Copilăria tumultoasă și relația specială dintre Ion Bogdan Ștefănescu și celebrul său tată: de ce a ales să cânte la flaut în ciuda insistențelor lui Ștefan Iordache de a deveni actor

Cum arăta relația pe care o aveați cu tatăl dvs.? 

Relația noastră a devenit indisolubilă când eu am început să mă maturizez. Pe la 13 ani am plecat cu tata la mare, unde am petrecut o vară senzațională. Am întâlnit artiști superbi. Pentru toți prietenii mei de joacă, toate întâmplările pe care le-am trăit au devenit subiect fascinant de discuție. Învățasem „Licitație” de la Horia Moculescu. Mă plimbasem cu o șalupă enormă în largul mării prin aranjamentul lui Jean Constantin. Aproape zilnic mâncam la Rex, unde stătea Ion Besoiu. Asistam la tot felul de spectacole de estradă. Tatăl meu mai și filma, așa că aveam parte și de echipele de filmare, fie de film artistic, fie de televiziune. 

Apoi, la 14 ani, am primit propunerea din partea lui să realizăm un spectacol împreună – Frunză verde de albastru -, pe care el îl regiza la Teatrul din Ploiești, având drept scenariu poemele pe care i le dedicase Nichita Stănescu. Era un spectacol în care ar fi trebuit să urce pe scenă chiar Nichita, iar scenografia îi aparținea lui Sorin Dumitrescu. Cum însă Nichita s-a stins în iarna acelui an, tata a realizat spectacolul în memoria lui, cu muzica Doinei Rotaru și cu mine cântând alături de Anca Vartolomei și Alexandru Matei. Eu eram un țânc pe lângă ei, dar am făcut față provocării. Cântasem deja muzica Doinei Rotaru și eram îndrăgostit de ea. De altfel, eu i-am recomandat-o tatălui meu, iar el a ținut cont de părerea mea. 

Din acea clipă, din punct de vedere artistic, nu ne-am mai despărțit. Am realizat foarte multe spectacole împreună, pe unele le-am imaginat chiar eu. Îmi amintesc acum de Transparentele aripi, de Căutarea tonului, de Suită pentru cymbal, clavicord și virginal universal, de All that Jazz, unde l-am avut invitat pe Johnny Răducanu, de Strigăt de fericire: Glossa!, de Vivaldi vs Piazzolla, toate acestea fiind interpretate atât pe scena Ateneului Român, cât și în festivaluri de profil (SIMN sau Meridian – majoritatea aveau ca suport muzica contemporană) sau teatre și filarmonici. 

Ultimul spectacol realizat a fost practic o încununarea a experienței noastre împreună, gândit de el până la cel mai fin detaliu, iar muzica a fost eminamente compusă de mine. Asta și-a dorit și pe mine m-a bucurat peste măsură. A realizat practic un strălucit eseu poetic, o analiză subtilă a marilor teme existențiale comune poeziei lui Mihai Eminescu și Nichita Stănescu, iar muzica mea a însoțit toată această demonstrație de rostire a poeziei cu impresionanta  pătrundere a sensului versurilor care îl definea ca mare recitator. Spectacolul a fost înregistrat pentru Radio România Cultural și, după moartea sa, prin efortul susținut al Anamariei Spătaru și al Gildei Rădulescu, s-a editat CD-ul care poartă numele spectacolului nostru: Visători la steaua singurătății.

Supravegherea lui s-a manifestat și în ceea ce a privit gestul meu poetic. Am început să scriu poezie fiindcă am avut tot timpul în minte vocea și felul său de a rosti poezie. Această șansă împreună cu știința mea muzicală, cu simțul foarte bine exersat al ritmului, au dus la un rezultat poetic pe care tata l-a încurajat, la început, apoi l-a apreciat foarte tare și l-a lăudat. 

Îmi aduc aminte că, tot în acea vară pe când aveam 13 ani, m-a luat cu el și la Buzău. Fusese invitat în juriul Concursului de poezie „Paznic de far”. Toți membrii juriului au plecat din Ploiești cu un autocar. Pe drum au citit toate poemele intrate în concurs, iar tatăl meu a propus să mi se dea și mie un set: culmea, zice, fii-miu, la vârsta asta, citește mai ales poezie; poate nu e rău să aflăm și o părere neprihănită. După ce l-am parcurs, am returnat setul anunțându-le clasamentul meu, cu precizarea că erau numai sonete. S-a făcut brusc liniște. Din clipa aceea am beneficiat de o mare atenție din partea tuturor, iar după ce m-au și auzit cântând, am devenit de-a dreptul răsfățat de toată lumea. Am făcut un spectacol ad hoc pe poemele premianților recitate de tatăl meu, alături de Tudor Gheorghe și toți trei am primit trofeul „Paznic de far”.

Ceea ce probabil că lumea se așteaptă să spun este că întreaga mea carieră i se datorează, în sensul că, fiind un actor cunoscut și, în general, o personalitate apreciată de către elita intelectuală, mi-a putut înlesni un drum lin, fără hopuri, fără greutăți. Ori, tatăl meu, atunci când mama i-a cerut ajutorul într-un moment critic, când eram în pericolul de a nu promova „treapta a doua”, fiindcă aveam doi colegi cu „pile” foarte mari care trebuiau musai să intre la liceu, deci eram trei candidați pe doar două locuri, a răspuns calm: dacă e bun, până la urmă va reuși, pentru că talentul răzbate precum ghiocelul prin asfalt! Și câtă dreptate a avut! 

Tot ce a fost anevoios, uneori foarte greu de acceptat, a însemnat un soi de călire a caracterului meu, pentru ca astăzi să pot sta drept în fața oricui și să mă întorc cu plăcere, mulțumire de sine și mândrie asupra tuturor acestor amintiri și, mai cu seamă, asupra parcursului meu artistic. 

Eusebiu Ștefănescu: „Dacă renunți la flaut, dă-mi-l mie ca să-l topesc. Mi-ar prinde bine o frapieră de argint în mijlocul sufrageriei”

Ați rămas în lumea artei, dar ați ales drumul muzicii… nu v-a tentat niciodată actoria?

O singură dată am avut pornirea de a renunța la muzică pentru actorie, încurajat fiind de Ștefan Iordache și de Mihaela Tonitza, nașii de căsătorie ai mamei mele cu doctorul. Obișnuiam să mergem la ei de Lăsata secului, unde întâlneam mari personalități ale teatrului și filmului. Așa se face că i-am cunoscut pe Mircea Daneliuc, Tora Vasilescu, Dan Pița, Carmen Galin, Călin Ghibu etc. 

Lui Ștefan îi plăcea felul meu de a spune bancuri, așa că mă tot ruga să mă dau în stambă la acele petreceri, iar în urma succesului repurtat la un pahar de vin, concluzia a fost că neapărat trebuia să urmez calea actoriei. Tatăl meu a auzit despre această tentație și a vorbit cu Ștefan – la vremea aceea erau colegi la Teatrul Mic -, apoi mi-a zis, așa, en passant: „mi-a spus Ștefan Iordache că te gândești să dai la actorie. Foarte bine. Dar, dacă renunți la flaut, dă-mi-l mie ca să-l topesc. Mi-ar prinde bine o frapieră de argint în mijlocul sufrageriei”. 

Citește și: Cornelius Zirbo și relația sa specială cu muzica: „O expresie profundă prin care toți într-un glas ne exprimam recunoștința față de Dumnezeu pentru dragostea și bunătatea lui față de noi”

Mi-a oferit astfel imaginea perfectă a ratării acelui drum pe care îl începusem la vârsta de cinci ani și îl tot bătătorisem ani buni, cu rezultate onorabile, chiar cu performanțe de luat în seamă. Așa că m-am dus imediat acasă și m-am apucat de studiu.