Cine este Adelina Toncean, fata care aduce iubirea copiilor abandonați în spitale? Și cum a ajuns să înfieze doi băieți cărora nu le mai dădea nimeni nici o șansă
Adelina Toncean este activistă pentru drepturile copilului și sănătatea copilului, iar până mai ieri muncea într-o corporație americană foarte puternică. A demisionat pentru a crea programul „Niciun copil singur în spital”, prin care copiii diagnosticați la naștere cu boli extrem de complicate și abandonați în saloanele de spital să primească iubire de la oricine își dorește să le-o ofere. Pentru că iubirea, are convingerea Ade, este cel mai vrednic luptător cu moartea.
Așa, de fapt, începe povestea ei, cu Blondie, băiatul care ar fi împlinit, acum câteva zile, 18 ani. Ultimele cuvinte din jurnalul lui, la aproape 14 ani, sună așa: „30 de secunde până în Rai și lumea te roagă să mai stai!”
Cine este Blondie?
Multă lume m-a întrebat de ce îi spuneam așa, câtă vreme nu mai avea părul deloc blond în ultima parte a vieții. Când l-am văzut eu prima dată era blond, avea părul galben ca paiul de grâu.
Adelina Toncean: L-am văzut într-un ziar, în 2003, prin septembrie. Aveam 25 de ani, lucram în asigurări, câștigam foarte mulți bani și eram foarte bună la ce făceam. Credeam că ăsta era scopul meu în viață, să câștig bani. Și a apărut Blondie.
Era într-un spital din Constanța. Era luat în evidență la Cluj, adică orașul de unde veneam eu.
Blondie, Cristi, împlinise 2 ani în martie 2003, iar eu am reușit să-l iau acasă în anul următor. În ziar scria așa: „micuțul Cristi are nevoie de o operație complicată la Cluj, dar și de multă iubire pentru că a fost părăsit n spital la 3 săptămâni”. Atunci am zis: ăsta va fi copilul meu!”
Îmi amintesc atât de bine momentul acela, chiar și cu ce eram îmbrăcată.
Habar nu aveam atunci ce înseamnă malformație congenitală, transpoziție de vase mari și ventricul unic și mi se părea că pot lupta cu orice. Aveam percepția probabil a multora că sigur există un loc în străinătate unde aceste boli se pot opera și rezolva.
M-am dus la Cluj să văd ce putem face, am așteptat cuminte în fața cabinetului, așteptând cuminte să aud exact aceste cuvinte: „ăsta este planul, mergem în străinătate, plătim intervenția și copilul este bine.” Am intrat și doctorița mi-a zis: „ah, dacă este vorba despre copilul acela, nu se mai poate face nimic. Acel copil trebuia operat în primele săptămâni de viață! Moare!”.
Adelina Toncean: Ce mi-a venit în minte atunci a fost replica aceea din Micul Prinț, „floarea mea este efemeră și am lăsat-o singură pe planetă!”. Atât am mai zis: „Cristi moare? Și eu l-am lăsat la spital”.
Mă simțeam de parcă Eu l-am lăsat la Constanța. Și din acel moment tot cea am făcut a fost pentru Cristi.
Cum a văzut lumea forța ta de a te lupta?
Exact așa cum îți imaginezi. De la oameni care mă întrebau direct: „așa ți l-au dat? Cu transpoziție?” până la „dacă tot voiai să iei unul de ce nu ai lua tunul sănătos!”. Un doctor mi-a zis: „renunțați, doamnă, ăsta nu este un copil care să trăiască! Renunțați! Doamne, și v-au pus și pe drumuri până aici!” El, săracul, crede că am ajuns la el exact în momentul potrivit să mă oprească să nu fac greșeala vieții mele.
Adelina Toncean: „Ce însemnă că nu trăiește?”, întrebam eu. „Moare mâine, poimâine?”. „Mai trăiește doi-trei ani și o să se prăpădească!”, a zis el. Blondie a mai trăit 11 ani.
Erai căsătorită, ai tăi ce au zis?
Nu eram căsătorită, iar mama, când m-am dus acasă și i-am zis că vreau să iau un copil bolnav, mi-a zis: „ eu cu ce pot să te ajut?”. După ce m-am întors la Cluj cu ambulanța, cu Cristi, ea era în fața spitalului, cu plăsuța pregătită să rămână cu el internată.
L-a adorat din prima clipă. De altfel, ea s-a dus la două luni după el, în noaptea de Crăciun. Exact la două luni: 25 octombrie, el, 25 decembrie, mama. Nu a putut să reziste plecării lui. A fost devastată.
Nimeni nu a înțeles cum a rezistat el până la 14 ani. Cine îl vedea atât de mare mă întreba de ce a cedat operația și nu putea crede când ziceam că el nu a fost operat deloc. „Și cum a trăit necorectat până a 14 ani?” …..
Dar, de intervenit nu se mai putea interveni, și nu în 2004. Dar speram că într-un viitor incert se poate face un transplant de inimă și plămân.
Eu nu am avut „de ce?-uri” pentru că eu l-am luat bolnav. Știam ce mă așteaptă. Însă am stat lângă el mort, cu o foame de el încât nu pot să zic că au fost momente urâte.
Mi-a fost atât de drag de el încât am zis eu nu o să mă las să treacă un moment în lipsa lui fără să mă bat cu toată lumea să fiu sigură că un copil care s-a născut bolnav și a cărui mamă pleacă să nu rămână neoperat.
El de ce nu a fost operat atunci când trebuia, la vârsta de două săptămâni? Era în spital, era simplu!
Este nevoie de atâtea lucruri pentru ca un copil singur să fie operat la timp, chiar și într-un spital sau să beneficieze de tratamentul potrivit, încât, de cele mai multe ori, acest lucru nici nu se întâmplă.
Este treaba atât de multor instituții încât, dacă vrei să găsești vinovatul, nu reușești: un medic operează, nu se interesează unde este mama, de ce nu a semnat pentru copil, ce se va întâmpla cu el după. Un asistent social trebuie să se ocupe de toată tevatura semnăturilor și actelor, dar nu operează.
Adelina Toncean: Sunt atât de multe blocaje până când toate actele sunt în regulă pentru ca un copil abandonat să fie operat încât nu se întâmplă de fapt.
Cum era Blondie?
Era un copil „mare”. Îmi amintesc că la 4 ani, când eu eram împreună cu un tip, m-a întrebat dacă mă mărit cu el. Îi spusesem că nu. Și el zice apăsat: „Adelina, ești mamă! Mamele, când se îndrăgostesc, se mărită!”
Așa a fost el întotdeauna, omul care a avut grijă de mine. Mesajele lui încep cu „ești bine? Ai mâncat? Ești fericită?”. Îmi făcea micul dejun, mi-a adus o dată cremă de zahăr ars la 8.00 dimineața.
Atât de mult îmi lipsesc toate gesturile și cuvintele astea! Pur și simplu se oprește timpul când moare un copil. Se oprește la lipsa de normalitate la asta. Nu mai crește, nu mai știi ce e. Eu am un copil de 14 ani sau de 18? În ultimul timp mă uit cu jind copii născuți în 2001, să văd cum arată, să îmi pot imagina cum ar arăta și Cristi.
Adelina Toncean: El a fost la școală până în ultima săptămână de viață, fusesem la un control fiindcă mi se părea că obosește mai mult. Dar avusese zile mult mai rele decât atunci. Iar doctorul mi-a zis: „e sfârșitul!”
Și nici atunci nu am crezut. Oricum o auzisem de atâtea ori. Ce părinte își imaginează că micuțul lui moare? Cum să crezi că omul acela nu va mai fi?
Mi se pare că el a avut un destin de Mesia. A venit în lume în toată umilința posibilă, nu știu ce poate fi mai greu decât să fii și bolnav și abandonat.
Noi nu vorbeam despre moarte pentru că știa cât de frică îmi era. Nu m-a întrebat niciodată, cu mama nici atât, era mai speriată de atât.
Avea o iubită, Ioana, de care era foarte îndrăgostit. Atât mă bucur că a trăit și asta. A trăit chiar și drama de a se fi certat cu iubita lui și ea-l blocase pe facebook.
Jurnalul lui, pe 28 august, se încheie așa: „30 de secunde până în Rai și lumea te roagă să mai stai!”. El știa că lumea nu era pregătită pentru plecarea lui. „30 de secunde au trecut, timpul s-a oprit,/ Adio, sper să ne revedem!”
Adelina Toncean: Apoi are o discuție cu moartea: „Doar 30 de secunde după mine? O clipă și gata?/ Sunt tanti cu coasa./ Eu nu omor, ci alin durerea, ura și suferința,/ Sunt bună, nu sunt rea!”
Iar înainte de asta a scris ceva pentru mine: „împarte, împarte pentru altă parte,/ Care se-mparte pentru o altă parte!”
Cineva mi-a zis că îl duce cu gândul la lumina de Înviere, când fiecare ia de la fiecare și se înmulțește lumina.
Ai cunoscut-o pe mama lui Cristi?
Sigur că da, ea este convinsă că Blondie m-a ales, că era menirea mea să am grijă de el.
În ultimii ani o luasem și pe sora mai mică a lui Cristi, care era sănătoasă. Stătea cu noi. Iar Cristi spunea despre ea că este sora lui, iar despre mama lor că este mama ei. „Mama ei a venit la serbare?”, mă întreba. Nu a vrut niciodată să o vadă deși ar fi fost nenumărat ocazii.
Eu îi sunt foarte recunoscătoare pentru că l-a născut. Datorită ei am avut bucuria de a-l avea pe Cristi.
Mama lui era o femeie cu un ușor handicap la picior, cu niște sechele de poliomielită.
Adelina Toncean: L-a lăsat în spital fără să aibă convingerea că l-a abandonat, „l-a lăsat la spital pentru că era bolnav”.
Cred că mecanismul de gândire ține mai mult de logica abandonului puiului neviabil, oricât de frustrant ar suna asta.
Aud de multe ori asta: „vreau să adopt un copil, dar să fie sănătos. Nu pot să-mi asum un copil bolnav.” Și mie mi se pare că de la „nu pot să-mi asum” ar trebui să te oprești și să te gândești să nu-ți asumi deloc. Adică, dacă l-ai fi născut tu ce se schimba? Și dacă se îmbolnăvește după? Dacă se naște sănătos e musai să rămână așa?
Spune-mi despre Andrei. Când a intrat în viața ta?
La două săptămâni după ce s-a dus Cristi. Era internat în același loc, cu aceeași boală. Era abandonat acolo, ca și Cristi.
Adelina Toncean: Andrei m-a salvat. Mi-a dat înțelegerea de care aveam nevoie. Este rupător când îți moare un copil. Nu este doar o durere, este demonic ce se întâmplă. Nu știi ce să faci cu tine.
Te trezești în fiecare dimineață și realizezi că așa va fi oricâte zile vei mai avea, te mănâncă. Ai vrea să mori, dar nu mori. Nu alegi dacă reziști sau nu.
Trăiești, nu dispari o dată cu durerea ta.
Când durerea devine vindecare?
Când înțelegi care este drumul tău. Fiindcă este unic. Sunt oameni care vor să vorbească tot timpul, alții care nu mai pomenesc niciodată, unii își doresc copii, alții nu mai vor să audă. Oricare variantă este acceptabilă, fiindcă atât de absurdă este situația.
La mine a venit Andrei. Atunci am înțeles că trebuie să fac tot ce pot. Andrei era într-o situație limită, depășit și el de termenul de intervenție, era atât de rău, de neimaginat.
Avea mai puțin de un an de zile când l-am cunoscut eu. Era mic, albastru (din cauza diagnosticului) și foarte rău.
Când l-am văzut, în ușă, singur, mic și albastru am realizat câtă nevoie avea de mine și că tot așa am început și cu Cristi.
Adelina Toncean: Eram pregătită să îl iau și să-l cresc până moare. Mi-am zis că dacă este atât de rău, măcar să fie iubit până la sfârșit.
Acum are 5 ani. A fost operat în Italia, am ajuns acolo împreună cu doctorul Cătălin Cârstoveanu. Mama murise, iar acela a fost un moment de crucificare pentru mine. Simțeam că nu mai am putere, că m-a spintecat cineva și se uită în măruntaiele mele. „Ce-mi mai iei?”, am zis eu. „Pentru ce mai trăiesc eu acum? Cine mă salvează pe mine?” Și atunci, Andrei, care nici nu se putea întoarce de pe o parte pe alta, s-a adunat așa cu toate puterile într-un colț de pătuț și mi-a zâmbit. „Tu ești? Tu mă salvezi pe mine?” m-am gândit atunci.
Și așa a fost. Pe 7 ianuarie, la trei luni după ce a plecat Cristi, l-am operat în Italia, i-au făcut cateterism și mi-au zis: „nu are sânge în plămâni!”, iar acesta era verdictul că este sănătos!
Pe aceeași temă
Citește mai multe
