Carmen Ion, profesoara care le-a insuflat dragostea pentru lectură elevilor, provocându-i să facă trailere după cărțile citite. Cum arată astăzi Boovie, cel mai mare festival de book trailer la care participă mii de copii din întreaga țara?

Carmen Ion este profesoară de limba română la un liceu din Focșani. A ales catedra în urmă cu mai bine de 30 de ani, însă ziua în care a ajuns să stea propriu zis în fața a 35 de copii a fost una dintre cele două revelații ale vieții sale.

Atunci Carmen Ion a înțeles că este profesor, că trebuie să-și asume responsabilitatea meseriei sale pentru că de ea depinde viitorul educațional al acelor copii.

În urmă cu vreo 5-6 ani, Carmen Ion, plăcându-i provocările și căutând soluții pentru a-i face pe elevi să îndrăgească lectura, le-a propus într-o doară să realizeze un trailler pentru cartea pe care au citit-o. Imediat au intrat în joc și, mai ales după prima prezentare a traillerelor în fața școlii, s-au simțit importanți și au început să-și dorească să citească mai mult.

Fenomenul a luat amploare, inițial la nivel de liceu, iar apoi s-a transformat într-un festival național. Anul acesta, Carmen Ion ne-a spus că se așteaptă ca aproximativ 2000 de copii din întreaga țară să se înscrie în concursul Boovie.

În ultimii doi ani, echipa câștigătoare a fost invitată la TIFF pentru a afla cum arată un festival de film și pentru a putea intra în atmosfera oamenilor de film.

Azi am povestit cu Carmen Ion atât despre Boovie, dar și despre copilăria ei, pasiunea pentru citit, dar și despre reformele în sistemul de educație românesc.

Câți copii aveți dumneavoastră?

Am o fată care are 23 de ani, pe care o văd tot ca pe un copil; tare greu îmi vine să o văd ca pe un adult pentru că e așa de micuță, de parcă îți vine să o iei și să o bagi în buzunar.

Și pe lângă ea, mai am o sută de mii de copii la școală, de care mă simt responsabilă. E foarte fain.

Unde sunteți profesoară?

La Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” din Focșani.

De câți ani?

De…aoleu…29 de ani. Nu mi-am mai pus întrebarea asta de foarte mult timp.

Și v-au trecut prin mână?

Mi-au trecut câteva mii de copii. Nu am făcut niciodată socoteala, dar la cinci clase pe an, înseamnă cel puțin 3000 de copii. Și am pus la socoteală doar clasele de română, dar am predat și latină și literatură universală, am mai avut opționale…

Și latină? Din experiența mea de elev, profesoarele de latină erau cele mai urâte de copii…

Da, și scorțoase presupun. Cred că știu de unde li se trage pentru că la facultate aveam niște profesori chiar cu morgă de academicieni și cu toate cunoștințele necesare unor academicieni, dar care mi se păreau inumani de rigizi, foarte reci, de parcă doar latină aveau în cap. Asta până când am văzut sprâncenele foarte stufoase ale unui profesor scund și slăbuț ridicându-se în mod constant, la câteva sutimi de secundă. M-am întrebat ce se întâmplă cu el, iar după lungi observații și deliberări interioare, am realizat că omul râdea.  Atunci mi-am spus: „Aha, se ascunde o ființă vie, nu doar un mecanism acolo”, iar asta m-a liniștit.

Latina dacă nu știi să o transformi în ceva drăguț, măcar din punct de vedere cultural, rămâne un teren arid.

De ce v-ați făcut profesoară?

Am copilărit într-un cartier absolut fascinant în care ne jucam și exploram tot timpul și, încetul cu încetul, s-a creat un grup pentru care inventam și căruia îi spuneam povești. După aceea am început să experimentăm crearea de povești în grup, ocazie cu care am realizat că e tare frumos să lucrezi cu vorbele și cu imaginația. Am citit tot timpul, asta a fost chestia pe care am făcut-o în mod constant și la care m-am priceput eu cel mai bine, iar faptul că am dat la filologie a venit cumva natural ca urmare a faptului că eu știam să citesc și să gândesc. Nu m-am prins că o să devin profesor, nu mi-am propus asta și nici nu am conștientizat acest lucru în timpul facultății. Evident, eram la filologie și urma să devin profesor, dar era o idee cumva abstractă, nu o interiorizasem. Am terminat facultatea și m-am trezit într-un septembrie, într-o cancelarie în care erau foștii mei profesori. Am fost puțin șocant pentru mine în sensul că descopeream latura umană a profesorilor pe care eu îi văzusem la catedră și a fost o experiență foarte interesantă.

Dar când ați intrat în clasă?

Acolo a fost și mai interesant. În prima clasă în care am intrat ca profesor a fost foarte ciudat să văd vreo 35 de perechi de ochi ațintiți asupra mea. Era o clasă de-a 12-a, adică diferența de vârstă dintre noi era una foarte mică. Iar în momentul acela am primit revelația ca un pumn în cap: „Dumnezeule! Te-ai făcut profesor! Ce înseamnă asta?”. A fost cu emoții și cu teamă, dar și cu o provocare pe care am luat-o foarte în serios și foarte asumat. A fost prima dintre cele două revelații ale vieții mele.

Și a doua revelație?

A doua a fost la șase luni după ce am născut-o pe fiica mea. În primele luni a fost un copil destul de liniștit care nu mi-a dat bătăi de cap, iar la un moment dat, știu că mă cufundasem într-o carte, în bucătărie. După vreo oră și jumătate m-am trezit: „Dumnezeule! Copilul ce face?”. Copilul era în pătuț și își studia mâinile. M-am uitat la ea și atunci mi-am spus: „Doamne, eu chiar am un copil! M-am pricopsit cu el pentru toată viața. Chiar sunt mamă!”. Și atunci a fost iarăși un sentiment de frică și de responsabilitate, de panică și de iubire care se revărsa în mod constant. Nu știu de ce s-a întâmplat la șase luni, habar nu am, cred că atunci am interiorizat ce înseamnă asta.

Ce erau părinții dumneavoastră? Ce meserii aveau?

Părinții mei sunt oameni simpli, muncitori cumva în zona aceasta comercială, dar oameni cu respect față de tot ce înseamnă învățare. Am avut noroc cu mama mea care tot timpul îmi spunea: „Învață, citește!”, ce spun părinții în general, dar am primit un suport și o încredere constante din partea ei, care practic m-au obligat mereu la confirmări. Ce am admirat foarte tare a fost faptul că deși poate nu aveau întotdeauna suficienți bani, când m-am dus să cer bani pentru o carte, mi-au dat întotdeauna.

Știu că prima carte pe care am cumpărat-o a fost Homer, „Iliada”, o ediție cartonată care costa 42 de lei. Mama mea avea salariul de 1500 de lei. Era un pic de tupeu din partea mea să mă duc să-i cer suma asta pentru o carte. Maică-mea s-a uitat la mine și m-a întrebat: „Îți trebuie?”. Iar eu am spus: „Da, îmi trebuie. De fapt, nu-mi trebuie la școală, dar îmi trebuie mie ca om, eu trebuie să citesc cartea asta!”. Atunci a bufnit-o râsul, m-a îmbrățișat, a scos banii și din momentul acela era de ajuns să mă duc să-i cer bani, nu m-a mai întrebat niciodată dacă îmi trebuie. A înțeles clar că e o nevoie a ființei mele.

Vreau să vă spun că în momentul în care eu am început să citesc aveam vreo opt cărți în casă. La sfârșitul liceului aveam peste 600 de cărți.

Când ați început să citiți?

Imediat ce am învățat literele, pentru că mi-a plăcut foarte tare. Știu și acum care a fost prima cărțulie citită: se numește „Iepurele și broasca țestoasă” și este o colecție de trei basme sud coreene. O am și acum. M-a fascinat la momentul respectiv. În acea carte sunt trei povești, una cu un țăran care are un fel de geniu de războinic în el, o a doua cu un iepure foarte inteligent și o broască țestoasă cam tâmpă și încă o poveste despre un fiu de țăran care salvează un împărat prin inteligența lui. Mi-a plăcut teribil că, după ce am citit-o, am aplicat una dintre tehnicile țăranului războinic în jocurile cu prietenii din cartier și am câștigat. Atunci am zis: „stai puțin că e foarte interesant ce se întâmplă aici. Treburile acelea pe care eu le citesc în carte pot fi luate și adaptate la lumea reală și astfel poate să iasă ceva super bun. Hm! Hai că mai citesc încă una și încă una!”. Și apoi am dus așa mai multe vieți în paralel.

Mama vă citea când erați micuță?

Nu-mi aduc aminte de lucrul acesta și nu știu dacă s-a întâmplat. Nu cred că exista obișnuința asta. Cartierul acela despre care vă spuneam, e un fel de cartier tampon construit de generația părinților mei, undeva prin anii ’50, la marginea orașului. Este un tampon între sat și oraș, populat de oameni tineri care veneau de la țară și încercau să-și facă un rost în oraș. Acești oameni au venit cu toate tradițiile și mentalitățile acelea bune, de la țară, peste care au suprapus oarece obiceiuri și confort urban. Era o generație cu niște valori foarte bune, dar printre aceste valori nu se număra și vreun parenting foarte elaborat. Ei aplicau ce văzuseră la proprii părinți, iar metodele acestea de parenting nu erau foarte elaborate.

Ce ne chinuim noi acum…

Exact. Adică am fost lăsată într-o libertate extraordinară – eram tot timpul spânzurată prin copaci, pe garduri, tot cartierul era al nostru, mâncam pe la cine ne dădea de mâncare – nimeni nu-și punea problema că facem cine știe ce răutăți sau că există cine știe ce forme de bulying sau de agresiune. Ne băteam, evident, veneam cu capul spart acasă, dar în nici un caz nu interveneau părinții. Eventual mai încasam o scatoalcă acasă. Erau lucruri absolut firești și cred că genul acesta de normalitate a contribuit foarte mult la crearea unui soi de privire echilibrată asupra lumii.

Deci nu cred că mi-au citit.

Care era profesorul preferat în școală? Ați avut vreunul?

Cei doi profesori de română, cel din gimnaziu și cel din liceu. Cel din gimnaziu pentru că, probabil întâlnind un copil care în cartierele acelea mărginașe se întâlnea mai rar, s-a ocupat foarte mult de mine. Eu îmi petreceam vacanțele în biblioteca școlii pe care am ordonat-o, după criterii personale bineînțeles. Astfel, domnul profesor de română din gimnaziu mi-a lăsat o libertate fantastică și mi-a dat sentimentul acesta că eram auzită atunci când spuneam ceva.

Au fost oameni care chiar explicau lucrurile. Nici nu-mi aduc aminte cum o chema pe profesoara de chimie, dar știu că în clasa a șaptea, după primele 2-3 săptămâni am luat un 7. Era cea mai mică notă pe care o luasem eu până la vremea respectivă. M-am dus acasă și m-am ascuns, lăsând-o pe maică-mea să mă caute vreo oră. Până nu am auzit-o strigându-mă plângând, nu am ieșit din ascunzătoarea mea. Plângând și eu, i-am spus că am luat un 7 la chimie. Maică-mea m-a îmbrățișat cu amuzament și m-a încurajat să învăț mai mult. Eu am spus: „Nu înțeleg!”. „Și de ce nu vorbești cu profesorul, să-l rogi să-ți explice?”, m-a întrebat ea. Mi s-a părut foarte interesantă propunerea, așa că exact asta am făcut a doua zi. Profesoara m-a scos la tablă, mi s-au înmuiat picioarele, iar apoi mi-a dat un exercițiu și a început să-mi explice la tablă. După aceea nu am mai avut probleme, am dus-o onorabil cu chimia.

În liceu, am avut norocul de excepție să-l am profesor de română și diriginte pe un domn, Zaharia Gheorghe, un profesor emblematic pentru județul Vrancea, un om cu care am funcționat ca într-o oglindă; eram cumva croiți după aceleași tipare. A fost omul de la care am învățat că e mai important să-i lași pe copii să vorbească decât să vorbești tu, că atunci când tu, ca profesor deschizi gura, e bine să o faci cu zâmbetul pe buze și să spui lucruri interesante care să fie catchy, a fost profesorul care ne-a încurajat și chiar obligat să citim. La mine nu era vorba de obligație, dar a fost și o clasă foarte bună, selectată prin examen, fiind singura de filologie din tot județul.

Îmi aduc aminte că aveam certuri pe problematica simbolismului, de exemplu, sau pe orice temă ce ajungea să fie dezbătută. Îmi aduc aminte că eram la olimpiada națională, la Timișoara, ne pregătiserăm cu dumnealui, muncise cu noi și avea așteptări  mari de la noi. Noi am scos rezultate sub nivelul așteptărilor lui. Ne-a dus într-un soi de cârciumă, în piața 700 – nu știu dacă mai există piața aceea sau dacă acesta e numele real, nouă așa ne-a spus că se numește – și țin minte că am bătut cu pumnul în masă în fața dumnealui spunând: „din momentul de față eu nu mai citesc critică literară, am propriul cap și știu să gândesc și să interpretez”. Atunci chiar s-a supărat pe mine, însă, încăpățânată fiind, nu am mai citit critică literară până prin ultimul an de facultate.

Dar a fost un om care ne-a dat posibilitatea să ne exprimăm opiniile, indiferent cât de ciudate erau acele opinii, aceasta a fost o mare contribuție pe care el a adus-o în formarea caracterelor noastre.

L-am întrebat odată: „Ce e cel mai greu în meseria aceasta de profesor?”. Iar el mi-a răspuns: „Să știi cum să vorbești pentru toți, astfel ca cel mai bun să nu se plictisească și cel mai slab să nu rămână în ceață”. Și astăzi cred că acesta este unul dintre secretele meseriei și ai nevoie de ani de zile să-l descoperi, dacă ai noroc.

Înțeleg că nu ați primit niciodată comentarii servite pe care trebuia să le învățați pe de rost…

Nu mai țin minte. Nu ne dicta, asta știu sigur, dar știu că aveam de făcut comentarii, aveam și niște manuale care conțineau comentarii, dar știu că eu am făcut niște comentarii pentru olimpiadă. Făceam comentariile, le dădeam domnului profesor să le verifice și cu asta s-a cam terminat povestea. Am dosarul și acum, dar nu le-am recitit niciodată. Nu am fost făcută pentru a învăța comentarii.

Să revenim la zilele noastre. Știu că sunteți renumită pentru felul în care îi convingeți pe elevi să citească. Pe fiica dumneavoastră ați reușit să o faceți să citească?

Da 😀

Dar cum? Întreb pentru un prieten 😂

Îi citeam când era mică, dar vă mărturisesc sincer că pe mine nu prea mă ajută corzile vocale să citesc foarte mult timp. Și atunci, preferam să reluam jocul meu din copilărie și să inventăm povești care trebuiau neapărat să se termine cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, altfel nu adormea copilul.

Apoi, prin clasele primare, învățătoarea le-a făcut un deserviciu, în sensul că m-am trezit cu fiică-mea, cândva prin clasa a III-a, venind și întrebându-mă dacă avem „Moromeții”. „La ce-ți trebuie?”, am întrebat-o eu, iar ea mi-a spus că are de citit volumul I. Atunci a fost destul de dificil pentru mine să mă abțin de la unele comentarii neortodoxe. Ideea este că dându-le lecturi care erau mult peste nivelul lor de înțelegere, s-a produs un recul față de cărți. Copilul meu a trăit într-o casă în care sunt câteva mii de cărți. Așa că nu se punea problema să nu aprecieze și să nu vrea să citească, însă acela a fost un moment destul de dificil în negocierea cu ea.

În clasa a cincea am făcut următoarea șmecherie: îi cumpăram cărți accesibile și în acord cu vârsta ei, pe care le citeam eu înainte. Eram la curent cu titlul de genul „Fetița celei de-a șasea Luni” și așa mai departe. Iar în timp ce le citeam, tot scoteam semne de exclamație pe gură, mirări, wow-uri și astfel îi stârneam interesul. Uneori citeam în paralel, eram la concurență cu cine citește mai repede, etc. Ajunseserăm să ne certăm, ea spunându-mi: „de ce citești tu Harry Potter că nu e o carte de vârsta ta”, la care eu îi răspundeam: „Bine că citești tu despre fetița aia care merge cu submarinul prin Dubai și are laborator de alchimie acasă”. După aceea s-a apucat și a citit Harry Potter integral. Există tehnici de agățare pentru copii.

De unde v-a venit ideea de a-i pune pe elevi să facă book trailer?

Cred că e vorba de o neliniște și o stare de nemulțumire permanentă față de mine. Încerc cumva să-i scot pe elevi din zona de confort, scoțându-mă în primul rând pe mine din zona de confort. Îmi plac provocările, indiferent de unde vin și de tipul lor, atâta vreme cât acele provocări presupun un efort intelectual și un proces de creștere.

Asta cu trailerele nu aș putea spune că se cufundă în negura timpului pentru că nu au trecut decât vreo 5-6 ani, dar țin minte că a pornit de la o clasă de-a IX-a la care eram și dirigintă. Erau niște copii absolut deosebiți, foarte vii și totuși foarte puțin cititori. Întotdeauna mi s-a părut o mare pierdere să văd copii care gândesc, care sunt dinamici, care au o viață puternică în interiorul lor și care rămân doar la provocările cotidiene.

În general, în clasa a IX-a, le propun elevilor să citească fiecare câte o carte, iar apoi să facem o întâlnire, o cafenea literară, în care să discutăm despre cărțile respective.

Atunci când le-am propus lor, le-am spus să se împartă în echipe și să facă un film, tehnică destul de obișnuită pentru mulți dintre ei, pe care au primit-o cu destul interes, însă nu am găsit în ei zvâcul acela de care aveam eu nevoie ca să-mi confirme că e o idee pe care ei o vor urma cu entuziasm până la capăt. Și atunci am spus: „Hai să facem un trailer pentru că e mai scurt și mai incitant!”. Am discutat, am aflat împreună ce este acela un book trailer și atunci a început interesul pentru această sarcină și, în mod uimitor, interesul pentru carte, pentru că a început și competiția între ei.

Ce carte?

Au fost cinci cărți, ei fiind împărțiți în cinci echipe: „…Să ucizi o pasăre cântătoare” a lui Harper Lee, „Jurnalul adolescentului miop” a lui Eliade, „Cărarea pierdută” a lui Alain Fournier, „De veghe în lanul de secară”, Salinger și „Împăratul muștelor” a lui Golding.

Ce frumos! Cred că ultima a câștigat…

Nu, a câștigat „…Să ucizi o pasăre cântătoare”. Dar a fost interesant tot procesul. Am făcut și un mic regulament, am făcut și niște fișe semnate de părinți prin care aceștia își dădeau acordul ca elevii să meargă să filmeze în diverse locuri, am făcut fișe pentru elevi prin care se obligau să mă anunțe când și unde se duc să filmeze ca să pot să-i supraveghez. Vreau să vă spun că i-a prins extraordinar de tare: au făcut rost de haine, s-au gândit la muzică, unii au împrumutat camere video, i-am găsit certându-se în clasă pe tema subiectului cărții fiecăruia și așa mai departe. Au prezentat produsele și au apărut niște aspecte foarte interesante. De exemplu, în „Împăratul muștelor” apăreau niște copii striviți de niște stânci sau mâncați de un păianjen uriaș. Eu am zis atunci: „Ok, dar ce e cu stâncile și cu păianjenul că acestea nu apar în carte”. Cel care făcuse aceste efecte și care avea veleități de fotograf și de videograf, s-a uitat foarte serios la mine și mi-a spus: „Doamna, era nevoie de puțină tensiune și dramatism acolo și ne-am gândit că aceasta ar fi varianta cea mai bună”. Așa că mi-am dat seama că trebuie stabilite niște reguli foarte clare, însă jocul în sine a avut niște efecte extraordinare asupra clasei.

Am prezentat apoi trailerele în fața mai multor elevi din liceu, le-au plăcut foarte mult și și-au dorit să extindem proiectul la nivelul liceului. Astfel am constatat că se înscriseseră 110 din vreo 400 de elevi de liceu la vremea respectivă, cu un entuziasm și o emulație fantastice. În urma acestei competiții la nivel de liceu, câștigător a fost votat un trailer după „Alchimistul” al lui Paulo Coelho, trailer care a și fost preluat de pagina de Facebook a editurii Humanitas.

Iar eu sunt într-o mirare continuă când văd ce produse minunate scot niște copii, uneori de clasa a IX-a sau a X-a.

După aceea, a crescut organic de la an la an.

Până ați ajuns la TIFF…

Da, acum doi ani și anul trecut am fost cu trailerele la TIFF. Anul trecut a fost un boom extraordinar. Am avut peste 1000 de elevi înscriși și vreo 125 de profesori din toată țara. Mai mult de jumătate dintre ei au venit la Focșani pentru trei zile, în timpul festivalului. În acele trei zile erau vreo 700-800 de elevi prin Focșani, purtând tricouri și badge-uri Boovie și toată lumea vorbea despre Boovie. A fost extraordinar când m-a sunat un elev de la țară să-mi povestească că el și colegii lui s-au dus să filmeze pe un câmp de rapiță și au fost luați la întrebări de paznicul de acolo. Ei atunci s-au rugat de el spunând că: „Vrem să filmăm pentru un concurs la care vrem să participăm, se numește Boovie”, iar paznicul a răspuns: „A, pentru Boovie? Atunci bine, filmați!”. S-a dus vestea, ceea ce mă bucură foarte tare.

Ceilalți participanți sunt din toată țara?

Da. Au fost din 24 de județe și 3 echipe din republica Moldova, din trei localități diferite: Chișinău, Bălți și Mereni. Au fost elevi din aproape 80 de unități școlare.

Și anul acesta ce urmează?

Anul acesta urmează ediția a cincea J. În momentul de față avem peste 1000 de copii înscriși și mai sunt două săptămâni pentru înscriere,  ne așteptăm la aproximativ 2000 de elevi participanți. Ce să vă spun: am fost contactată de președintele asociației părinților români din Italia, am fost contactată din Statele Unite de către un român care are o televiziune acolo și de către o profesoară care predă de vreo 20 de ani acolo, am prezentat festivalul și la Bruxelles, la Second European Education Summit, deci începe să capete amploare și să fie cunoscut internațional, iar acesta este și unul dintre planurile noastre de viitor.

Dar când aveți timp de toate acestea?

În restul timpului în care nu sunt la școală, numai asta fac. Poate sună arogant, dar efectiv numai asta fac.

Toată lumea se plânge de sistemul educațional de la noi și peste tot auzim că dacă ar fi să punem o piatră de temelie ca țara aceasta să meargă bine, ar trebui să investim în educație. Pe de altă parte sunt voci care spun că în următorii ani, educația va evolua foarte mult. Dumneavoastră ce părere aveți?

Sunt și eu în asentimentul celor care spun că educația este pe un drum al transformărilor pozitive. Unul dintre efectele Boovie a fost faptul că am intrat în legătură cu o mulțime de profesori absolut extraordinari și atunci am căpătat o altă viziune despre ceea ce se întâmplă în țară. Noi suntem foarte ancorați în realitatea foarte apropiată nouă și uneori cred că avem un sentiment de insularitate cumva și nu mai reușim să vedem continentul întreg. Când am reușit să mai văd câte ceva din continent, am realizat că de fapt sunt foarte mulți oameni care fac proiecte, care au planuri pe zona educațională, că sunt multe grupuri de profesori care fac schimb de informații și de bune practici, ceea ce înseamnă că există o preocupare constantă pentru așa ceva.

Problema este că în realitatea apropiată nouă vedem în continuare oameni care tratează meseria aceasta ca pe un job și elevii ca pe niște extensii ale băncilor în care stau. Sunt momente în care te lovești de indiferență sau de opacitate, de rezistență la schimbare și te simți ca un leu în cușcă. Se întâmplă lucrurile acestea, dar se întâmplă și celelalte bune și cred că important este ca acele insulițe să încerce să se unească cumva și să capete forță mai mare.

Deocamdată avem un procent foarte mare de analfabetism…

E o problemă care mă exasperează. Nu știu cum anume se poate rezolva pentru că se întâmplă mai multe lucruri care produc acest fenomen. Pe lângă acel dezinteres și acea anchilozare a unor profesori, se mai întâmplă și altele. Profesorii nu sunt formați să anticipeze sau să rezolve cumva acest fenomen al analfabetismului funcțional, nu au uneltele necesare pentru că nu au de unde să le aibă. Am căutat niște tehnici de diminuare, dacă nu de combatere a acestui fenomen, însă nu am găsit. Eu, pentru că nu vreau să vorbesc în numele altora, fac lucruri pe care le intuiesc eu că ar fi potrivite, bâjbâi.

Eu, la română încerc să-i fac să înțeleagă, încerc să-i provoc, însă, după mine intră un profesor care le dă de învățat pe de rost 200 de formule sau îi pune să copieze lecția pe caiet și s-a terminat. Ne anihilăm unii pe alții. Cred că un aspect foarte important este unitatea în rândul profesorilor din școală, iar acesta este un ideal pe care sper să-l atingem cândva.

Ce face fiica dumneavoastră azi?

PR, ce altceva putea să facă? PR și Comunicare la Facultatea de Litere din București, unde am terminat și eu, doar că la altă secție.

Vreau să vă spun o poveste drăguță și emoționantă despre mine și fiică-mea. Ea e foarte bună pe comunicare, într-adevăr, pentru că eu niciodată nu am vorbit cu ea folosind tot felul de diminutive sau cuvinte alintate. Am vorbit cu ea cum aș vorbi cu un om mare, persoana din față fiind „domnul” sau „doamna”, nu „nenea” sau „tanti”, folosind formele de politețe corect și întotdeauna. Ea a avut mereu un limbaj și un vocabular extraordinare, drept dovadă că la compunerea din clasa a II-a scria: „Încântat de reușita planului său malefic, pițigoiul a hotărât să mai fure o piatră”. Văzându-mi încântarea atunci, ea mi-a spus: „Credeai că desenele animate chiar nu folosesc la nimic?”.

Atunci drumul ei către PR era destul de previzibil cumva.

Emoționant pentru mine a fost când terminând ea liceul, am luat-o la propriu de mână și am intrat împreună în holul facultății de Litere de la Universitatea București, în același hol în care, cu 30 de ani înainte, mama mea mă dusese de mână ca să dau admiterea la Filologie. Vă spun sincer că am lăsat copilul la coada de înscrieri, mi-am luat o cafea și cu mâinile tremurânde m-am dus în curtea interioară a facultății, m-am așezat lângă un copac și mi-au dat lacrimile. A fost așa un segment fantastic de suprapunere și de continuitate în același timp.