Cătălina Gărdescu, project manager Joblandia: "Dacă te opreşti un pic din ideile preconcepute și dacă încerci să dai puțin la o parte filtrele astea de „eu sunt deștept că sunt mai mare” îți dai seama pe ce pun valoare acum tinerii aceștia."

Conceptele clasice.

Declicul s-a întâmplat într-o zi în care am pierdut pe cineva foarte drag mie. Durerea întotdeauna pentru mine a fost un portal. În momentul în care bunica mea s-a dus și bunica mea era o persoană care întotdeauna ştiam că mă va iubi indiferent de cum sunt eu. Nu știu de ce mi-a picat mie pata pe ea, că bănuiesc că și părinții mei mă iubesc oricum, dar la ea simțeam. Și când a murit bunica, stăteam acolo și mă uitam la ea și m-am gândit că dacă se termină și ajung în partea cealaltă și cineva zice: „Păi te-am pus eu să trăiești așa?” Ce fac atunci? Și viața mea s-a schimbat a 2-a zi după ce am îngropat-o pe bunica. Mi-am dat seama nu numai că eram într-o căsnicie greșită, eram într-o traiectorie greșită complet. Eu sunt gay.

Ai avut așa, brusc, o revelație?

Nu. Asta voiam să spun, nu. Ştii ce se întâmplă? Eu întotdeauna am trăit în mine cu un vulcan. Aveam 35 de ani, şi până atunci trăisem cu un vulcan care era fie anxietate enormă, fie depresie foarte adâncă. Ce m-a mirat a fost faptul că în momentul în care am privit spre această direcție, furtuna a încetat.

Ştii cum e: fetele trebuie să găsească un băiat. Am găsit. Spuneau colegele mele de facultate: „Fată, trebuie să te culci cu ăla.” M-am culcat. „Trebuie să faci casă.” Am făcut. Copil, serviciu. Eu mă simţeam tot groaznic, anxietate, depresie, dintr-una în alta. Tot timpul doctor, medicamente, eu eram tot așa. OK, un pic mai bine, dar tot așa! Biserică, acatiste, împărtășire, spovedire, am luat toate bisericile la rând, mănăstiri. Pot să spun liturghia pe de rost. Tot nimic, tot acolo eram.

Toată chestia asta pe care poate te-ai aștepta s-o fi trăit în momentul în care am zis: stai, că eu trec în partea asta, eu o trăisem. Ce putea să mă mai sperie pe mine? Singurul lucru: să dispară copilul de lângă mine. Dar m-am dus la o avocată foarte deșteaptă, pe care țin să o salut dacă mă vede pe aici și mă recunoaște, care mi-a zis: „Doamnă, de curvă puteți să fiți cât de curvă. De mamă să fiți bună.”

Dacă mi-a zis ea așa, și eu știam că nici curvă nu sunt, am zis bine. Mi-am dat seama că nu poate să ia nimeni copilul de lângă mine. Apoi m-am gândit ce ar fi dacă dispare toată lumea, toți, mama, tata, frații mei, toți prietenii, toți, toți și rămânem doar noi 3. Știi că noi facem exercițiile astea mentale, să vedem ce se întâmplă, şi corpul meu a zis că e OK. Atunci a fost momentul adevărului, dar mi-am făcut o promisiune. Bine, eu îţi simplific ție povestea, pentru că sunt 12 ani de atunci și chiar dacă tot tremur spunându-ți-o, este totuși în retrospectivă. Adică nu a fost așa de clară toată, dar încetul cu încetul…

Am zis OK, dacă tot alegi să mergi pe drumul ăsta, atunci înseamnă că de acum înainte nu mai minți. Era vorba de mine, să nu mă mai mint pe mine. Asta este condiția, poți să-ți trăiești viața pe care vrei să o trăiești cu orice preț, dar nu mai minți. Și nu e ușor, dar este singura cale.

Asta voiam să te întreb, pentru că atunci când te-am cunoscut pentru mine a fost şocant nu faptul că erai gay, ci că vorbeai cu atâta naturalețe despre asta. Într-o lume plină încă de preconcepții și nu numai, tu erai foarte relaxată. Cum ai ajuns în punctul ăsta, că presupun că uşor nu a fost?

Povestea mea e diferită de cea a partenerei mele. Ştii cum se spune, că dacă ne vezi una lângă alta, de ea îți dai seama mai repede că este gay. Şi ea a experimentat abuzuri și tot ceea ce spui tu din fragedă copilărie. Şi atunci vorbește mult mai greu despre asta. Eu am avut norocul, dacă vrei, că am venit în chestia asta puțin organic. Eu, lăsând la o parte fericirea mea actuală, n-am vrut să fiu gay. Cine n-ar fi vrut să meargă lucrurile alea standard? Îmi aduc aminte și acum, mă rog, nu le mai trăiesc la aceeași intensitate, sentimentele în care mergeam pe stradă și nu știam unde sunt. Nu că nu știam unde sunt local, nu știam pe ce planetă mă aflu. Atât eram de dusă cu capul de anxietate și de depresie. Când ajungi pe un peron de metrou, nu vreau să spun mai mult, că nu e cazul, restul nu mai contează.

Norocul meu a fost că la mine lucrurile s-au petrecut în stilul ăsta, adică eu întâi am trecut prin toate chestiile alea și am văzut că nu, nu merge, nu pot să trăiesc acolo, în standardul ăla și într-o relație în care eram singură și lângă cineva cu care nu pot să vorbesc. Atât de frică îmi este să ajung din nou acolo încât mie mi se pare că fiecare zi pe care o trăiesc acum, și de 12 ani, mi se pare un dar. Chit că tot mai dau pe la prietenii mei, ăștia mentalii, că avem și suișuri și coborâșuri, că așa cum spui, lumea e cum e. Am pierdut foarte multe cunoștințe, prieteni n-am pierdut. Este ca… uite, acum că ne mutăm la Copenhaga, este ca un detox. Am realizat că de fapt nici nu aveam nevoie. Pe mine asta m-a ajutat, faptul că mi-a fost atât de rău şi mi-e atât de bine acum, încât nu pot decât să spun adevărul meu. Nu spun că așa e la toată lumea.

Cum a fost pentru Matei să treacă prin toate schimbările astea?

Foarte greu! În primul rând, divorţul. Pentru că noi nu eram o casă în care se țipa. Dar nici nu se vorbea. Era o tăcere absolută. În memoria fostului meu soț și al tatălui copilului meu, din nou, era un om… așa era crescut. Nu era nici mai bun, nici mai rău decât alții, așa era el.

Matei, la început n-a priceput ce se întâmplă, de ce trebuie să plecăm de lângă tati. M-a văzut pentru primele dăți plângând. Au urmat niște ani foarte grei, în care el trăia practic în 2 lumi. Trăia în lumea noastră, cu noi două în casă, cu valori și idei pe care noi le împărtășeam și apoi mergea la tatăl lui și trăia într-o casă în care erau alte valori și în care noi eram denigrate în fiecare zi.

Nu știu ce efecte a avut și are acest lucru asupra fiului nostru. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să-i creem acces către un psihoterapeut, mai ales în momentul în care tatăl lui s-a prăpădit, acum 2 ani, pentru a avea o supapă, pentru a avea pe cineva cu care să vorbească, cineva care nu sunt eu. Singurul lucru pe care îl facem ca părinți este să ne informăm de la doamna psihoterapeut, dacă este ceva de îngrijorat sau nu. Este un acord știut că nu este permis să ne spună secretele lui, nici noi nu vrem să le știm. Ideea este să aibă unde să poată să meargă și să vorbească. Este clar o traumă pentru el, dar să știi că nu este ceva ce eu regret că am făcut.

Cum o percepe el pe partenera ta, acum?

A fost un proces și aici nu știu dacă neapărat are de-a face cu faptul că cealaltă persoană este femeie sau bărbat. Este vorba de părintele așa-zis vitreg, care la început a fost dușmanul, pentru că ăsta era și mesajul pe care îl primea, din cauza ei s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

După care cred că a început să vadă că mami râde, că mami cântă, că mami se joacă cu el, că facem excursii, că e altceva. A fost o chestie… parcă ar fi vrut să fie super OK, dar nu putea totuși, pentru că îi era, pe undeva, lipsit de loialitate tatălui. Aici mi se pare că a fost un lucru foarte greu de navigat pentru el mult timp.

El avea 14 ani când a murit tatăl lui și noi am trăit acest lucru ca o tragedie în familie deși relațiile dintre mine și tatăl lui erau foarte… Noi nu ne puteam vorbi unul altuia pentru că vorbeam 2 limbi diferite și nu avea niciun rost să încercăm să vorbim. Ideea este că în momentul în care tatăl lui s-a dus am plâns împreună, ca familie, am dormit împreună, am vorbit împreună despre tatăl lui, l-am îngropat împreună. Și memoria tatălui lui întotdeauna aici, în casă, are un loc aparte.

Acum Matei este adolescent, deci n-aș putea să spun foarte bine ce gândește nici legat de mine, în afară de faptul că eu furnizez mâncare, ceea ce mă plasează în pole position. (n.r.: râde). Continuă să fie acel copil minune. Nu știu ce am făcut să îl merit, oi fi făcut eu ceva.

Ce încercăm și cu el este tot chestia asta, să nu mințim. Chiar dacă ne certăm, chiar dacă e mai dificil ce avem de spus, să nu mințim.

Cum au primit părinții tăi schimbările din viața ta?

Părinții mei sunt niște oameni din Sălăjan, foarte simpli, care au crescut în societatea românească. Eu eram în clasa a 8-a când a fost revoluția. După o reacție violentă inițial, pe care eu o interpretez ca surprindere, ca pe un șoc, au stat, au gândit, și-au adus aminte cine sunt eu, că sunt copilul lor. Și tata mi-a spus foarte clar: „Tată, eu nu înțeleg lucrul ăsta, dar eu te iubesc. Și dacă tu ești fericită, OK.”

Asta se întâmpla acum 10 ani, 11 ani. E adevărat că eu, în momentul în care am descoperit lucrurile astea despre mine, am uitat că eu am trecut printr-un proces, dar n-au trecut și alții prin el. Am uitat că ce știu eu despre mine și toate chestiile astea nu le-au trăit și alții. Și atunci eu am făcut greșeala să zic: „Dacă la masă la voi nu venim cu toții, eu mai vin. Pa.” Gândindu-mă acum, ca părinte, îmi ia respirația că am putut să fac așa ceva. În condițiile în care, cu 3 ani înainte, fratele meu murise de supradoză de heroină. Părinții mei pierduseră deja un copil. Și atunci cumva le-am strâns mâna în ușă tare de tot. Bineînțeles că părinții mi-au zis: „Sunteți bineveniți.” Şi din momentul ăla, lucru pe care îl apreciez enorm, n-au făcut decât să crească, la maniera la care acum petrecem timp împreună ca familie în moduri în care n-am făcut-o niciodată nici când eram copil și nici când eram căsătorită. Faptul că eu pot să vin în fața părinților mei aşa cum sunt eu cu adevărat şi tata stă la o vorbă cu partenera mea și mama o cheamă să-i repare computerul, pentru mine este esențial. Și asta, alături de copilul nostru.

Mi s-a făcut mie pielea de găină.

Este ceva, cu litere mari, pentru care eu îmi respect părinții de 1000 de ori mai mult, mai ales știind de unde au plecat și cu cât de puțin au plecat. Și aici nu mă refer la bani. Mă refer la cu ce i-au echipat părinții lor, într-o cu totul altă generație. Am lăsat în urmă oameni mult mai privilegiați decât părinții mei, care au judecat, ne-au judecat și ne-au vorbit în feluri… Dar vezi, până la urmă tot ajungi la ideea că moneda e dragostea față de omul ăla. Și prin chestia asta, prin filtrul ăsta, ei au trecut tot și a rămas numai asta până la urmă. Chiar n-am fost niciodată o familie mai mult decât acum.

Citeşte şi: Rizea Petruț, ”Domnul Trandafir” al zilelor noastre: „Când am intrat prima dată în cancelarie, am fost poftit să bat la ușă”. Povestea unui învățător în vârstă de 21 de ani, care vrea să schimbe din temelii preconcepțiile legate de această meserie – LIFE.ro