Care este legătura dintre horticultură și magie? Aflăm împreună cu Anca Vasilescu, bibliotecara din Sibiu care s-a mutat în Anglia pentru un master în grădinărit eco

Anca Vasilescu este licențiată în istorie și antropologie, interesată de condiția femeii în arealul românesc, curioasă în privința magiei populare dar și divinației, iar de aproape un an de zile se află în Anglia. Și tot de aproape un an unde studiază horticultură ecologică, studiu în care folosește și toată cunoașterea pe care a dobândit-o apropiindu-se de principiile magiei populare și puterilor plantelor pe care aceasta o utilizează.

Iată povestea unei bibliotecare din Sibiu pentru care cunoașterea este o formă  de creștere spirituală.

Cum ai ajuns să te apropii de zona asta mistică, spirituală?

Anca Vasilescu: Așa m-am născut, nu m-am apropiat.

Ulterior am studiat istoria și antropologia, ceea ce m-a făcut să descopăr natura umană, iar teza mea de licență, din 1996, a fost construită pe istoria mentalităților colective, iar subiectul a fost condiția femeii în Țările române.

Am fost foarte atentă de atunci încoace la tot ce înseamnă statutul femeii în societatea românească.

Care e acela?

Anca Vasilescu: Este polarizat. O femeie, pentru a fi acceptată și în afara cercului de ură, trebuie să aibă un anumit statut social: să fie căsătorită sau să fie mamă. Nu contează neapărat statutul profesional sau intelectual, dimpotrivă. Există un întreg folclor care invită fetele tinere să nu citească, să nu gândească și să-și croiască viața după un model ancestral: căsătorie, familie, copii.

Și ce facem cu figurile feminine puternice, mitologice: Baba Dochia, apoi Vrâncioaia. Sigur că ele au consistență mai degrabă maternă dar sunt figuri importante, independente și foarte puternice. Nu combat ele teoria ta a nevolniciei?

Anca Vasilescu: Exact asta spuneam. Ele sunt niște structuri puternice, dar sunt mame, iar în mentalul colectiv, acest rol îți dăruiește rolul de stăpână. Dar dacă nu ești mamă, nu ești nimic.

Ești ca Baba Dochia…

Anca Vasilescu: Baba Dochia reprezintă un stadiu din vârsta femeii, care este singură și se stinge. Și mai este sfânta, de fapt ideea de fecioară bătrână.

Și mai este vrăjitoarea satului, fie baba hâdă, de care fug copiii sau personajul magnetic în jurul căruia se coagulează comunitatea!

Anca Vasilescu: E mai mult femeia bătrână. Tot ce a ajuns la noi ca tipologie a arhetipurilor feminine merge mai degrabă pe zona de femeie bătrână, de retragere din lume. Iar vrăjitoarea este un personaj, chiar dacă anatemizat, este un personaj admirat și respectat, fiindcă ea, în esență, era moașa satului, medicul satului. Normal că apela la zona de medicină alternativă, dar avea un rol esențial, așa cum orice șaman își are rolul în comunitate.

În plus, șamanul este mâncătorul de păcate. Nu oricine poate deveni vindecător, nu oricine poate prelua durerea de pe corpul fizic, mental sau emoțional. Societatea a uitat că oamenii se nasc cu anumite roluri, fiindcă în esență, dacă ne-am armoniza, am funcționa perfect, așa cum funcționează orice este viu în acest spațiu numit Terra.

Ce sunt solomonarii?

Anca Vasilescu: Sunt personaje inspiraționale în ziua de astăzi și odinioară, despre care se consideră că au fost ucenicii școlii de gândire zalmoxiene.

Adică?

Anca Vasilescu: Pe vremea dacilor oamenii se duceau la școală. Numai că acolo învățau tainele naturii, ale cerului și ale omului. Erau cei care cunoșteau ritmurile, învățau calendarul. Atunci nimic nu era scris, ci totul se învăța pe de rost, iar ca să faci asta, puneai informația pe ritm și muzică. Ori era arhivată în simboluri, într-un șir pus pe obiecte.

Le vedem, le auzim?

Anca Vasilescu: Sunt în noi și le recunoaștem. Avem acces la toate informațiile. Trebuie doar să le conștientizăm și să le aducem la suprafață. Apoi trebuie să le adaptăm mediului în care trăim, pentru a nu cădea în ridicol. Să nu părem niște defazați.

Solomonarii aveau abilitatea de interveni asupra timpului, ploilor, norilor; știau ceea ce se cheamă azi biodinamica, lucruri pe care acum ne forțăm să le readucem în viața cotidiană pentru a ne salva pe noi și planeta.

Ei mai există?

Anca Vasilescu: Nu cred că mai există solomonari, dar în anumite persoane se aud niște cântece sau le vin niște informații în vise. Sau au capacitatea de a descifra acest logos în legende sau în basme.

Sunt foarte mulți oameni care încearcă să-și recompună identitatea spirituală mergând pe ceea ce acum a devenit clasic recunoscut drept dacopatie, fiindcă este un domeniu în care poți inventa orice fiindcă nimeni nu te poate contrazice. Dar sigur, este libertatea fiecăruia de a-și manifesta personalitatea și sistemul de credință.

Ceea ce este mai valoros este dacă acest tip de comportament îl integrează sau îl izolează pe om., fiindcă noi, de fapt, trebuie să ne înțelegem, nu să ne izolăm.

Există studii despre ei, altceva decât ce a scris Mircea Vulcănescu?

Anca Vasilescu: Există, sigur. Antoaneta Olteanu a scris în Școala de solomonărie, Ion Ghinoiu, Gheorghe Pavelescu a studiat și din declarația lui reiese că s-a întâlnit cu solomonari. Doar că ce aș adăuga aici este că dacă s-a păstrat termenul nu înseamnă că s-a păstrat și funcția.

Funcția era complexă și sacrală. Adică dacă un copil arăta că știe să cânte, era lăsat să cânte și nu era direcționat spre a face altceva. Fiecărui spirit îi era respectată structura, funcția. Fiindcă numai așa putem progresa.

De ce te-a interesat zona de magie populară românească?

Anca Vasilescu: Pentru că este un domeniu despre care se vorbește foarte mult, deși este unul de nișă și care pe mulți cercetători îi sperie.

Să zicem că eu sunt o persoană neînfricată. (râde) Nu mi-e teamă nici de ridicol, fiindcă am argument pentru fiecare acțiune pe care o fac. În plus, îmi lipsește fanatismul, care m-ar fi transformat probabil într-un personaj care propovăduiește zodiile, care folosește tot felul de instrumente cu care să atragă atenția publicului, dar care nu spune, de fapt, nimic.

La câți maeștri, vindecători și astrologi sunt în țară ar trebui să fim un popor de îngeri salvați. (râde). Dar suntem, de fapt, unul dintre cele mai chinuite popoare. Așadar, oamenii  care se ocupă de partea spirituală au eșuat. Și ei.

Aș zice că Occidentul a reușit să salveze vrăjitoarele, uite Harry Potter, de pildă le face chiar simpatice. Americanii au transformat demonii și vampirii în eroi senzuali. Dar uite că românii nu au reușit să dea o oarece complexitate de personaje demonilor lor. Nu te-ai gândit să faci tu asta?

Anca Vasilescu: Am avut foarte multe conferințe pe această temă, dar nu am scris, fiindcă nu am avut timpul necesar.

Acum am început al doilea master, în Anglia, în horticultură ecologică. Și sunt extrem de dedicată acestei dimensiuni, pentru că este important și necesar ca noi să înțelegem că oamenii sunt ceea ce mănâncă și trebuie să învețe să își aleagă hrana, să și-o producă, să încerce să descopere și flora din jurul lor.

Planta are o poveste a ei. E frumoasă, e simplă, curată, nu este contorsionată în niciun fel.

Am făcut o serie de programe, de proiecte fiindcă am reacționat la nevoia pe care o identificam în jurul meu.

Am creat 35 de sere experimentale în tot județul Sibiu, cu două kituri de grădină: de leacuri și de zarzavaturi, cu plante noi, omologate, pentru a dezvolta un pic paletarul din grădinile oamenilor, pentru a se bucura de gusturi și arome noi. Dar am dus singură întreg proiectul, în condițiile în care autoritățile mi-au promis sprijinul și apoi m-au lăsat.

De ce ai avut nevoie de acest master în horticultură?

Anca Vasilescu: Am întâlnit acest om minunat care m-a inspirat și încurajat și cu care am o legătură de prietenie frumoasă. Este vorba despre domnul Costel Vânătoru, cercetător la Stațiunea de Cercetare Horticolă de la Buzău, pe care l-am întâlnit când am creat un târg de semințe pe care l-am organizat la Biblioteca Astra din Sibiu. A fost un eveniment foarte interesant măcar din prisma faptului că a fost prima dată în vreo bibliotecă din România când s-a creat ambuteiaj. Erau atât de mulți oameni încât nu se mai puteau mișca.

Am reușit să creez acest paradox într-un spațiu în care oamenii nu vin de obicei în așa de mare număr încât să se blocheze la intrări.

Ce te-a dus în Anglia?

Anca Vasilescu: Dacă vrei, m-a dus cântecul sufletului meu. Este un spațiu de civilizație în care mă simt confortabil și cred că sunt pe aceeași lungime de undă cu oamenii de aici.

Seamănă vreun pic cu Sibiul?

Anca Vasilescu: Deloc, iar acest lucru mă bucură.

Sibiul nu mi-a plăcut niciodată; este un oraș în care am ajuns la 12 ani, când părinții mei s-au mutat cu serviciul din Făgăraș, unde m-am născut eu.

Citeam ceva ce ai scris despre o geografie spirituală a unui loc și aș vrea să mă lămurești: spiritul locului nu este dat și el de influența spiritelor care-l locuiesc, al oamenilor?

Anca Vasilescu: Toate teoriile care pun asta în discuție spun că spiritul locului este independent și influențează într-o oarecare măsură oamenii care-l locuiesc, la nivel individual sau de grup.

Deci dacă ajung într-o casă blestemată e foarte posibil să mă influențeze?

Anca Vasilescu: Sigur că da. Doar că eu nu aș numi-o casă blestemată, ci un loc în care s-au produs lucruri împotriva legilor divine sau, mai bine, ale simțului comun. Iar toate aceste fapte de abuz, deciziile negative compun o amprentă care nu se mai șterge, motiv pentru care oamenii au nevoie să iasă din casă și să meargă în locuri amprentate cu energie, pozitivă ori neutră. Fiindcă acolo este o cu totul altă stare de conștiință.

Ce este starea de conștiință?

Anca Vasilescu: Este acel spațiu care trece de starea de rațiune; e un teritoriu superior al ființei, granița între sinele superior și cel inferior. Este un spațiu personal, de care ești responsabil, fiindcă tu ești artizanul propriei stări și deveniri.

Primești ajutor să ajungi acolo sau ești singur?

Anca Vasilescu: O faci singur, dar ajutorul este tot timpul cu tine; ai toate instrumentele cu care te-ai născut și pe care le activezi și le duci în zona bună, așa cum este bine descris în toate poveștile inițiatice.

Când te vei întoarce în România?

Anca Vasilescu: Aș reveni în România doar pentru a o vedea pe mama. Și pentru nimic altceva. (râde)