, dincolo de invitația academică, este că omul a fost foarte hotărât, foarte rapid. A doua zi deja vorbise cu secretara, cumpărase biletele de avion, vorbise cu decanul, erau planificate conferințele mele, mi-au transmis chiar și orarul.

Tot ce mai aveam de făcut era să revin pentru câteva zile în România, pentru niște aranjamente, iar două săptămâni mai târziu eram îmbarcată pentru Moscova. Trebuia să rămân pentru alte două săptămâni, dar m-am mai întors la Crăciun, adică peste aproape două luni.

Cum ți s-a părut această grabă a lui?

Aurora Martin: Flatantă. Cum să ți se pară altfel, când venea din partea unui om deosebit, care prezisese căderea Uniunii Sovietice, căruia revista Forbes îi acordase un număr special în perioada respectivă. Avea un statut special, era foarte apreciat.

Mă simțeam flatată de atenția lui, de cercurile în care eram introdusă și de respectul care mi se acorda în momentul în care apăream cu el. Aveam ocazia să cunosc oameni de un anumit nivel.

Am ajuns destul de repede și în America, unde i-am cunoscut fiicele de acolo; făceam parte din ce avea el mai drag.

Eram prinsă în această pânză frumoasă, în acest cadru feeric în care viața e o poezie alături de el, iar anul ce urma era un lung și fascinant șir de conferințe, călătorii și evenimente internaționale.

Dincolo de asta, mi s-a părut că este o oportunitate să călătoresc, ceea ce-mi doream foarte mult și cred că mi se trage tot din comunism, când nu aveam voie să ieșim din țară, iar călătoriile deveniseră un mare avantaj al democrației.

Dar-ul care mi-a apărut în minte a fost când am început să particip la conferințe, dar mă trezeam că trebuie să rămân în sală. Or, eu eram obișnuită să vorbesc, să spun ce am de zis. Acesta a fost primul semn de întrebare pe care mi l-am pus. Dar m-am gândit că este un om inteligent și va înțelege nevoia mea de a-mi expune ideile, doar acesta fusese contextul în care m-a cunoscut.

Încet-încet, bărbatul șarmant, important, interesant s-a transformat în altceva. M-a uimit la un moment dat când, în timp ce eram la Seoul, s-a întâlnit cu un prieten, au vorbit în rusește, limbă pe care eu nu o înțelegeam, dar mi-a rezumat el la sfârșit cuvintele prietenului: ce bine că mă găsise, ce femeie minunată îi păream, dar ar trebui să mă țină acasă, să nu mai lucrez și să mă dedic muncii lui, să fiu un fel de ajutor pentru munca lui, să nu facă greșeala pe care o făcuse cu fosta soție, pe care o lăsase să-și exercite profesia.

I-am spus că eu nu asta visam, că am aspirațiile mele, iar el mi-a răspuns: ce-i așa de greu? Mergi la conferințele mele, iar în răstimp îți scrii cărțile, nimic nu te împiedică. Suna cumva atrăgător: uite, nu am griji financiare și am timp și să lucrez la proiectele mele.

Dar nu era deloc așa. Începuse deja ceea ce psihologii știu bine în acest proces de violență: izolarea. Nu mi-a spus vreodată, gata! începând de azi nu mai ai voie să muncești. Îndemnurile au fost strecurate treptat, ceea ce e cu atât mai periculos. Cu cât urcăm nivelul de educație, cu atât abuzul psihologic este mai subtil, iar plasa se strânge și mai puternic.

Cum vorbea despre femeile din viața lui?

Aurora Martin: Cel mai des vorbea despre cât de mult îl adoră pe el femeile. Vedea o prezentatoare de la televiziunea americană și-mi spunea cum femeia venise să-i ia un interviu și era topită după el.

Prima lui soție era fiica unui magnat de presă din Rusia, cu care am înțeles că nu se înțelegea. Au avut două fiice împreună, iar când el a decis să plece în SUA, ea a ales să rămână acasă, motiv pentru care s-au separat. Aceasta era versiunea lui despre poveste și nu sunt sigură că este cea reală, mai ales că ulterior am observat că nuanța foarte mult propriile povești. Avea un pregnant cult al personalității și pe alocuri mergea către mitomanie.

A doua soție la fel părea că l-a ales, că alerga după el.

Despre mama lui ce ți-a povestit?

Aurora Martin: Înainte de a vorbi despre mama lui, aș vrea să accentuez un detaliu: eu știam aceste lucruri, eu vorbeam despre violență domestică, le povesteam studenților, le vorbeam elevilor, comunităților de femei despre abuzuri și agresiune. Și cu toate astea, eu am căzut în această plasă.

Există o schemă de relaționare în care se recunosc niște etape specifice violenței domestice. Prima fază este cea de seducție, în care totul e frumos, atrăgător, în care el este încântător, te face să te simți importantă, îți mărturisește că ești salvatorul lui, că are nevoie de tine.

Când am ajuns prima dată în casa lui mi-a arătat un tablou sumbru și mi-a spus că aceea era starea lui de spirit până în ziua în care m-a întâlnit. Că am apărut în viața lui și a răsărit iar soarele. Iar eu am crezut! E frumos, nu? Cum să nu crezi când îți spune că a venit Aurora în viața lui!

Apoi a început să vorbească despre el. Dar foarte mult voia să știe despre mine, despre familia mea. Și știți foarte bine că o metodă de a face pe cineva să se simtă confortabil în prezența ta, de a-l face să te placă este să-l provoci să vorbească despre sine. Am căzut și în această capcană.

Violența domestică este o spirală generațională. Din acest motiv este foarte important să vorbim despre ea la momentul potrivit și să încercăm să extragem omul, să nu-l lăsăm să repete același tipar.

Mi-a spus că a făcut box în tinerețe, chiar luase niște premii la nivel național, fiindcă era foarte serios și tenace în ce făcea. Când se apuca de ceva nu se lăsa până nu-l ducea la bun sfârșit.

Despre el mi-a mărturisit o vulnerabilitate, cum că nu fusese dorit de părinți, că mama lui, care fusese căpitan de vas, a descoperit sarcina foarte târziu, iar tatăl lui nu l-a vrut, nici atunci și nici multă vreme după aceea. În aceste condiții a dezvoltat un soi de furie la adresa familiei, a situației în care a nimerit.

Relația cu mama lui părea simplă: o adora, într-un fel îi era recunoscător pentru că l-a născut, dar rămăsese undeva acolo ideea că nu fusese dorit, că el a fost o piedică în calea afirmării ei, iar din pricina nașterii lui, ea nu a mai putut pleca pe mare. În cele din urmă, mama lui a plecat, iar copilul a rămas în grija bunicilor materni. Deci, iată o situație care l-a marcat ulterior.

Când încep să apară semnele că ceva este în neregulă?

Aurora Martin: Atunci când mi-a sugerat că trebuie să mă ocup numai de el și să nu mai fac altceva. Apoi mi-a spus chiar verde în față că ar trebui să îmi dau demisia de la jobul din România, unde îmi înghețasem cumva situația pe un termen nedefinit.

De data asta nu i-am mai spus că nu era în regulă, deși nu mi s-a părut deloc firesc ce-mi cerea. I-am spus că voi vorbi acasă și voi demisiona, dar nu am făcut-o, ci mi-am luat un concediu fără plată pentru o perioadă.

Așa ajungem la a doua fază tipică de manifestare a violenței domestice, izolarea.

Cuvântul izolare pare straniu în acest context, căci, iată, făceam naveta atunci între Moscova, New York, Washington, Sankt Petersburg și București din când în când. E greu să-ți imaginezi ceva mai interesant dacă vezi de pe margine. Și cred că e și mai greu de acceptat ideea că, mergând în toate aceste locuri, eu vorbesc despre izolare .

El avea locuințe în New York și în Moscova. În New York, casa era în Staten Island, o zonă destul de bine cotată, cu ieșire la ocean. La câțiva metri de terasă era plaja. Frumos, nu-i așa? De vis.

La două case depărtare locuia un actor faimos, dar în acest Staten Island, locuit preponderent de italieni, cu un nivel de viață ridicat, eu aveam vecini oceanul, un câmp în stânga, și niște vecini cu care mi-a spus că nu aveam ce discuta.

Cel mai apropiat magazin era o farmacie, unde mergeam de multe ori și mă plimbam printre rafturile de medicamente. Era o evadare. Mai departe nu aveam unde să merg, fiindcă nu aveam mașină, iar pe jos nu puteam ajunge prea departe.

El mă ținea în această izolare, îmi refuza orice posibilitate de a ieși undeva singură.

La Moscova a fost și mai apăsător. Locuința era undeva într-un cartier rezidențial, spre marginea orașului, într-o pădure, într-un loc superb. Dar până în centrul orașului făceai o oră și ceva. Mai mult decât atât, căuta să-mi spună să nu ies singură pe străzi fiindcă era periculos, că mi se putea întâmpla orice.

Nu ieșeam singură decât până la magazinul de la colțul străzii. Dacă voiam să merg mai departe, aveam tot timpul cu mine șoferul lui, care nu mă scăpa din ochi nicio clipă. Iarăși, lumea ar putea spune: avea șofer! Ce lux! Dar nu despre asta era vorba; șoferul mergea cu mine și când îmi cumpăram lenjerie intimă.

Iată că mergem către cea de-a treia etapă a parcursului violenței domestice, adică controlul și amenințarea. Mă simțeam controlată și faptul că-mi vorbea despre box, despre cât de puternic era, că făcea sport și arăta foarte bine pentru vârsta lui, cred că era și un mesaj subliminal care vorbea despre forța lui.

Momentul culminant a venit spre sfârșitul relației, când în dormitor, de sub saltea, a scos un iatagan și mi-a mărturisit că-l ține acolo tot timpul.

Mi s-a făcut frică.

Mi-a zis că așa e în America, că nu știi niciodată când îți intră cineva în casă. Totuși, e America, poliția e peste tot, patrulează!, am zis eu simțind totul ca pe un subtil avertisment.

Când viața bate filmul, este timpul să ceri ajutor: descarcă aplicația Bright Sky RO și află ce poți face atunci când tu sau cineva apropiat ție vă confruntați cu violența domestică.

Cred că este o granița fină la cum te simți într-o relație: captivă sau nu. Îmi imaginez că sunt derapaje pe care le poți discuta și rezolva într-o relație normală, că oamenii își stabilesc limite și le respectă. Cred că în relațiile abuzive exact aceste limite nu se pot discuta și respecta, de fapt. Am dreptate?

Aurora Martin: Cred că într-o situație ca asta te poți simți prințesă sau prizonieră.

Dacă vii dintr-un mediu în care nu ai făcut nimic înainte te poți simți prințesă. Dar pentru un om educat, cu niște aspirații în viață, te simți captivă.

Te simți captivă în momentul în care nu poți merge singură pe stradă, când nu poți lua decizii pentru tine, când nu poți spune ce ai de zis, în momentul în care vrei să-ți faci profesia pentru care te-ai pregătit dar nu ești lăsată pentru că interesele altora sunt mai importante.

Ți se trasează viața și tu asiști neputincioasă.

Fiecare om are dreptul fundamental de a face ce crede de cuviință cu viața lui. Când intru într-o relație de cuplu nu înseamnă că renunț la mine și fac ce spui tu, ci că împreună încercăm să ne împărtășim traseele de viață, să ne sprijinim, să fim alături unul de celălalt. Sunt lucruri atât de normale, încât mi se pare absurd că există totuși atâtea cupluri în care aceste lucruri nu funcționează astfel.

Cred că unii bărbați au nevoie de femei care acceptă să fie, și nu e nimic de condamnat în asta, acolo pentru bărbații lor, să li se dedice. Mi se pare perfect, atâta vreme cât există respectul și recunoașterea acestui bărbat față de femeia care a acceptat să se pună în slujba vieții lui.

Te-a jignit vreodată?

Aurora Martin: Asta era partea insuportabilă.

Violență fizică nu a existat; cel mult, o dată m-a apucat de umeri și m-a zguduit. A fost și interesant, fiindcă exact în acea zi avusesem o discuție cu niște femei din România, vorbisem despre violența domestică, iar tocmai după asta m-am trezit zguduită de umeri.

El avea grijă tot timpul să mă umilească. De multe ori cu lucruri nenecesare.

La un moment dat, la începutul relației, când ne aflam la New York, urma să ne vedeam cu unul dintre prietenii săi, laureat al premiului Nobel pentru economie, și cu soția lui, o doamnă cu descendență românească, undeva la a patra generație în urmă. A fost o întâlnire foarte frumoasă, cu niște oameni foarte speciali.

Înainte de întâlnire, mi-am dat cu puțin parfum. Când am intrat în mașină, el mi-a spus că m-am dat cu parfum ca o cocotă. O replică ce m-a lăsat fără replică. A fost prima dată când am simțit jignitoare atitudinea lui și m-a afectat atât de mult încât tot timpul întâlnirii am stat închisă în mine, necomunicativă.

Altă dată, când eram tot la New York a sunat o familie din Moscova, niște prieteni care au întrebat despre mine. Iar el le-a răspuns sarcastic: Aurora e la bucătărie, unde-i este locul! Și chiar nu eram acolo, aveam o carte în mână, pe canapea.

Din când în când simțea nevoia să-mi arate care era locul meu. Și acum îmi vine în minte expresia românească: „o fată la locul ei!”. Părinții m-au învățat să fiu o fată la locul meu, dar nu acela era locul meu. Nu așa se face. Nu te pune cineva la locul tău.

Uitându-mă înapoi acum, realizez că întâlnirile la care mergeam împreună și unde aveam ceva de spus, în care spuneam ceva interesant și lumea îmi acorda atenție, deveneau o tortură pentru el. Atunci încerca să spună ceva care să mă umilească acolo, în public sau, după aceea, în drum spre casă izbucnea într-o scenă.

Sunt picături de comportament care, puse cap la cap, te fac să te simți ca un instrument, să simți că nu ești important și că personalitatea celuilalt e atât de mare, iar comportamentul lui atât de nepotrivit încât nici nu-și dă seama că e gelos pe faptul că cineva îți acordă atenție și ție.

Dacă aș lega această atitudine cu experiența din copilărie, când nu i s-a dat atenție, când mama pleca și tatăl nu-l voia, înțeleg că această lipsă de atenție îl făcea să ceară întruna, să fie în centrul atenției la toate întâlnirile unde mergeam, iar faptul că primeam eu atenție, era ca și cum i-aș fi luat ceva ce i se cuvenea.

Cum și când ai decis că e momentul să ieși din relație?

Aurora Martin: Au fost mai multe etape ale ieșirii mele și aș spune că sunt printre femeile fericite, în această situație nefericită, care au înțeles că trebuie să pună capăt, că nu e o relație benefică pentru ea. Dar, din momentul în care am înțeles asta și până la momentul plecării propriu-zise, au mai trecut câteva luni bune.

Femeilor le este greu să iasă.

Iată că mergem către a patra fază a violenței domestice, când simți că nu ai mai vrea să continui, dar începe să-ți fie teamă de reacția lui, de ce o să facă după ce află că vrei să pleci.

Stăteam de vorbă cu soția româncă a profesorului laureat al premiului Nobel și ei reușeam să mă destăinui cât de puțin. I-am spus atunci că relația nu mergea și încercam să-i povestesc scene obișnuite din viața noastră. Ea le asculta cu atenție și-mi spunea să plec, dar cu grijă: la cât de mândru e că te-a capturat, va reacționa foarte urât. Deci, fii deșteaptă și ia-ți măsurile de siguranță să ieși bine!

Într-una dintre întâlniri el urma să discute cu un prieten din Sankt Petersburg, rector al universității de acolo. Au vorbit în rusește, eu mi-am văzut de treaba mea, iar la un moment dat, partenerul meu a plecat la baie, iar eu am rămas cu prietenul lui. Am schimbat câteva cuvinte și, când a auzit că sunt profesoară, că am predat la Științe Politice, m-a invitat să predau și la ei. Spunea că derulează un program prin care invitau profesori din străinătate care să predea studenților din Sankt Petersburg. Și mi-a mai spus să-i trimit un CV, cu care să meargă în Consiliul de administrație spre aprobare.

Când s-a întors de la toaletă partenerul meu l-am informat că mi-am găsit serviciu. Vestea a fost șocantă pentru el, dar era acolo și prietenul lui, față de care nu putea reacționa ca atare. Când am vrut să trimit CV-ul meu, deși aveam cartea de vizită a profesorului, unde exista bineînțeles și emailul lui, partenerul meu mi-a spus să-i dau lui documentul și va discuta el cu rectorul, nu eu. Așa am făcut, chiar dacă mi s-a părut nepotrivit. Mi-a spus că are o altă adresă de pe care vorbește personal cu el.

După aproape două săptămâni ne-am întâlnit întâmplător cu rectorul și, intrigat că nu-i trimisesem nimic m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva. I-am spus că îl trimisesem de atunci și chiar mi se păruse ciudată lipsa vreunui răspuns. Partenerul meu a încercat o explicație și i-a spus pe ce adresă îi trimisese CV-ul meu, iar rectorul i-a răspuns franc: nu știi că nu mai folosesc acea adresă de email? De o grămadă de timp, chiar!

Mi-am dat seama atunci că partenerul meu a încercat să boicoteze această pornire de independență a mea. E suficient câteodată un singur moment să-ți apară o șansă. E o situație în care-mi vine și să râd, și să plâng.

Situația este apăsătoare pentru că, pentru un om căruia îi place să fie în contact cu studenții, care a predat și predă și acum, care are ceva de spus, este foarte greu să stai, să te țină cineva închis într-o colivie.

Și nu putem să spunem că violența psihologică e mai ușor de dus. E chiar foarte greu de suportat. La câteva luni după ce am ieșit din relație am făcut zona Zoster și, vorbind cu un psiholog, am aflat că acela era răspunsul corpului meu la acest blocaj pe care îl resimțeam: nu puteam să mă exprim, mi se opreau cuvintele în gât.

Nu putem spune că doar violența fizică e cea care lasă urme, fiindcă de multe ori violența psihologică lasă urme mult mai adânci și afectează nu numai psihicul, ci și organismul, într-un mod mult mai subtil.

Cum a reacționat el când ai plecat?

Aurora Martin: El a devenit și mai agresiv, controlul a devenit și mai puternic, scenele de umilire și mai frecvente. O să mă întrebați de ce nu am plecat. E o întrebare frecvent adresată victimelor violenței domestice.

Vă spun de ce nu am plecat. Mi se părea că abia atunci puteam să fac ceva prin forțele mele, ceva ce el nu și-ar fi dorit pentru mine: să predau în țara lui, la universitatea din Sankt Petersburg. Era un fel de a recâștiga respectul de sine, de reabilitare, în primul rând în ochii mei.

Lunile în care am așteptat să înceapă cursurile la universitate, din vară până în toamnă au fost foarte grele, greu de suportat. Dar m-am gândit la femeile care sunt într-o relație de violență domestică și nu aveau ieșire. Eu vedeam această ieșire. Știam că, odată plecată la Sankt Petersburg, unde aveam să predau, puteam să mă separ de el.

Între timp și comportamentul lui s-a schimbat, parcă ar fi vrut să mă facă să plec. La un moment dat, din întâmplare am găsit computerul deschis și am putut vedea niște poze cu o tinerică, o rusoaică, și am înțeles ce se schimbase.

Poate vă gândiți că m-a încercat un sentiment de gelozie. Dimpotrivă, am trăit o bucurie extraordinară când am văzut că există cineva cu care corespondează, fiindcă așa puteam să ies fără să risc să se manifeste agresiv, să devină o înfrângere a lui, bărbatul părăsit.

Era momentul potrivit să ies din scenă pentru totdeauna.

Mi-am făcut bagajele și am luat avionul spre București, urmând să plec apoi la Sankt Petersburg.

Spuneai la început despre acea profesoară care ar veni în cancelarie și ar accepta în fața colegilor că este o victimă. Tu ești o profesoară, un decan al unei facultăți, o activistă pentru drepturile omului. De ce ai acceptat să vorbești?

Aurora Martin: Am acceptat cu greu să vorbesc pentru că aș vrea să acceptăm că educația nu te ferește de violență domestică. Violența nu cunoaște granițe, nu cunoaște limite de educație sau de statut social. Pe de altă parte, am acceptat să vorbesc fiindcă mi se pare că, deși nu mi-am propus să fac asta, probabil că a sosit momentul.

Ai venit la mine cu propunerea de a vorbi despre violență în rândul femeilor educate și mi-am zis că nu pot fi autentică ținând ascuns faptul că am trecut prin asta. În plus, sper ca mărturisirea mea să facă și alte femei să vorbească despre asta, chiar dacă-i greu, chiar dacă poți fi judecat.

Aș accepta să fiu judecată, dacă știu că prețul este că ajută niște femei, mai multe sau doar pe una să nu mai rămână. Să nu rămână de rușine, de jenă, de speranță că se schimbă fiindcă o dată apărute aceste semne, ele se manifestă până la final.

A mai fost un moment important în viața mea, când m-am gândit că dacă aș fi vorbit despre asta, acea fată nu ar fi ajuns în situația în care a ajuns.

Într-o zi, când am intrat într-un adăpost pentru victimele violenței domestice, de acolo ieșea o victimă cu un copil de mână. Acea fată mi-a fost elevă când eram profesoară de română, acum multă vreme.

Nu o mai văzusem de peste 10 ani. Ajunsese acolo pentru că trăise multă vreme într-o relație abuzivă, avea un copil cu agresorul și mult timp nu îndrăznise să plece.

Ce a făcut-o să capete curaj a fost ceva cutremurător. Soțul ei, un om de afaceri, i-a spus că a cumpărat un tocător industrial și i-a spus că o să o taie, o bagă acolo și o scoate la vânzare. Atunci fata a înțeles în ce pericol era și ea, și copilul, pe care, de altfel, bărbatul îl bătea sistematic. Fata mi-a arătat poze cu copilul lovit de tatăl lui, iar ea avea o mână fixată în tije în urma unor fracturi.

Eram în fața unor dovezi incontestabile de violență fizică acumulată în ani, iar ea nu găsea puterea să plece.

M-am gândit atunci că dacă aș fi vorbit despre experiența mea mai devreme și această fată mi-ar fi văzut mărturisirea undeva, poate ar fi găsit curajul să plece.

Nu știu dacă ceea ce am spus astăzi va schimba o viață dar dacă o va schimba, atunci nu e în zadar ce am povestit.