fbpx

Căutare

Share this article

Răzvan Supuran este un viețuitor în acord cu inima sa. Așa spune despre sine și despre familia sa, alături de care s-a mutat într-o gospodărie de munteni, bine legată, dintr-un sat din Apuseni, pe drumul carelor care urcau spre Muntele Găina.

Acolo, Răzvan și soția sa, Carmen, precum și cei doi copii, Sarmis și Hari, au intrat într-un rost al lucrurilor și au luat cu ei și celebrul Atelier de carte pe care-l știți de la Muzeul Țăranului Român.

Răzvan Supuran a nevoit să-și croiască singur drumul, de la 14 ani, când a descoperit cărțile care l-au salvat, pe Mircea Eliade, dar și grupul de metafizică, unde a reușit să-și clădească o lume interioară care să-i răspundă întrebărilor și frământărilor esențiale.

A devenit apoi student la filozofie, la Cluj-Napoca, a muncit ca instalator, femeie de serviciu ori zilier într-un atelier de carte, pentru ca apoi, pentru o vreme, să simtă că ar putea schimba lumea ca jurnalist.

Și a devenit corespondent ProTv.

După o vreme însă, lumea piezișă pe care lentila jurnalistică părea că o recreează nu i-a mai fost pe plac și s-a întors la prima dragoste, cartea.

Dacă te-ai uita acum pe geam, ce-ai vedea afară?

Răzvan Supuran: Depinde de geamul pe care m-aș uita, desigur, dar oricare ar fi acela nu aș vedea altceva decât natura sau casa vecinului; dealuri împădurite, albia râului de munte, livada noastră, grădina.

În ce parte a acestei lumi se găsește acest peisaj?

Răzvan Supuran: Noi suntem pe Valea Ribicioara.

Ribicioara este un mic sat, întins, foarte răsfirat și puțin populat care se află pe vechiul drum al carelor gospodarilor din Zarand către târgul de la Găina.

Suntem în Apuseni.

Sarmis și Hari, cei doi copii ai lui Carmen și Răzvan Supuran pe dealurile din preajma casei lor din Apuseni

Cum ați ales voi acest loc?

Răzvan Supuran: Eu sunt născut în Brad, orașul care se află la 12 km de noi și, chiar dacă la început nu era neapărat una dintre opțiuni, în decizia mutării a cântărit mult gândul că e mai bine să mergi într-un loc pe care-l știi, mai ales dacă iei cu tine și doi copii mici, unul de 2 ani și un pic, iar celălalt de 5 ani și ceva.

Care e povestea casei în care sunteți acum?

Răzvan Supuran: Am cumpărat casa și noi o re-viețuim. Este o gospodărie care nu a fost locuită de vreo 15 ani și a primit o minimă întreținere, dar care are o poveste foarte frumoasă, mai ales că vreme de vreun secol, până nu demult, aici au existat și fierărie, și moară, și dulgherie, și turmă de oi. Era o gospodărie foarte serioasă de munteni care trebuiau, pentru a trăi și supraviețui în locul în care trăiau, să aibă totul la îndemână, să-și poată face singuri lucrurile.

Ce s-a întâmplat cu urmașii acestor munteni?

Răzvan Supuran: S-au împrăștiat peste tot, prin țară. Ultimii locatari de aici au fost o generații în urma celor de la care am cumpărat, iar aceștia s-au mutat la oraș, cum s-a întâmplat, de altfel, în ultimele decenii, peste tot în țară și nu numai la noi.

Viața la țară, cu familia lui Răzvan Supuran

Nu e vreo enigmă legată de motivul pentru care oamenii au ales să plece de la țară la oraș, unde pârghiile de confort sunt mai numeroase și mai accesibile. Interesantă îmi pare mișcarea inversă: de ce ar lăsa niște tineri confortul orașului pentru o zonă rurală, unde trebuie să te trezești cu noaptea-n cap, trebuie să aduci apa de la distanță, prin nămeți. De ce?

Răzvan Supuran: Hai să completăm premisele pe care le-ai interogat tu cu un detaliu care cred că spune foarte multe: simpla percepție a vieții obișnuite de la țară, în care te trezești dimineața este doar un neobișnuit pentru urbanii care văd asta.

Dar acest neobișnuit este incomplet, doar o parte a vieții cu natura și e chiar mai mult decât atât.

Nu trebuie să te trezești doar dimineața. De multe ori, în timpul anului, te trezești în miezul nopții. Pentru noi, în jurul lui 20 mai, urmează vreo două săptămâni de ger năprasnic, când noapte de noapte suntem atenți să ne trezim când trebuie să aprindem focurile pentru livezi, să nu înghețe și să avem fructe peste an.

Dar, la fel cum în urban, rutina repetată a vreunui program devine firească, la fel și în aceste părți, de când se rodează, aceste obișnuințe devin firești.

De ce voi ați ales acest firesc în pofida celuilalt?

Răzvan Supuran: Motivele sunt multe; la fel și foloasele.

Dar este, înainte de toate, o căutare a inimilor, care a început, atât pentru mine, cât și pentru Carmen, de multă vreme, de când eram mici. Viața ne-a făcut să percepem această căutare ca pe o călătorie care a avut o continuitate prin același sens, indiferent de tipul de experiență pe care fiecare dintre noi l-a ales la un moment dat, fie că au fost școlile, fie că au venit ca niște alegeri ale necunoscutului sau neobișnuitului.

Nu suntem aici pentru a ne opri aici, iar asta nu înseamnă neapărat că ne vom muta. Suntem aici pentru a putea continua aici ceea ce făceam deja.

O frântură din lumea lui Răzvan Supuran

Noi nu ne-am schimbat viața interioară, chiar dacă ea s-a simplificat, chiar dacă ea s-a limpezit, s-a luminat, noi am venit aici pentru a face mai bine ce făceam deja, inclusiv meșteșugul, dar întâi de toate construcția unei familii pe un fundament sănătos. Iar acest lucru din urmă este, vedem bine, extrem de important. Trăim pe o planetă în spaimă.

Nu ne-a fost ușor, în nicio ipostază.

Și cum de nu ați renunțat, cum v-ați ținut de planul vostru?

Răzvan Supuran: Continuând zi de zi, întorcându-ne când era nevoie acolo unde mergeau lucrurile.

De la ce joburi ați plecat voi din oraș?

Răzvan Supuran:  Nu am plecat de la job-uri din oraș. Noi facem meșteșugul cărții de când suntem împreună, iar eu deja de mai bine de 20 de ani. Eu nu am ieșit din job, nici Carmen nu a făcut-o. Ea a lăsat slujba de PR și a venit în atelierul de carte acum 12 ani. Iar ultimul job al meu a fost de corespondent ProTv București.

Și tu de ce ai renunțat la asta pentru meșteșugul cărții, cum zici?

Răzvan Supuran: Tot pentru a-mi urma inima!

Pentru mine, jobul de jurnalist nu e cel de vis sau vreo carieră țintită, ci o stare de fapt, un context, o necesitate, la care am renunțat în momentul în care am  simțit că sunt suficient de adunat încât să-mi reiau un șir de proiecte interioare, pe care eu mi le urmez cumva din adolescență.

Cum ai reușit să le identifici în adolescență, când omul abia se dumirește cum poate să scape mai repede de părinți, de niște proiecte așa de importante?

Răzvan Supuran: Eu trăiesc mai solitar de pe la 14 ani și am avut parte de o experiență foarte diversă și plină, care m-a făcut să-mi dau seama că pot în sensul unui potențial interior, cred că al omului în sine, să privim viața ca pe un tot, nu ca pe un mâine necunoscut, de fiecare dată.

Începusem, pe la 12-13 ani, să citesc Mircea Eliade și atunci s-a întâmplat un șoc cultural la propriu, pentru mine. A produs o schimbare foarte puternică în mine, care m-a condus spre a întâlni niște oameni cu o experiență interioară, spirituală foarte puternică, Elta Universitate.

Era o gașcă de prieteni, adunați sub forma unei organizații non-profit, care țineau cursuri de metafizică prin țară, o metafizică ce nu mai e la modă acum.

Pe de altă parte, experiența de viață, acea nevoie de a mă descurca de pe la 13-14 ani singur, m-a făcut să fiu determinat și să simt că e musai să îmi propun proiecte și idealuri pe termen lung.

Copiii se simt în largul lor în lumea satului mic din Apuseni

Bănuiam că te-au salvat cărțile și mă interesează cum ele și acele întâlniri magice au făcut-o?

Răzvan Supuran: Cărțile m-au făcut să întâlnesc oameni cu care să pot discuta acel tip de lucruri care mă frământau. Degeaba citești Platon și mergi să discuți cu un fotbalist. Nu zic eu că nu se poate, dar pur și simplu nu se poate.

Întâlnirea aceasta cu oamenii despre care îți povesteam m-a făcut să pricep că tot ceea ce percep, iar percepția este singurul instrument al cunoașterii, este cumva artificializat de niște obișnuințe. Am început să sap în mine și să găsesc modul de a scăpa de acele obișnuințe. Dându-mi seama că sunt date despre lumea concretă, exterioară, pe care nu le aveam, iubind deja cartea, am ales să ies din acea stare de prietenie și să văd cum e lumea cu adevărat, lumea de pe stradă.

Dragul de carte și nevoia de cunoaștere a imediatului m-au îndreptat către școala de filozofie de la Cluj-Napoca.

 Cum îi cunoscuseși tu pe acești oameni?

Răzvan Supuran: Au apărut niște afișe prin oraș la un moment dat.

Și ce-ți zicea ție metafizica la acel moment?

Răzvan Supuran: Exact ce spune numele; citeam și mă apropiam deja de termenii și conceptele originare. Etimologic, e foarte simplu: meta = după, physica =  ceea ce este, adică ce e după ceea ce este, ce e dincolo, dar ca stare de fapt, nu cu fantome și demoni.

Bănuiesc că facem parte din aceeași generație și cred că acest dincolo era cumva lămurit din familie. La tine nu a fost așa? Și cum au primit ai tăi această veste?

Răzvan Supuran: Am avut parte de o experiență de familie atunci când eram mic destul de variată: ai mei, bunici, mătuși, alți bunici, alte mătuși. Așa mi-a fost copilăria: stăteam câte-o vreme și la bunici, și la mătușa și de la fiecare am primit acele prime răspunsuri legate de ce este acel dincolo.

Probabil tocmai această diversitate de răspunsuri m-a atras și m-a făcut să mă întreb mai mult despre asta.

Iar în privința alăturării la acel grup, ți-aș zice că am fost împreună cu mama, doar că ea a continuat pe o cale foarte personală, individuală și nu mai aveam rude prin oraș. Iar pentru mine a fost un firesc, nu vreo renunțare la viață sau vreo schimbare radicală.

Bineînțeles că au apărut și efecte în jurul meu, de la școală, clasă, colegii, relația, dar mi-am dat seama prea târziu de acestea.

La ce te referi?

Răzvan Supuran: Un om obișnuit nu înțelege de ce un alt om stă toată ziua cu o carte în mână sau ascultă muzică. Sunt pur și simplu niște neobișnuințe. Iar faptul că trăiam singur crea un răspuns social destul de diferit față de media de comportament.

Te-au influențat în vreun fel aceste reacții ori ai trecut pe lângă ele nepăsător?

Răzvan Supuran: Asta spuneam, că am avut norocul să-mi dau seama de ele suficient de târziu cât să nu-mi mai pese.

E cumva de înțeles de ce te-ai dus către filozofie, dar aș fi vrut să știu cum te-a schimbat această intrare într-un citadin mult mai diversificat decât orășelul tău mic?

Răzvan Supuran: Schimbarea a fost destul de puternică și am resimțit modificarea de mediu între micul orășel de munte și un oraș universitar, Clujul, cu atât mai mult cu cât trebuia să-mi produc în fiecare zi cele necesare vieții.

Nu m-a susținut sau ajutat altcineva.

Lucram ce găseam: ba femeie de serviciu, ba săpător, ba instalator, am ucenicit câțiva ani.

Ai învățat ceva din asta?

Răzvan Supuran: Cum să  nu? Fiecare om are aceeași inimă înăuntru, iar dacă ai răbdare și acel minim bun simț, de a nu miza pe diferențe, ci pe taman aceeași inimă pe care o purtăm în noi, fiecare om, orice ar face, își trăiește în deplinătate potențialul.

Bineînțeles că am învățat și lucruri foarte practice despre cum pot să trăiesc și să construiesc și eu ceva, să înțeleg cum se face una, alta; am învățat mai multe meserii.

Dar despre tine, spiritual, ai învățat ceva?

Răzvan Supuran: Bineînțeles. Iar povestea inimii este marea învățătură spirituală. Mai conceptual decât atât pot fi multe, dar sunt povești despre același lucru, de fapt.

De ce ai plecat din Cluj-Napoca?

Răzvan Supuran: Ajunsesem profesional, în presă la o limită. Și m-am apucat să schimb.

Gândul a fost să renunț la meseria asta, la posibila carieră și să merg în București, să văd ce s-o nimeri. Și așa am și făcut. Doar că la un moment dat m-am întors în ProTv și am mai continuat o vreme.

E o meserie nobilă, și nu pentru că știu mulți oameni nobili care o practică, aceasta de jurnalist, care împlinește multe, schimbă la fel de multe. Tu de ce ai simțit că nu mai vorbește despre tine această meserie?

Răzvan Supuran: Putea fi o meserie nobilă, dar nu mai este.

E o realitate pe care această meserie o produce, o realitate a obișnuințelor, conform cărora reflectăm ceea ce percepem; este un editorial continuu, nu este numai o intermediere a unei reprezentări, ci și o continuă editare a ei.

Dacă vrei, în termeni logici, nu ca judecată de valoare, este o reducere pentru a întreține sau destructura un prezent. Din acest motiv am renunțat la această carieră. Faptul că am conștientizat că este un instrument pe care, dacă îl privim în ansamblul lui, la nivel global, dar statistic, are mai multe efecte deconstructive decât opuse.

Răzvan Supuran, un meșteșugar de carte

Cu bună-credință o face și deconstruiește pentru a aduce totul la o linie mediană de acces și înțelegere, nu?

Răzvan Supuran: Foarte mulți jurnaliști așa lucrează și așa încearcă să facă, dar totuși alții, puțini, procentual, care sunt dispuși să renunțe la principii și la deontologie pentru orice altceva, sunt suficient de mulți încât, prin puterea de expunere a grupurilor în care lucrează să aibă efecte mult mai mari decât produc cei care o fac cu bună credință.

Am avut mulți colegi care munceau și trăiau cu bună-credință, așa am lucrat și eu o vreme, doar că mi-am dat seama că efortul devine mult prea mare și inutil pentru a-l mai face, așa că am renunțat la profesie și am ales…. nu știam ce.

Nu ți-a fost teamă?  Când pleci dintr-un loc sigur, unul chiar notoriu, cum este ProTv, opțiunile de viitor devin mărunte și poate că te temi pentru ce va să vină, nu?

Răzvan Supuran: Nu. De ce să-mi fie teamă?

Poate că este o reacție generală, aceasta despre care vorbești tu. Dar în cazul meu, trăind de mic cum am trăit, nu am avut niciodată problema lui: „Ce fac? Cum mă descurc?”. Totdeauna m-am gândit: „m-oi descurca eu cumva, oi vedea ce fac!”.

Și m-am dus.

Încotro te-ai dus?

Răzvan Supuran: M-am dus direct acasă, adică într-o garsonieră închiriată, undeva prin Militari, unde am și stat o vreme destul de ferit fiindcă taman difuzasem un material despre un clan care făcea trafic de carne vie, iar ei mă tot căutau.

Cum ai scăpat de ei?

Răzvan Supuran: M-am mutat în altă parte, telefonul îl lăsasem în ProTv când am plecat de acolo. Și mi-am pierdut urma, deși la un moment dat fusese nevoie să apelez la poliție.

În această perioadă în care cumva te ascundeai pentru binele tău, dar în același timp încercai să-ți găsești un drum ce ai aflat despre tine?

Răzvan Supuran: M-am tot întrebat: oare ce să mă pun să fac de acum înainte, ceva ce să nu trebuiască să mai schimb, fiindcă deja aveam 30 de ani. Și ceva care să mă facă să simt că pot face până la capăt ceea ce vreau să fac.

Și care erau opțiunile?

Răzvan Supuran: Nu aveam. Dar primul răspuns a fost: mă fac instalator. Știam cum se face, fusesem instalator o vreme, era și o meserie bănoasă, deci iată că opțiunea era din ce în ce mai atrăgătoare.

Dar stând mai bine și gândind mi-am amintit de carte, de dragostea pentru ea, în sine, ca obiect, dar și dragostea pentru text. Primul lucru pe care l-am gândit a fost să încep să scriu literatură, dar mi-am zis: „dar oare cum aș putea eu să fac o carte?”

Și-atunci mi-am amintit de vremea  când eram în Cluj și pentru vreo două luni am lucrat în atelierul unui artist care făcea și hârtie manuală. Atunci m-am întrebat dacă nu aș putea să fac și eu așa ceva: să fac hârtia, să leg cărțile și așa mai departe.

Atunci s-a născut povestea care împlinea întreg scenariul necesar mie: al libertății, al sensului, al ascultării inimii.

Am început să adun date, informații și tot ce mi-ar fi folosit să construiesc acest plan. Totodată am început să testez, în balconașul altei garsoniere unde mă mutasem între timp.

Vedere din atelierul de carte al lui Răzvan Supuran

Este un meșteșug complicat?

Răzvan Supuran: Dacă ne referim la cel al hârtiei, nu e un meșteșug complicat tehnic, dar este unul complex din punct de vedere chimic.

E nevoie să înțelegi mai multe feluri de materiale ca procese chimice. Ca să obții o hârtie cum îți dorești, trebuie să-ți determini chimic  niște substanțe, materii prime, să se transforme în substanțe și materiale potrivite lucrului tău, iar asta nu se poate face numai mecanic. Trebuie să știi ce să adaugi sau să scoți pentru ca materialele pe care le folosești să  devină potrivite acelei hârtii care merită să fie făcute cu mâna, adică una durabilă și de calitate.

Dă-mi un exemplu de astfel de alchimie!

Răzvan Supuran: Pentru a obține fibre de celuloză din plante sau din deșeuri textile cu origine de material natural e nevoie să le alcalinizezi, să le ții într-o soluție bazică care să aibă un anumit procent în funcție de tipul fibrei pe care o refolosești, să împlinească niște condiții de temperatură, de activitate chimică, adică în prezența unei surse de lumină, de pildă.

Hai să coborâm nivelul de accesibilitate la o chimie de clasa a IV-a!

Răzvan Supuran: Dacă vrei să faci hârtie din urzici, să zicem, le culegi la maturitate, le lași să se usuce puțin, apoi le pui într-o baltă, de preferat de margine de râu curgător, de pârâu, adică o apă schimbătoare acolo. Acolo este mediu bazic, dacă ce e pe fundul malului de apă este făcut din pământ sau pietre bazice, dar numai dacă locul e însorit, iar vremea e potrivită, de vară, când soarele e torid vreme de câteva săptămâni la rând.

Atunci substanțele se descompun chimic, legăturile dintre fibrele din plante, adică celuloza, din care se face hârtia, ca și textilul, sunt făcute dintr-o singură moleculă, ca și cum fiecare firișor de celuloză, ca niște fire de păr, chiar și mai subțiri, de o lungime medie, de 2-6 centrimetri, ar fi lipit de altul printr-un punct mic de lipici. Iar tu trebuie să faci cumva să se dizolve acea moleculă, acea picătură de lipici.

Această dizolvare se petrece în mediul bazic, dar ca să se întâmplă ca lumea, trebuie să știi ce tip de fibră ai și să determini în funcție de asta ce alcalinitate ai.

Ce se întâmplă dacă nu îndeplinești aceste condiții?

Răzvan Supuran: Nu iese o hârtie de calitate, nu îndeplinește cele două condiții esențiale ale unei hârtii bune: să fie foarte stabilă chimic, adică să reziste în timp, și să fie foarte rezistentă mecanic, adică să fie făcută din fibră curată și de lungime cât mai mare. Asta înseamnă hârtie de calitate.

Lucrătură cu rost

Și la ce mă ajută pe mine, utilizator obișnuit?

Răzvan Supuran: Îți place să viețuiești pe o planetă fără copaci? Nici mie. Deci la asta ne ajută.

Ce-ar fi să folosim hârtii durabile, sustenabile?

Hârtia nu înseamnă numai carte, ci o industrie absolut amețitoare și distructivă. Pentru ce? Pentru a putea merge la toaletă? Nu e corect, nu e eficient și face parte din etapa care a adus lumea unde suntem acum.

S-au tăiat pădurile native, pentru a cultiva eucalipți modificați genetic, din care să se poată tăia în neștire. Ca să ce? Să facem un produs fără durabilitate și care nu e sustenabil? De ce? Să consumăm mult? Consumăm și pe urmă ce facem? Le aruncăm! Unde? Tot în natură!

Hai să ne întoarcem la povestea ta! Testezi o vreme această hârtie manuală și ce faci mai departe? Decizi să te muți în Apuseni?

Răzvan Supuran: Din balcon am ajuns într-un subsol, apoi în altul, din subsol într-un atelier de mecanică, dintr-un atelier de mecanică într-o editură și apoi la Muzeul Țăranului Român, unde am rămas mult timp, de prin 2007.

Ajunsesem în oraș la un prag unde epuizasem limita tehnologică a acestui meșteșug în mediul urban.

Meșteșugul hârtiei nu poate fi făcut în mediul urban, altfel decât spectacol. Este o realitate.

Unul dintre motivele foarte punctuale pentru mutarea noastră de acolo aici este că acest lucru foarte simplu, a topi, a scoate fibrele din plante într-un mediu natural acolo nu-mi era posibil. A gândi și a proiecta acolo un atelier în care să pot realiza meșteșugurile pe care le fac nu era posibil, a construi o moară de hârtie pe un curs de apă nu era posibil.

Eu am plecat din București pentru a continua mai bine meșteșugul. Puteam să rămân acolo, financiar lucrurile mergeau foarte bine, eram tot mai căutat și vânat, dar ce urma pentru mine de fapt? Intram în repetitivitate până la pensie și terminam jocul.

Or, eu mi-am promis că nu voi renunța niciodată la ce am reușit să construiesc trăind o viață grea, pur și simplu.

Puteam să fac hârtie și la București, câștigam bani mulți, atelierul de la MȚR era deja o boemă a Bucureștiului, în orice zi veneai întâlneai acolo artiști sau oameni care construiau din interior ceva. S-au întâmplat multe, și concerte, și lansări, spectacole, repetiții, pe lângă ce făceam eu. Puteam să fac hârtie acolo, dar nu la fel de bine ca aici.

Dar nu a fost singurul motiv care ne-a determinat să facem această mutare. Pentru noi, atelierul a fost și este doar un instrument al vieții și atât: că ne asigurăm traiul, că ne găsim un sens, că ne simțim împliniți. Toate astea la un loc.

Dincolo de asta, este un meșteșug destul de rar ce fac eu pentru că nu fac doar hârtie, ci carte. Carte manufacturată. Să ne amintim că de aici a pornit totul, de la dragostea pentru carte și de la dorința de a învăța hârtia, tiparul și legătoria. Dar între timp aveam să aflu că pentru a face o carte de la cap la coadă îmbini peste 40 de meșteșuguri și asta îți aduce o complexitate care te menține într-un fel de a lucra într-o stare de joc, un spațiu mereu imprevizibil. Un instrument al vieții.

Care viață?

O viață pe care am ales-o în acel sens al căutării interioare, a ascultării inimii. Ce înseamnă asta? Că eu continuu să analizez seturi de obișnuințe, așa cum îți spuneam că s-a întâmplat și când am pus prima dată în inimă Mircea Eliade, pentru a vedea care dintre ele sunt ale mele și care nu.

Răsvan Supuran, meșteșugarul de carte

Starea mea de singurătate, pe care o accentuez, mi-a determinat un fel mai ciudat de a fi și de a parcurge lumea. Nu am avut obișnuințele familiei, în care trăiești așezat, într-o continuitate. Eram mic totuși, la 14 ani, când am luat viața în piept cu nebunia copilului care pricepe lucrurile pe măsură ce se întâmplau acele lucruri. Nu știu ce anume a făcut ca felul vieții mele să fie acesta, mai degrabă interior, mai mult spiritual decât exteriorizat și normal.

Dacă asta devine poveste și îndemn pentru oricine vrea să asculte că se poate face orice, zi de zi, cu drag și cu bucurie, ascultând acea chemare interioară, glasul inimii, cum îi spun eu, iar asta nu are cum să nu ducă la reușită. Deja ai reușit dacă ai acel lucru înăuntru, iar ce facem în afara lui nu e altceva decât pentru a-l întreține.

Cum dai tu asta mai departe copiilor tăi?

Răzvan Supuran: Prin felul relaționării, așa cum îmi imaginez că e în acel firesc nativ, nu social, să se întâmple. Suntem ființe și fiecare dintre noi exprimă ceea ce suntem și putem să fim, indiferent de normele, conformitățile, obișnuințele sau necunoscutul față de care ne raportăm. Încercăm să ne purtăm cu ei ca și cu oameni și să-i susținem să conștientizeze fiecare fapt și să înțeleagă că de fiecare dată au de ales. Întotdeauna. Iar în plus, trebuie să conștientizeze ce se întâmplă dacă fac ceva într-un sens sau altul, conform alegerilor lor.

Te ajută în atelier?

Răzvan Supuran: Vin cu mine în atelier, au curiozități și le răspund, când am ceva la care să mă ajute, mă ajută. Sunt încă mici iar treaba pentru ei este pe măsura puterii lor.

Câți ani au?

Răzvan Supuran: Sarmis, cel mic, a făcut 8 ani, iar Hari are 10 ani.

Presa de hârtie

Ei cum văd această viață rurală, rudimentară sau poate plină de sens?

Răzvan Supuran: Îi întreb de foarte multe ori, conștient fiind că schimbarea urban-rural a fost majoră și pentru ei. Încerc să aflu raportând ceea ce facem sau încercăm a face la modul cum este în oraș sau în mediul despre care ei știu deja ceva, acela care există pentru a crea o diferență.

Cum te-a schimbat locul în care ai ajuns și cum l-ai schimbat tu pe el?

Răzvan Supuran: M-a schimbat neașteptat de puternic, să știi, în așa mod încât am reușit să văd altfel atelierul care până atunci îmi ocupa 16-18 ore dintr-o zi, care era locul unde îmi petreceam sărbătorile, aniversările, vacanțele; câtă vreme am stat în București am ieșit din atelier doar de vreo câteva ori. Această sete de a sta în atelier s-a terminat o dată cu mutarea. Sigur, poate că pur și simplu trebuia să se termine, dar nu mi-a rămas vreun dor față de acel loc unde am petrecut atâta vreme.

Cert este că unul dintre sensurile lui, dincolo de acela al cărții, a fost bucuria de a da mai departe meșteșugul.

Acum nu mai petrec atât de mult timp în atelier, dar am văzut că sunt atât de multe alte lucruri de făcut, de care te poți bucura și cu care poți trăi, interacționa la fel de fain și cu toată inima. Mi s-a deschis inima către restul lumii.

Dă-mi un exemplu!

Răzvan Supuran: Uite ceva ce nu contează ca poveste, ci ca stare, fiindcă era vorba de schimbarea în mine.

Mă trezesc la 6:00 dimineața și ies pe scări prima dată, să respir o gură de aer și să văd valea, cum se aude, o fi ieșit din matcă, nu o fi ieșit, ce se întâmplă azi? Plouă, nu plouă?

Atunci vine ca un gest firesc să iau mătura și să mătur treptele. Dar e firesc, nu stau să mă gândesc ca la ceva ce trebuie să fac. Nu trebuie, dar văd, când ies să iau o gură de aer, că treptele sunt pline de părul câinilor care au dormit acolo peste noapte.

Ce ai de făcut în gospodărie nu e o datorie. Ești în rostul lucrurilor.

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO