Cum arată succesul în nordul Europei? Pianistul leton Daumants Liepinš: "În acest moment îmi trăiesc visul"

Daumants Liepiņš este un tânăr pianist din Letonia, una dintre cele mai promițătoare apariții muzicale ale generației sale și o prezență cu adevărat impresionantă de pe scena Ateneului Bucureștean. A câștigat anul trecut locul al doilea în competiția pentru pian a Concursului George Enescu și revine anul acesta în Festival alături de Ensemble Linea (dirijor Jean-Philippe Wurtz), din Franța, cântând piesa scrisă de Laurențiu Ganea – „Mirror and Theodicy”.

Venind dintr-o familie de muzicieni, era destul de clar că va urma drumul artei. Însă pianul a fost o alegere mai degrabă spontană. A studiat în sistemul leton până a venit întâlnirea care avea să îi schimbe în bine cursul artistic. Într-un program Erasmus a cunoscut-o pe profesoara suedeză Julia Mustonen-Dahlkvist și și-a dat seama că își dorește să învețe cu ea. Așa că a plecat în Karlstad, un mic orășel din nordul Europei, în care liniștea îi este aliat în drumul său către o carieră muzicală.

Daumants Liepiņš visează să cânte pe marile scene ale lumii, dar mai important, să o facă în fața unui public care să-l asculte cu atenție, să-i înțeleagă mesajul și să îi primească emoțiile. Se întoarce la București cu bucuria reîntâlnirii cu oamenii calzi de aici. Dar până atunci, am vorbit cu Daumants Liepiņš despre muzică, viață și artă.

Daumants Liepiņš, mai este foarte puțin timp până la Festivalul George Enescu, cum te pregătești?

Am început deja să lucrez la piesa lui Laurențiu Ganea – „Mirror and Theodicy” și, chiar dacă nu știu deocamdată cum o să sune în întregul ansamblu, știu că este o piesă complexă, sofisticată. Abia aștept să văd cum o să fie!

Cum ai ales această piesă?

Cred că a fost, mai degrabă, o înțelegere între compozitor și organizatori. Ei ne-au propus-o, iar noi am fost foarte încântați să acceptăm.

În plus, o să fie o premieră pentru că piesa nu a mai fost cântată niciodată. Iar faptul că nu există înregistrări cu ea ne dă ocazia, nouă muzicienilor, să avem o libertate de creație incredibilă. În plus, avem mare noroc că suntem în legătură cu compozitorul.

Vorbim mereu cu el prin mailuri și este incredibil că are această deschidere. Ne ajută foarte mult comunicarea cu el. Și avem încredere că o să iasă un proiect foarte fain.

Dar, așa cum am mai spus, suntem abia la începutul procesului. Și nu este deloc un proiect ușor, vorbim despre mai bine de 14 instrumente care trebuie să lucreze împreună în perfectă armonie, asemenea unei orchestre. Este o piesă foarte complexă care trebuie să fie repetată îndelung pentru a ieși perfect. Greu, dar sunt încrezător că o să iasă minunat.

„Mirror and Theodicy” a lui Laurențiu Ganea este o piesă total nouă pentru tine și cu toate astea ești încrezător că o să iasă perfect la București. Spune-mi cum abordezi, în general un proiect nou. Care este procedeul pe care îl folosești?

Depinde foarte mult de muzică. Dacă este un proiect total nou pe care să nu-l mai fi cântat nimeni, așa cum este acesta, atunci sunt liber în interpretarea mea. Nu am o regulă în spate, de care să țin cont. Nu am niciun sfat pe care să-l urmez.

Dacă vorbim despre o piesă care are o adevărată tradiție în spate, câteva secole de interpretări și foarte multe informații de descoperit, atunci încep prin a-i înțelege istoria. Fără doar și poate, însă, indiferent de proiect trebuie să-ți aduci amprenta personală.

Anul trecut ai reușit să câștigi locul al doilea în competiția de pian  din cadrul Concursului George Enescu. Ce a însemnat pentru tine acest premiu?

A fost o experiență minunată să pot să cânt pe scena Ateneului, în fața românilor. Publicul de aici este unul incredibil de cald, cumva oamenii de aici simt mai profund și mai puternic emoțiile pe care le transmite artistul de pe scenă și răspund cu candoare. Pe lângă această experiență frumoasă de a cânta pe scena din București, premiul mi-a oferit șansa de a mă întoarce anul acesta și de a cânta în Festival, un alt lucru fenomenal.

Și, mai mult decât atât, premiul de la București, alături de cel obținut anul acesta la Verbier Festival și de cel la la Maria Canals International Piano Competition din Barcelona, au pus cărămizile la clădirea carierei mele.

Vorbești atât de frumos despre Fesitvalul Enescu și despre publicul bucureștean, dar ai reușit să vezi ceva din oraș?

Mult  prea puțin, dar știu că mai am atât de multe lucruri spectaculoase de văzut atât în București, cât și în România. Anul trecut, fiind în concurs, programul a fost foarte strict și nu am avut atât de mult timp. Sper ca anul acesta să îmi găsesc ceva vreme să mă plimb și să descopăr Bucureștiul. Îmi doresc foarte mult asta.

Revenind la muzică, îmi poți spune cum a fost să cânți muzica lui Enescu?

Anul trecut a fost prima dată când am cântat o piesă scrisă de el – Suita pentru pian nr. 3. A fost o experiență incredibilă. Iar anul acesta îmi doresc să o înregistrez, ca parte din premiul câștigat la Concursului de anul trecut.

Cred că este un moment perfect ca oamenii să asculte din ce în ce mai mult muzica foarte frumoasă a lui Enescu pe care nu o poți compara cu nimic altceva.

Citește și: 

Cum a renunțat o profesoară de matematică la catedră pentru scenă? Talentul față în față cu sacrificiul: Teodora Enache, una dintre cele mai mari artiste de jazz din România

În acest moment studiezi în Suedia, la Ingesund School of Music care face parte din Karlstad University, ce te-a făcut să alegi această parte a lumii pentru dezvoltarea ta profesională?

Alegerea aceasta nu a avut legătură nici cu țara în care trăiesc, nici cu școala în care învăț. Am ales Ingesund School of Music doar datorită colaborării pe care o am cu profesoara mea, Julia Mustonen-Dahlkvist. Avem o relație profesională foarte bună și ne înțelegem bine chiar și atunci când nu vorbim despre muzică, iar asta este la fel de important. Timpul pe care îl petrecem împreună este foarte scurt, așa că trebuie să ne înțelegem foarte bine pentru a putea lucra.

Julia a fost un sprijin real pentru mine în ultimii trei ani de când colaborăm.

Cum ai ales să lucrezi cu ea? Cum v-ați întâlnit?

Ne-am întâlnit în Riga, la un Master Class pe care îl susținea Julia în Programul Erasmus (program de schimb studențesc). Atunci m-a invitat să cânt la un festival pe care îl organiza în Suedia. Și mi-am dat seama imediat că este cu adevărat special modul în care tratează pianul și ce așteptări are de la oamenii cu care lucrează. Și când am avut ocazia să ajung să învăț cu ea, am fost incredibil de fericit.

Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la Julia?

Cred că întotdeauna o s-o văd ca pe un maestru, ca pe omul care mi-a oferit toate informațiile despre cum să lucrez cu pianul.

Julia mi-a arătat cum să-mi exprim toate emoțiile prin intermediul muzicii pe care o cânt. Și, mai ales, cum să le transmit publicului pentru care cânt.

Spuneai că ai învățat în Letonia înainte de Suedia. Cu ce se diferențiază sistemul suedez de cel leton?

Diferențele academice nu sunt chiar atât de mari, ambele se supun aceluiași sistem european. În plus, există și foarte multe schimburi culturale de care poți profita pentru a evolua atât profesional, cât și personal. În schimb, există o mare diferență în structura învățământul muzical primar. În Letonia avem foarte multe școli muzicale la care copiii se pot înscrie încă de la cinci-șase ani. Iar toate acestea sunt de stat, deci gratuite.

În schimb, în Suedia nu există decât zona privată. Așa că eu mă simt norocos că am avut ocazia să învăț în sistemul leton și să primesc o educație foarte bună.

Întorcându-ne în copilărie, cine a fost persoana care ți-a descoperit talentul muzical?

Eu vin dintr-o familie de muzicieni, chiar dacă nu profesioniști. Mama este profesoară de pian. Tata cântă la trompetă. Iar sora mea cântă la vioară. Așa că mi-a fost foarte clar, încă de când eram mic, că o să urmez o școală de muzică. Însă ce nu am știut a fost ce instrument voi alege. Și aici este o poveste amuzantă.

Îmi amintesc că am fost cu mama la testul de admitere la școală – pentru a intra într-o astfel de instituție de învățământ trebuia să dai un examen de aptitudini – și m-au întrebat ce instrument îmi aleg. Habar nu aveam ce să răspund până când am aflat că dacă aleg pianul nu trebuie să mai fac și un alt instrument, pe când dacă aleg alt instrument, de exemplu vioara, trebuia să fac și pian. Așa este sistemul leton. Și atunci, alegerea a fost simplă: din lene, am mers către pian (râde).

Daumants Liepiņš: Nu poți trăi profesional doar din inspirație

Cum te simți atunci când ești în fața pianului?

Depinde dacă sunt la repetiții sau la concert. Evident că plăcerea cu adevărat mare o ai atunci când te afli în fața unui public. Până la urmă pentru asta muncești, pentru asta te pregătești. Repeți pentru a fi gata să te afli în fața unui public care să te asculte, care să îți înțeleagă mesajul. Și este cu adevărat minunat atunci când reușești să creezi o legătură cu ei, să simți cum zâmbesc, cum primesc emoțiile pe care le trimiți de pe scenă, prin muzica ta și cum îți răspund. 

Dar la finalul concertului, atunci când vezi că toată lumea te aplaudă? 

O bucurie imensă!

Vorbind despre viața ta personală, ce îți place să faci atunci când nu cânți? De ce ai nevoie pentru a-ți găsi echilibrul?

Atunci când stai atât de mult în fața unui pian, ai nevoie și de exerciții fizice (râde). Așa că îmi place să merg cu bicicleta, să mă plimb.

Îmi place să îmi petrec timpul alături de cei dragi. Iar acum, de exemplu, sunt acasă, în Letonia, alături de familie. Ne place să stăm împreună, să mergem la plajă, să facem puțin sport, să stăm în natură, în aer liber.

Vorbești mult despre Riga, ai vreun loc preferat în care să te duci pentru a te relaxa sau pentru a-ți găsi inspirația, poate?

Nu cred că am un astfel de loc, însă, orașul în care învăț în acest moment, Karlstad, mi se pare perfect. Este  foarte mic, se află în pădure și este extrem de liniștit. Nimic nu te deranjează, spre deosebire de un oraș mare. Așa că pot să lucrez și să studiez în liniște.

Citește și: 

Tiberiu Soare, dirijorul Operei Naționale București: „În afară de muzica lăutărească veche, mai am un guilty pleasure: îmi plac Paraziții!”

Și, la final, ai vreun model, vreun erou?

Nu mai am, însă atunci când eram mic îmi plăcea să ascult împreună cu sora mea concertele marilor pianiști.

Daumants Liepiņš: Inspirație pentru mine a mai fost și pianista japoneză Mitsuko Uchida care cântă incredibil muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart și pe care am avut privilegiul să o cunosc în cadrul unui workshop în New York. A fost o bucurie și o inspirație pentru mine. Toate aceste întâlniri ne ajută să ne dezvoltăm.

Dar care este visul tău profesional? 

Cred că în acest momentul îmi trăiesc visul. Tot ceea ce îmi doresc este să cânt în fața unui public. Și să o fac constant, să am concerte și să mă bucur de legătura pe care o creez cu oamenii care mă ascultă. 

Și cum te vezi peste cinci – zece ani, Daumants Liepiņš?

Făcând exact lucrurile pe care le fac acum (râde). Evident, concentrându-mă mai mult pe înregistrări și pe concerte. Mi-ar plăcea să încerc să cânt împreună cu mai mulți muzicieni, schimbul de experiențe și de idei este foarte interesant și foarte important. Vom vedea, cred că în această meserie sunt foarte multe oportunități, trebuie doar să te bucuri de fiecare dintre ele.