BRomania, fratele tău de pe internet, care a dat noroc cu Obama

Bromania sau Matei Dima este un comediant, un actor și un producător de film pe care urmează să îl vedeți în comedia Miami Bici, începând din 27 februarie.

Vine din Los Angeles, după ce a emigrat acolo din Constanța, cu scopul declarat de a face facultatea de actorie și a intra în marea și râvnita industrie de film de la Hollywood.

A făcut teatru în Iowa, a jucat toate rolurile pe care le-a primit în facultate, a dat mâna cu Obama și a plecat în LA. Doar că drumul bătătorit de alții al ascensiunii în industrie nu i-a spus nimic, așa că în plină criză depresivă și cu ceva contracte în România, a revenit în țară și a devenit acest „frate” al tuturor pe Youtube, omul care te ajută și te sprijină, băiatul cumsecade în care poți avea încredere.

Iată povestea lui!

Cum vezi tu acest al doilea film cu care ieși pe piață acum, pe 27 februarie? Am impresia că Miami Bici este copilul tău nenăscut.

Pe amândouă le simt ca pe niște copii făcuți cu neveste diferite. (râde) Ce au în comun cele două este că le-am produs. Însă 5 Gang – Poveste de Crăciun este pentru toată familia, are și glume pentru adolescenți, și pentru oameni de vârsta mea ori mai sus, în vreme ce Miami Bici este clar o comedie pentru oameni mari.

Cum este experiența de producător, față de cea de actor și dacă nu te simți uneori ca un Sergiu Nicolaescu?

Diferența este că producătorul este un om de afaceri, el găsește banii pentru film și are tot interesul să-și protejeze investiția, în vreme ce actorul are de executat cât mai bine viziunea artistică a unui regizor ori scenarist.

De ceva vreme se întâmplă foarte des ca la Hollywood actorii să devină și producători, mai ales că celebritatea ajută foarte mult. Brad Pitt ori Leonardo di Capprio produc nenumărate filme fără să joace în ele. Iar asta pentru că numele atrage încrederea sponsorilor și a celorlalți investitori.

Cât privește comparația cu Sergiu Nicolaescu, nu mă simt deloc în ea. Nici nu i-am urmărit filmele și mai știu că erau niște vremuri total diferite atunci când se executau acele producții. Mi se pare că este aproape imposibil să compari ce încercăm noi să facem acum, independenți, fără prea mult sprijin, când devine absolut necesar să faci singur cât mai mult din treabă, cu ce se făcea atunci.

Este o diferență fină între psihologia actorului, care se află în postura angajatului și a producătorului, care este mai degrabă în cea a angajatorului, a omului care face să se întâmple lucrurile. Ce a schimbat în tine această diferență?

Acum că mă întrebi, mă gândesc și eu dacă a schimbat ceva în comportamentul meu această postură. Dar mi se pare că eu am o pasiune, de a face film, care mă ține treaz în permanență și nici nu mai contează această poziționare.

Când joc ceva mă simt bine că sunt în centrul atenției, că joc comedie, adică ceva ce îmi place foarte mult, dar toate aceste trăiri sunt acolo, fac parte din personalitatea mea. Nu mă schimbă faptul că produc în relația cu ceilalți, ci-mi folosește să fac ce îmi place.

Asta am învățat de mic, să folosesc mult din lucrurile la care sunt bun, iar pe celelalte să le dau cât mai deoparte.

Cine te-a învățat să spui glume?

În familia mea toată lumea avea o formă anume de umor, iar eu cred că le-am luat pe toate și le-am combinat.

Când cineva are umor canalizează toată atenția, iar ceilalți nu au de făcut decât două lucruri: intră în competiție cu el și iese un maraton de umor, fie îl lasă în centrul atenției. La tine cum a fost?

Am fost ținut în centrul atenției și pentru că eram mezinul. În plus eram de mic foarte de treabă, fericit mereu, cam naiv.

Și părinții, și fratele meu m-au susținut mereu pentru că m-au văzut întotdeauna cu intenții bune, zâmbitor, că îmi doream să fac lumea un loc mai bun.

Prin comparație, Vlad, fratele tău, cum era?

Vlad este mai mare decât mine cu 8 ani. El era și continuă să fie mai serios decât mine, de-aia a și ajuns profesor universitar în America. Predă franceză și film african la University of Wisconsin-Madison.

Un român care predă film african în SUA. Interesantă globalizare.

Da, el a fost plecat și în Africa când era mai mic.

Am și făcut un interviu cu el pe canalul meu de youtube, despre viața în America și întoarcerea acasă.

Ce ai învățat tu de la el?

Primul lucru pe care îl înveți de la Vlad este corectitudinea. Este poate cel mai corect om pe care l-am întâlnit. Nu că vrea să vândă binele, că are și o latură foarte cinică, dar dacă toată lumea ar fi așa de ordonată și corectă ca el, ar fi tare greu să găsim ceva greșit în sistemul nostru.

Eu am încercat să învăț cât mai mult de la el, nu neapărat fiindcă eu eram răul din poveste, ci mai ales că eu sunt mai degrabă schimbător. Aș zice că m-am „ofticat” mereu că nu am putut să am și eu această busolă morală ca a lui, foarte bine internalizată.

De câte ori am o problemă mă gândesc ce ar face el în situația mea.

Mă gândesc la ce-mi spui și realizez că dintre voi doi, tu erai cel cumsecade, iar moralitatea lui vine mai degrabă dintr-o disciplină de a face lucrurile cum trebuie. Și-mi pare că tu nu ai această disciplină, că tu te-ai născut cumsecade, în vreme ce el a muncit să devină așa. Greșesc?

Da, disciplină este cuvântul care îl descrie foarte bine pe Vlad. Dar să ne înțelegem, cumsecade suntem amândoi. Niciunul nu este vreo persoană reprobabilă. Doar că eu am fost mai haotic, iar asta nu în sensul: „Doamne, unde e Matei? A plecat de-acasă!”, ci în decizii și alegeri de viață.

Să zicem că inteligența mea emoțională nu este la fel de bună ca cea rațională, în vreme ce la el ambele sunt foarte bune.

El a trebuit să muncească mult mai mult și din cauza perioadei în care s-a născut, el a prins mult din comunism, iar eu cred că m-am născut sub o stea mai norocoasă.

Eu eram mai pozitiv, mai haios, parcă îți era mai greu să fii exigent cu mine.

Există o poveste în familia mea, în care eu nu voiam să mă culc, ci să mai rămân la televizor cu tata, iar tata, care s-a înmuiat mai tare după ce am apărut eu, mă apăra în fața mamei. Acum, când fac filme, îi zice mamei: „vezi, dacă nu îl țineam eu noaptea cu mine, nu ajungea să facă filme!” (râde)

Fără să cred în zodii și astre, eu sunt născut la 12.00 ziua, iar Vlad e născut la 12.00 noaptea și cumva se vede chestia asta.

I-am făcut o groază de probleme când eram mici, dar când a plecat în America, când aveam eu 10 ani, mi-am dat seama cât de conectați eram de fapt unul cu celălalt. Am crescut și eu, am învățat lucruri, am făcut chestii și cu fiecare an de când a plecat ne-am apropiat și mai tare.

Cum ai devenit actor?

Cred că în liceu. Dintotdeauna am vrut să fiu actor. Modelul meu era Van Damme, de când eram mic.

Faci șpagatul?
Încercam când eram mic, dar am căzut rău o dată, fără să vreau. Atunci mi-a ieșit, dar nu am mai vrut să încerc.

Ce ai făcut pentru visul tău de actor?

Când eram în liceu și eram tot ăla cu caterinca, dar fără a fi deranjant, fără a face probleme, m-a remarcat o colegă, Anda, care juca într-o trupă de teatru franconfonă.

Ea m-a chemat să dau o probă. Eu nu știam franceză deloc, iar ea m-a ajutat să învăț textul fonetic. Am dat proba, profesorii m-au plăcut (jucam la alt liceu) și m-au chemat în fiecare weekend, să studiem temeinic teatrul. Și asta am făcut 3 ani de zile.

La început eram ăla care juca rolul cărăușului de mobilă, mai ales că nu eram foarte bun la limba franceză, dar reușeam cumva să replic foarte bine textul. Și atunci am priceput că trebuie să am ceva pentru meseria asta dacă îmi ieșea atât de bine să mă prefac.

Am mers la un festival de teatru francofon din Arad, iar aia a fost cea mai faină experiență din liceu: plecam de acasă, gașca era foarte mișto, era perioada primelor iubiri, am urcat pe scenă, a râs lumea, adică am testat multe premiere atunci. Atunci au fost mulți profesori din alte școli care m-au felicitat și m-au încurajat să merg mai departe în actorie.

Dar tot nu ai rămas în teatru. De ce?

Am zis că nu vreau să fiu sărac. Vreau să mă întorc la teatru când voi fi terminat eu tot ce pot să fac pe partea de filme, de cinema.

Actoria pe scenă e cea mai grea formă de actorie, după mine și am simțit că vreau să mă întorc acolo când termin tot ce vreau să fac.

Cum ai plecat în America și cu ce bani?

Am aplicat la mai multe facultăți din zona unde locuia fratele meu în perioada aia, în Minneapolis, Minnesota și am luat bursă în Iowa., unde mi-am permis să merg, mai ales că nu aveam foarte mulți bani atunci.

Ce îți doreai? Să fii aproape de fratele tău?

Îl vizitasem o dată, înainte de a pleca și eu. Mi-a plăcut foarte tare ce am găsit acolo, m-am îndrăgostit practic de cultura americană. Era exact ce-mi doream, iar cei din jur, din România, mă încurajau foarte tare să plec.

Ce așteptai și ce ai găsit când te-ai mutat în SUA?

Am găsit multe lucruri la care mă așteptam. Acolo totul e făcut să te adaptezi mai ușor. În prima săptămână aveam activități menite doar ca să te integrezi într-o gașcă, fiindcă știau că suntem veniți din toate părțile lumii.

Ne-au implicat în niște competiții cu bărci, de pildă, în care pentru a câștiga trebuia să vâslești la unison, deci nu conta cât de puternic erai, ci cât de bună echipă făceai cu ceilalți.

Eu făcusem tenis de performanță în țară, dar nu mai știam nimic, îți imaginezi. Dar acolo m-au integrat în echipa de tenis și am început să joc din nou. Mi-au dat un termobag (rucsacul pentru rachete) plin cu haine de la Nike, pur și simplu, să le folosesc. Erau ale mele.

Aveau foarte multe cluburi în care te puteai integra. Eu eram președinte la Clubul Internaționalilor, organizația cu cele mai multe fonduri din campus, fiindcă americanii pun foarte mult preț pe diversitate. Și m-am implicat foarte mult să îi ajut și pe alții nou-veniți să se integreze. Așa mi-am făcut prieteni în toată lumea pe care încă îi păstrez.

Care a fost primul rol jucat în această facultate?

Primul an în facultate a fost special pentru că regula acolo este că există două piese mari care se susțin, la care se adaugă una mai mică. Iar eu am avut norocul de a prinde rol în toate trei. Eu și încă un băiat din generația noastră am fost singurii care am prins roluri în toate trei.

Sunt conștient că m-a ajutat că eram străin.

În prima piesă jucam un neamț vârstnic, un doctor ce n-avea habar de profesia lui. Au făcut multe schimbări la mine atunci pentru acest rol.

În următoarea piesă eram un latino lover, care făcea sex pe scenă și era ucis, strangulat acolo. A fost un rol foarte greu. Repetițiile au fost foarte tensionate, mai ales că partenera mea din piesă era o fată care-mi plăcea foarte tare. A fost foarte complicat. Când îți place de cineva și faci chestiile astea, adaugă o tensiune greu de gestionat.

Fun fact: acolo am dat noroc cu Obama. Era în plină campanie pentru prezidențiale și a ajuns la noi, la școală.

Faza tare a fost că tot teatrul fusese construit pentru piesa noastră. Iar când a venit Obama, cu democrații, s-a iscat o mare ceartă în campus, că nu voia nimeni să sacrifice scena. Doar că echipa de campanie a adus câteva sute de oameni, au scos scena, a venit Obama, am vorbit cu el, am dat mâna, a plecat, iar a doua zi scena era din nou la loc.

De ce te-ai întors în România?

A fost o decizie emoțională, dar și pragmatică. Nu eram cea mai fericită persoană, singur în LA. Am avut și o poveste de dragoste eșuată cu o fată din România. Eram într-un punct în care nu aveam de ce să mă agăț, nu știam ce să fac în America și pentru că nu aveam bani deloc.

De ce nu te-ai dus în marea industrie de film?

Încercam. Eram acolo și asta încercam să fac. Am filmat vloguri pentru tot felul de vedete, mergeam pe platouri, făceam munca de jos, dar nu era de ajuns.

Metoda clasică de a ajunge să faci filme și seriale la nivel înalt nu mi s-a părut potrivită pentru mine. Voiam să fac altfel. Și cum știam internetul, creasem conținut pentru alții, am zis să mă întorc acasă, unde știam exact ce urmează să fac. Nu veneam la întâmplare.

Știam că urmează să intru într-un turneu de stand-up național. Știam că o să fac bani din el suficient să îmi iau echipament video să încep să creez filme. Apoi a venit boom-ul publicitar: Vodafone, Coca-Cola. Atunci am văzut că știam ce urmează să fac în țară.

Deci urma să alegi între o depresie în LA și ceva de succes în țară!

Depresia este oriunde, și în LA, și în Tokyo, dacă ajungeam, așa cum îmi plănuiam la un moment dat. Depresia este oriunde, dar poți încerca să echilibrezi puțin balanța. Atâta tot.

De ce-i lovește depresia pe comedianți?

Chiar mă gândeam dacă cumva faptul că am crescut într-o familie fericită nu mă va împiedica să devin comediant, fiindcă majoritatea celor care fac umor vin dintr-o zonă foarte tristă, ceea ce îi face foarte cinici.

Cred că ce au comedianții în comun este această înțelegere a lumii. Ei sunt antrenați să caute unghiuri haioase la tot ce văd în jurul lor. Așa își antrenează ei creierul. Iar orice chestie comică vine din dramă. Dacă tu ai fi în locul personajului care pățește toate alea într-o comedie, nu ai fi râs nicio secundă. Noi găsim doar o perspectivă haioasă.

De ce BRomania?

Un prieten foarte bun din Islanda, cu care stăteam la masă undeva prin LA, fix înainte să mă întorc în România, mi-a zis foarte călduros: „Hey, you’re my bro from Romania!” Și eu i-am răspuns că-s BRomania. A sunat foarte bine acest joc de cuvinte, chiar dacă pare o armă facilă a comediantului.

Câteva luni mai târziu, când am decis să-mi fac și conturi de Instagram, Facebook, Youtube, l-am folosit, fiindcă m-am gândit că explică foarte bine cine sunt. Mă situez ca acest Bro, fratele vostru.

Mergeam pe ideea de friend zone, un termen foarte folosit de puștime: când încerci să fii cu o fată, iar ea îți zice că ești un amic bun însemna că te bagă în friend zone.

E bună ideea, mai ales că este un mecanism al comediantului de a se pune sub public. La orice stand-up vei merge, vei vedea că primele glume sunt mult croite pe autoironie.

Eu m-am situat, timp de vreun an în video-urile mele, ca acest fraier care nu agață nimic, iar asta a ajutat foarte mult în a face oamenii să se relaxeze în fața mea și să consume glumele pe care le zic. Iar bro a ajutat, fiindcă bro îți zice o fată care nu o să te sărute niciodată.