Cum poți să devii milionar la 27 de ani învățându-i pe alții programare? Cine este Petru Trâmbițaș, olimpicul din Cluj ce pregătește la rândul lui cei mai buni elevi la informatică?

Petru Trâmbițaș are 27 de ani și spune că nu a ajuns să aibă încă un milion de euro în cont, ceea ce înseamnă că este milionar în lei deocamdată.

Petru Trâmbițaș este acel copil extrem de inteligent al țării acesteia care a ales să facă ceva cu sens acasă, în Cluj, refuzând oferte extrem de generoase de la mamuți ai tehnologiei precum Facebook sau Google. A fost unul dintre olimpicii noștri, a muncit pe brânci realizând că doar astfel va putea să-și îndeplinească toate visurile și a reușit.

La 21 de ani spune că avea un salariu șocant de mare la Facebook, mult mai mulți bani decât putea să cheltuie, însă, când și-a pus întrebarea ce ar vrea să facă cu viața lui, a realizat că scopul său în viață este altul.

Pentru că încă din clasa a XI-a înființase un cerc de informatică pentru copiii ca el, Petru Trâmbițaș a mers mai departe cu această pasiune a sa și a creat o companie care azi pregătește olimpici, dar în principal, îi ajută pe cei care vor să devină programatori, care sunt hotărâți să facă o reconversie profesională.

O poveste frumoasă despre ambiții, visuri și cele mai frumoase realizări.

Petru, am auzit numai lucruri frumoase despre tine. Ești milionar?

Depinde cum definești termenul 😀. Personal, am mai mult decât au mulți oameni, dar nu am un milion de euro în contul meu personal.

Dar o să ai în curând…

Sper. La noi principiul este să reinvestim cât mai mult în business ca să putem să ajutăm mai mulți oameni și să oferim servicii cât mai de calitate. Adică scopul nostru este să adunăm cât mai mulți bani că să-i putem reinvesti.

Petru Trâmbițaș: „Am ajuns foarte devreme la nivelul la care pot să înțeleg cum pot să fac bani”

Câți ani ai, Petru?

Am 27 de ani.

Compania este doar a ta sau ești asociat cu altcineva?

Doar a mea.

Acum te las să te prezinți. Ce servicii oferă compania ta?

Lucrăm cu oamenii care vor să-și schimbe meseria, să facă o schimbare în viață și să învețe programare. Aceasta este activitatea principală. Pe lângă asta avem o parte mai micuță în care lucrăm cu elevii, facem pregătire pentru olimpiade. Aceasta este oarecum pasiunea mea și în momentul în care am început să avem foarte mare succes cu prima parte a activității, nu am putut să renunț. Și eu așa am pornit, cu pregătire pentru olimpiadă, mi-a fost foarte greu să găsesc profesori și cumva mi-am dorit foarte mult să continui să-i ajut pe elevi.

Hai să vorbim întâi puțin de prima parte a activității tale. Ce înseamnă asta? Dacă mie nu-mi mai place să fiu jurnalist și mă gândesc eu că IT-iștii câștigă bine în ziua de azi, pot să vin la tine și tu mă ajuți să devin programator?

Da. Noi avem un curs gratuit pe care poți să-l încerci ca să-ți dai seama mai bine despre ce e vorba și apoi avem o discuție preliminară ca să vedem că nu e numai o idee de moment, de genul „Astăzi am avut o zi proastă la lucru și vreau să-mi schimb meseria” și că într-adevăr e un scop real și pe termen lung, iar apoi da, te putem ajuta. Atâta timp cât există o dorință suficient de puternică, noi te ajutăm să înveți restul.

Dar de ce vrei să-i ajuți pe alții să devină programatori? Ai fi putut să scoți bani foarte mulți din programare? De ce nu ți-ai făcut o firmă de programare?

E o întrebare foarte bună. În anul II de facultate am făcut primul internship la Facebook, unde am avut un salariu șocant de mare, câteva mii de dolari în fiecare lună, mult mai mulți bani decât puteam să cheltui. Așa am ajuns foarte devreme la nivelul la care pot să înțeleg cum pot să fac bani, cum pot să am o poziție foarte bună și atunci mi-am pus întrebarea: „ce pot să vreau mai mult decât atâta?”. Așa cum am spus aveam mult mai mulți bani decât aveam nevoie, mai ales că nu sunt foarte cheltuitor pentru că nu sunt mare fan călătorii sau alte lucruri. Îmi place să am ultimul model de laptop, ultimul sau penultimul model de telefon și cam atât. Când m-am întrebat ce mi-ar plăcea să fac, mi-am dat seama că-mi place să predau. Deja făceam pregătire pentru olimpiade cu câțiva copii și mi-am dat seama că pot să am cel mai mare impact pozitiv în lume.

Câți ani aveai?

21 de ani.

Citește și: BeeFast, compania tech de curierat expres, creată de un magician, un dansator, un „geek” și o publicitară. Sau cum pasiunea pentru tehnologie unește oameni și idei într-un start-up al viitorului, în care curierii se vor transforma în drone

La 21 de ani aveai mai mulți bani decât puteai să cheltui?

Da… Bine, nu aveam destui bani ca să-mi iau un apartament sau o mașină luxoasă, dar nici nu mă gândeam la asta.

Hai să ne întoarcem puțin mai în urmă. Erai genul acela de copil care scria coduri la 7 ani și a citit înainte de cinci ani?

Nu, deși mamei îi place foarte mult să spună cu fiecare ocazie cât eram de deștept 😀. Adevărul era puțin altul. Tata e profesor de matematică la facultate și am fost foarte mult împins de prin clasa a III-a, a IV-a, să mă duc la olimpiadă, dar de fiecare dată mă clasam printre ultimii. Nu eram nici pe departe așa cum spune mama. Mai ales că lucram și suplimentar acasă și eram întrecut de copiii care obțineau rezultate bune doar cu ce lucrau la clasă. Partea cu programarea a venit de abia în clasa a VIII-a, a IX-a. Adică în clasa a IX-a am început să învăț programare, dar în clasa a VIII-a m-am hotărât că asta vreau să fac pentru că îmi doream să fiu într-un domeniu în care se câștigă mulți bani. Scopul meu pe vremea aceea erau banii, îmi doream să am un venit suficient de bun să-mi pot cumpăra ultimul model de calculator sau ultimul model de telefon. Am stat atunci să analizez care sunt opțiunile și doar programarea era viabilă la vremea respectivă. În 2009, în Cluj, nu știu să fi fost alte domenii din care să poți să câștigi relativ bine.

Mama ce profesie are?

Mama predă informatică la facultate. De fapt, a predat că acum e la pensie 😀

Wow! Profesor de mate și profesor de informatică.. Cumva pare că nu ai avut altă șansă 😀

Da, e destul de ciudat pentru că în gimnaziu făceam baschet și le tot spuneam că eu nu o să ajung ca ei, să stau toată ziua în casă, la birou. Dar am fost împins doar înspre matematică, lucru care nu mi-a plăcut absolut deloc. A început să-mi placă matematica foarte târziu, abia prin clasa a XII-a, când am fost la liceu la București și am avut un profesor foarte bun. Dar înspre programare nu m-au împins absolut deloc, părerea lor fiind că stau prea mult la calculator.

Având părinți care amândoi stau la calculator și lucrează, probabil că în subconștient mi s-a întipărit că acesta e un mod de a câștiga bani, însă cred mai degrabă că am ales drumul acesta de nevoie, din lipsă de alte opțiuni.

Petru Trâmbițaș: „Îmi doream foarte mult să ajung un programator bun și în liceu, singurul mod în care puteai să-ți măsori cât de bun ești erau olimpiadele”

Ai spus că ai venit la liceu la București?

Da. În clasa a IX-a am început să mă pregătesc pentru olimpiadă și în Cluj nu prea aveam cu cine să mă pregătesc. La finalul clasei a X-a deja lucram pe Skype cu un profesor din București și tot timpul îmi era greu să găsesc oameni de la care să învăț. În clasa a XII-a am aplicat și am primit o bursă la Liceul Internațional de Informatică.

Dar tata nu-ți era suficient? Îți trebuia mai mult?

Tata se ocupa mult mai mult cu matematica și erau deja alte lucruri. În plus, pe mine mă interesa pregătire specifică pentru olimpiadă. Pe vremea când tata învăța nici nu cred că era olimpiadă de informatică.

Facultatea unde ai făcut-o?

La Cluj.

Nu te-ai dus la MIT? 😀

Nu. În clasa a XII-a am vrut să mă concentrez pe olimpiade pentru că era ultimul meu an și ultima mea șansă și în sfârșit am ajuns să am o pregătire foarte, foarte bună, cea mai bună din țară și nici măcar nu am aplicat pe la facultăți pentru că nu am vrut să pierd timpul cu nimic altceva. Apoi, din anul I m-am dus oarecum din inerție la facultate. Erau studenți de top care au făcut facultatea în țară și au ajuns la firme mari din străinătate și m-am gândit că dacă ei au reușit, voi putea să fac și eu asta. Nu știu dacă a fost cea mai bună decizie pentru că, acum când mă uit în spate, după ce am văzut cultura din America, mă gândesc că poate mi-ar fi prins bine.

Unde ai ajuns cel mai sus cu olimpiadele. Și de unde goana asta a ta după olimpiade?

Îmi doream foarte mult să ajung un programator bun și în liceu, singurul mod în care puteai să-ți măsori cât de bun ești erau olimpiadele.

Am câștigat un concurs național de programare când eram în clasa a XII-a și am luat medalii de argint la fazele naționale.

Și multă stimă și respect pentru că bani bănuiesc că nu ai câștigat…

Culmea, am câștigat și bani. Pentru nivelul la care eram atunci, erau și niște bani. Știam că bani nu o să fac în timpul liceului, ci abia apoi, așa că mă concentram să-mi construiesc un CV bun pentru că odată ce ai medalie la faza națională, cel puțin în România, ți se deschid toate ușile la interviuri.

Citește și: Viața la Google: am vorbit cu Cristian Dascălu despre cum a fost să lucreze pentru Google și Facebook și de ce a ales să se întoarcă în România

Hai să vorbim despre internship-ul tău la Facebook. În ce an erai?

Eram în anul II de facultate. În anul I am aplicat la toate firmele și am picat toate interviurile 😀. În anul II am încercat din nou și eram mult mai bine pregătit. Am fost în New York și am lucrat 3 luni la Facebook, pe perioada verii.

Și asta a fost singura ta experiență?

Nu, am fost de trei ori în America: după Facebook am fost la Palantir și apoi la Google, în Los Angeles.

Și nu s-a oferit nimeni să-ți facă o ofertă pe mai departe sau nici nu se punea problema?

Ba da, internship-urile sunt făcute cu scopul de a angaja oameni full time, doar că eu mi-am dat seama că fac bani suficienți ca să am o viață bună și viitorul meu ar fi fost clar dacă mergeam pe acel drum. Am vrut să văd care e nivelul următor, cum pot să contribui mai mult.

Când ți-ai deschis propriul business?

În 2017 am început oficial. De fapt, eu am început mult mai devreme. Liceul în care am fost eu punea presiune pe elevi să fie de 10 la BAC, să aibă note mari la toate materiile și nu eram sprijiniți să facem performanță într-o singură direcție. Eu am fost foarte supărat pentru că profesoara mea de informatică nu mi-a spus că trebuie să mă duc la meditație. În clasa a IX-a, când am început, eu m-am pregătit oarecum singur și când te pregătești singur, ai rezultate foarte proaste, chiar dacă lucram de dimineața până seara. Așa că în clasa XI-a am pornit primul cerc de informatică la mine la liceu. Cumva mi-am propus să-i ajut pe elevi să nu mai treacă prin ce am trecut eu, să nu mai trebuiască să-și găsească singuri toate sursele. Am început tot mai serios să lucrez cu tot mai mulți elevi și prin 2015-2016, toți elevii din Cluj care se calificaseră la națională erau pregătiți de mine. Doar că aveam o problemă: aveam foarte mulți copii. Nu-mi plăcea să refuz pe nimeni pentru că și eu, la rândul meu am fost refuzat de diverși profesori. Mi-am dat seama atunci că informațiile de început sunt tot timpul aceleași și că nu are sens să le predau eu, ci să le pun niște materiale la dispoziție, iar abia apoi să intru eu în call cu ei. Așa a început Wellcode. Prima dată era o platformă pentru elevi și pentru că am avut foarte mulți oameni care își doreau o reconversie profesională, din 2019 oferim programul de mentorat. Adică am evoluat pas cu pas, de la ne vedem 5-6 elevi într-un laborator de informatică după ore, la ne vedem online, apoi avem și o platformă, iar acum e o combinație între toate.

Câți membri ai în echipă?

22 de oameni.

Petru Trâmbițaș: „Nu-mi plăcea să refuz pe nimeni pentru că și eu, la rândul meu am fost refuzat de diverși profesori”

Fiecare dintre ei face parte din lotul de olimpici, în stare să pregătească alți olimpici?

Bine, noi avem diverse roluri în echipă, nu toți suntem pe partea de programare, dar toți cei care lucrează cu membrii programului nostru, au trecut prin pregătirea mea la rândul lor, când participau la olimpiade. Avem și foști olimpici, dar și oameni care și-au dorit o reconversie profesională la un moment dat.

Am auzit că ești foarte dedicat echipei tale și că unul dintre beneficiile pe care le oferi este faptul că ai angajat un chef care să vă gătească în fiecare zi 😀 Asta ai văzut tu la Facebook?

Pe lângă multe altele, da 😀. Una din problemele noastre ca echipă era că ne tot comandam mâncare, care nu e neapărat de cea mai bună calitate. Ori noi, făcând muncă intelectuală, avem nevoie să fim cu mintea foarte limpede, să funcționeze foarte bine, să putem sta concentrați perioade lungi de timp și, automat, dacă îi dai prostii organismului, rezultatele tale nu o să fie cele mai bune.

Și pe cine ai angajat?

E o cunoștință de familie, care are experiență, a lucrat și în străinătate, pe mai multe tipuri de bucătării, dar și în România, a fost manager de restaurant… am încercat să găsim o persoană bună, în care să avem încredere.

Și vă face de mâncare în fiecare zi?

Da, de luni până vineri.

Dar nu ca la un restaurant a la carte…

Nu. El își face meniul și ne oferă două mese pe zi. 😀 Ni s-a îmbunătățit foarte mult viața de când ni s-a alăturat în echipă.

Aș vrea să ne întoarcem puțin la pregătirea pentru olimpiadă pe care o oferi elevilor. E o activitate sub formă de voluntariat?

Acum nu. Am avut diverse acțiuni și în direcția asta și din când în când, atunci când e nevoie facem și voluntariat. Însă încercăm să facem tot timpul într-un cadru foarte organizat și vrem să lucrăm cu oamenii care sunt foarte determinați și care chiar au nevoie.