Cum s-a născut Lăptăria cu Caimac și cine sunt corporatiștii mutați la țară pentru a scrie povestea laptelui? Cum lași tocurile pentru cizme de cauciuc și cum ajungi dator vândut pentru un produs în care crezi?

Mădălina și Adrian Cocan sunt cei doi tineri proprietari ai brandului Lăptăria cu Caimac. Până acum câțiva ani erau doi bucureșteni corporatiști, ea cu tocuri și îmbrăcată elegant în biroul de marketing al unei corporații, el publicitarul cu motor și Beetle verde. Viața a făcut să se întâlnească și să înceapă să vorbească despre marketing, ca singurul subiect de conversație la momentul respectiv. Nu mult după aceea, se mutau la țară, undeva la intersecția județelor Ialomița și Călărași, unde părinții Mădălinei au o fermă de vaci de vreo 25 de ani. O fermă modernă, cu investiții de milioane și cu multe, multe hectare de pământ. Într-o seară, asistând la discuțiile părinților și-au dat seama că ei pot și vor să facă mai mult cu laptele provenit din ferma lor. Așa că au început să scrie povestea Lăptăria cu Caimac. Au scris pe hârtie 600 de mii ca investiție inițială, au ajuns la 7 milioane, dar au creat un produs ce strălucește pe rafturile supermarketurilor. Mie mi-a luat câteva rânduri să scriu asta, lor le-a luat aproape patru ani să-și vadă produsele pe raft și probabil le va mai lua ceva timp până vor reuși să-și achite datoriile. Acum au însă satisfacția că produsele lor sunt apreciate, motiv pentru care au dat o altă definiție succesului.

I-am cunoscut pe Skype- cum altfel în perioada asta?- și timp de o oră au povestit despre ei, despre relația lor, despre Lăptăria cu Caimac, dar mai ales despre diferența între viața la oraș și cea de la țară. Lectură plăcută!

Sunteți în izolare zilele acestea?

Mădălina Cocan: Nu, muncim încă. Sunt în izolare în sensul că nu am părăsit teritoriul. Noi stăm foarte aproape de fabrică și nu am mai ieșit din zonă de foarte mult timp.

Pentru cumpărăturile casei avem doar un magazin sătesc, nu suntem în aria de acoperire a marilor livratori, așa că am apelat la cel mai apropiat hipermarket, Cora Pantelimon. De acolo putem comanda și apoi trebuie să mergem să le ridicăm. Și mă uitam pe chitanțe și am văzut că am făcut asta pe 8 aprilie, iar următoarea comandă a mai fost pe 29 aprilie. Așa că am părăsit casa doar să mergem să ne luăm comanda și să ne întoarcem înapoi.

Haideți să vorbim despre Lăptăria cu Caimac. A ajuns un business de succes?

Adrian Cocan: Depinde cum măsurăm succesul. Dacă îl măsurăm în profit, nu am ajuns la succes. De pildă, anul acesta, din patru luni, am făcut profit doar într-una. E ok cumva pentru că un business la o anumită scară are nevoie de timp ca să ajungă la profit. Noi nu ne-am propus să lucrăm pe niște marje mari pentru că nu facem economii niciunde, nu facem rabat la calitate și atunci costurile sunt mari.

Care e indicatorul dumneavoastră de succes?

Adrian Cocan: dacă ne uităm la faptul că am intrat destul de repede pe piață, că reușim să concurăm cu succes marile companii, că avem un public foarte fidel și foarte mulțumit de calitatea produselor, dacă ne uităm chiar și la cota de piață, atunci da, a fost un mare succes. Dacă comparăm datele noastre cu cele ale liderului de piață, în momentul în care el a intrat pe piață, o să vedeți că până acum suntem la dublu.

Ce se va întâmpla însă cu noi este faptul că deși creștem repede, ne vom opri destul de curând pentru că vom atinge capacitatea de producție, iar pentru noi să atingem niște praguri din capacitatea de producție este de fapt succesul.

Când începe povestea Lăptăria cu Caimac?

Adrian Cocan: În ianuarie 2014.

Și cum începe? Undeva la gura sobei?

Mădălina Cocan: Nu chiar la gura sobei, dar pe aproape, ca să spun așa. Începe acasă când nici eu, nici Adrian nu eram deloc implicați în povestea asta. Eu lucram într-o multinațională drăguță, el lucra într-o altă companie românească, amândoi făcându-ne profesiile de bază, respectiv marketing, și când acasă discutam despre ce se întâmplă cu laptele din fermă.

Laptele din ferma tatălui tău?

Mădălina Cocan: Laptele din ferma părinților mei, ferma familiei. Ferma există din 1994 și din 2005 deja livram lapte în cantități mari pentru procesare.

La momentul respectiv prețurile erau absolut dezastruoase, noi nu reușeam să vindem laptele din fermă către un procesator, la un preț care să ne acopere costurile. Nu mai vorbesc de profit, în condițiile în care eram și atunci un business relativ integrat, adică noi produceam mare parte din nutrețuri. Chiar și în condițiile acestea, pentru că am făcut multe investiții în fermă, pentru că avem vaci de foarte bună calitate, nu reușeam să ajungem pe linia de plutire.

Adrian Cocan: Ca să înțelegi cât de gravă era problema, pierderea era de aproximativ 305. Și asta se întâmplă destul de regulat cu fermele de vaci. Așa a ajuns România de la 7 milioane de vaci la 1,2 milioane, din care cu adevărat productive sunt vreo 300 de mii.

Costul mediu în România al producției de lapte este azi undeva la 1,10 lei pe litru, fără transport. Iar la momentul respectiv, prețul mediu de vânzare era de 75 de bani.

Mădălina Cocan: Ei bine, noi eram într-o situație de genul acesta. Mai mult decât atât, laptele crud nu se poate stoca, trebuie să faci ceva cu el în 24 de ore, altfel, trebuie să-l arunci.

Adian Cocan: dacă nu l-ai procesat singur trebuie să-l vinzi, dacă nu l-ai vândut, trebuie să-l arunci.

Mădălina Cocan: Am spus atunci că trebuie să ne eliberăm de presiunea asta și să încercăm să facem noi ceva. Și așa a început povestea. Așa am început să ne gândim la o poveste prin care să facem ceva cu laptele din fermă. În familie discuția a fost așa: „Noi am făcut tot ce ne-am propus să facem, pentru noi e suficient unde am ajuns”, au spus părinții. „Dacă voi vreți procesare, e a voastră, trebuie să vă ocupați singuri”.

Adrian Cocan: Am început să facem un mic proiect și ne-am gândit la o investiție de 600 de mii de euro. Voiam să facem o hală mică și să punem o mașină care să îmbutelieze laptele la sticlă de sticlă – încă de atunci am avut ideea aia pentru că vrut să păstrăm cât mai mult calitatea laptelui.

Dar de unde știați toate lucrurile legate de pasteorizare, ambalare și tot felul de date tehnice?

Adrian Cocan: Unele lucruri le știam pentru că tatăl meu a produs utilaje pentru îmbuteliere băuturi alcoolice și a avut un mic business în acest sens și multe alte lucruri le-am învățat. Din 2014 până azi am vizitat vreo 200 de fabrici, am discutat cu foarte mulți tehnologi și ne-am luat un consultant care nu mai recunoaște câți ani are în meserie, însă noi știm că a sărit de 30 de ani de experiență.

Să revenim la primul proiect al fabricii…

Am început cu proiectul acela și ne-am dat seama că nu este viabil pentru că, pur și simplu scara era prea mică pentru a putea face profit sau pentru a fi băgat în seamă de un supermarket.

Adică o investiție de 600 de mii de euro era…

Era mult prea modestă ca să ai capacitate de producție, ca să fii băgat în seamă de un supermarket chiar ca și furnizor local, nu vorbim de național. Ca să te listeze o rețea mare de supermarketuri și să duci în cinci orașe, trebuie să ai capacitate de procesare de peste 10 tone pe zi.

Mădălina Cocan: mai ales că noi ne orientaserăm strict către a îmbutelia laptele. Să faci aceeași investiție ca să faci brânză, e complet altceva, poate fi viabil, însă pentru lapte, când e un produs de bază, simplu, nu ai spațiu foarte mare de manevră. Ne-am dat seama că nu e o variantă eficientă pentru că noi nu o să ajungem niciodată să susținem fabrica doar din îmbutelierea laptelui. Și atunci am început să ne gândim ce mai putem să facem pe lângă lapte: iaurt, smântână, poate puțină brânză….

Și așa ați ajuns la câți bani investiți?

Adrian Cocan: Următorul pas a fost pe la 1,5 milioane de euro, ceea ce depășea cu mult puterea pe care o aveam noi. Așa că am început să ne uităm la împrumuturi bancare și alte lucruri. După ce am făcut modelul acesta și ne-am dat seama că nici aici nu ies cifrele, am ajuns pe la două milioane și ceva de euro. În momentul acela ne-am dat seama că dacă mergem la bancă, nu e un proiect bancabil din două puncte de vedere: pe de-o parte profitabilitatea era la gară, pe de altă parte nu aveam garanții pe care să le punem în proiect.

Ferma tatălui nu mergea?

Adrian Cocan: este garanție la grajd, la tractoare, la altele.

Să ne întoarcem la Lăptăria cu Caimac. La bancă nu puteați să mergeți, dar de unde ați luat bani și cât ați investit?

Mădălina Cocan: Am identificat o finanțare de fonduri europene și ne-am adaptat proiectul astfel încât să reușim să ne calificăm acolo. Am aplicat pentru un proiect de 5 milioane de euro din care jumătate era finanțat prin fonduri europene. În final, după toată implementarea, am 2,457,000 de euro fonduri europene, restul au fost credit bancar și fonduri proprii și până azi am investit spre 7 milioane de euro.

Adică sunteți datori vânduți?

Mădălina Cocan: bineînțeles. Nouă ni se pare foarte amuzant când băncile ne pun și pe noi cu bunurile personale drept garanți, iar eu încerc să le spun: „Credeți-ne că nu aveți ce să ne luați. Nu există niște bunuri de valoare”.

Adrian Cocan: Mădălina are un Opel Corsa și eu o motocicletă.

Mădălina Cocan: cam aceasta este averea personală.

Din 2014, de la idee și până când ați ieșit pe piață cât a durat?

Adrian Cocan: Am terminat construcția fabricii în martie-aprilie 2018. De la idee până am terminat fabrica a durat patru ani. Noi suntem pe raft din 19 iunie 2018, mai avem puțin și împlinim doi ani. De atunci socotim.

Mădălina Cocan: Ce voiam să spun este faptul că noi doi nu am mai făcut niciodată parte dintr-o poveste asemănătoare și nu am mai lucrat zona asta. Noi avem un background de marketing și comunicare, asta am făcut în companiile în care am lucrat, iar pasul pe care l-am făcut aici a ținut mult cont de lucrul acesta. Noi ne-am dorit ca ce facem aici să fie o poveste pe care să ne placă nouă să o spunem. Asta fac oamenii de marketing: spun povești.

Unde v-ați cunoscut voi doi?

Adrian Cocan: ne-am cunoscut absolut întâmplător. Ni s-au tot intersectat drumurile, dar fără să ne vedem. Eu am lucrat la un moment dat în agenția de advertising al cărui client era compania la care lucra Mădălina. Dar nu ne-am întâlnit niciodată deși cele două companii colaborau de mult timp. Însă eu lucram pe alte conturi și nu ne-am văzut niciodată.

Și când s-a produs întâlnirea?

Adrian Cocan: În 2013, ne-am întâlnit la un eveniment și ne-am găsit subiect comun marketingul.

Mădălina Cocan: Eram într-un context în care nu cunoșteam foarte mulți oameni și la un moment dat, făcând cunoștință, m-am prezentat și am spus că lucrez în marketing. Adrian a spus că și el lucrează în marketing și a fost ca o ușurare că aveam ceva de povestit. M-am bucurat că o să fie de succes evenimentul și s-a dovedit a fi mai de succes decât mă așteptam la momentul respectiv (râde).

Adrian: Eu la vremea respectivă am impresionat-o că circulam cu un Beetle verde broscuță și m-am oferit să o duc acasă.

Acasă la ferma de vaci?

Adrian Cocan: Nu, nu, acasă la București

Mădălina Cocan: Eu eram o drăguță doamnă care lucra într-o corporație, la marketing, în mijlocul orașului…

Adrian Cocan: Pantofi cu toc…

Mădălina: Râde de mine că m-a cunoscut pe tocuri…

Și acum ești în opinci, sau cum?

Adrian Coca: Nu chiar, dar știi cum e… la fermă… Avem și încălțările bune, dar avem și echipamentul de fabrică și cizmele.

Când v-ați mutat la țară?

Mădălina. În 2014. Când am decis să ne mutăm împreună, ne-am mutat de fapt aici, împreună cu ai mei. Au fost și niște evenimente care au făcut lucrurile să fie așa. Am avut un accident de mașină destul de nasol și mi-am petrecut convalescența aici ca să ne poată ajuta părinții. Iar după ne-am decis să rămânem aici. De aceea, fiind acasă cu toții, discuțiile despre ce se întâmplă că ferma, care sunt problemele, veneau cumva natural la cină. Adrian a decis să facă pasul mult mai repede decât mine și să vină aici, alături de tata și să lucreze cu el până a început proiectul fabricii, eu însă m-am lăsat foarte greu. Practic am început lucrul efectiv aici, în 2017, când fabrica era în construcție.

Eu eram curioasă dacă tu, Adrian, ai cerut-o de soție înainte sau după ce v-ați mutat la țară?

Adrian: Eram mutați deja.

Și ai spus: „Ăsta e drumul meu: de la București, mă mut la țară, las Beetle-ul verde…”

Mădălina: El a vrut mai tare decât mine să se mute.

Adrian: Eu fugisem deja din București. Eu sunt născut, crescut în București și prin 2008 am plecat din oraș pentru că nu mai suportam aglomerația, praful, certurile pe locurile de parcare, am vrut puțină liniște și m-am mutat la Mogoșoaia. La vremea respectivă era foarte bine acolo, însă, între timp s-au aglomerat lucrurile foarte tare.

Ce erau părinții tăi, Adrian?

Tata este inginer frigotehnist și în 1993 și-a făcut un business de producție utilaje industriale, pentru industrie mică și medie. El a fost un inginer mecanic foarte bun, a adus tehnologii de afară prin anii ’70 și a colaborat cu câteva companii din Olanda. Iar mama a fost învățătoare.

Și părinții tăi, Mădălina? Ce făceau înainte de revoluție?

Ai mei au fost toată viața ingineri agronomi. Ai mei s-au cunoscut în facultate și au fost repartizați aici. Originile familiei mele nu sunt din zona asta, însă ei s-au cunoscut în facultate și apoi au lucrat împreună în Bărăgan, la diverse ferme.

Ești singură la părinți?

Da.

Câți ani aveai când s-au apucat de fermă?

Aveam 10 ani când tata și-a dat demisia. Copilăria mi-am petrecut-o cumva în fermă. De fapt, eu am crescut destul de mult la bunici, în Vrancea și am stat acolo până în clasa a treia când ai mei au decis că trebuie să fac și eu o școală și m-au adus în București. Dar da, copilăria pe care mi-o amintesc, mi-am petrecut-o în fermă, printre semințe, cereale, vaci… Mama lucra la un laborator de semințe, iar eu știam toate stocurile pe de rost, știam cum se face umiditatea la grâu, cum trebuie să se oprească mașina ca să poți să iei probă….

Adrian: Din acest motiv nu i-a plăcut și nu și-a dorit să stea aici. Mai ales că pe vremea aceea totul se făcea cu foarte mari sacrificii. Tractoarele au căpătat aer condiționat prin 2007-2008, în România.

Mădălina: Când venea vara și erau campaniile de recoltat, tata dispărea complet din peisaj. Nu prea ne mai întâlneam pentru că el lucra pe niște programe absolut inumane, de la 6 seara la 8 dimineața, ca să profite de răcoarea nopții. Noi nu aveam concedii vara pentru că vara era sezonul principal și tata spunea: „Dacă eu nu recoltez acum că plec în concediu și plouă săptămâna viitoare. Ce fac? Pierd tot ce am muncit”.

Cumva, în copilăria mea am zis că eu nu voi ajunge așa niciodată, nu mă voi apropia niciodată de zona asta. Am făcut liceul economic, apoi m-am dus la ASE, am făcut marketing, am făcut tot ce a ținut de mine să nu mă apropii de zona asta, până când m-am întâlnit cu Adrian

Care avea cu totul altă viziune….

Adrian: Și eu am fugit de munca lui taică-meu pentru că și el muncea din greu, era întotdeauna negru, din cap până în picioare, de uleiuri și de vaseline. Întotdeauna banii îi ținea pentru achiziția vreunui strung scump sau a vreunei mașinării, întotdeauna experimenta – de-a lungul timpului a strâns câteva zeci de brevete de invenție – însă statul pe lângă el m-a făcut să mă simt destul de în largul meu când am fost în documentare prin străinătate pentru că am întâlnit tot felul de utilaje pe care le văzusem la tata și oamenii de acolo s-au amuzat teribil pentru că inginerii tineri nu știau de exemplu ce sunt acelea sisteme de umplere mecanică deoarece azi totul este controlat de niște computere. Eu eram copil la vremea respectivă și stând pe lângă tata, s-au lipit de mine tot felul de noțiuni.

Mădălina: Pe vremea copilăriei noastre, spre deosebire de copilăria copiilor noștri, nu făceau părinții activități cu noi, ei mergeau la muncă și noi ne petreceam timpul pe lângă ei ca să ne țină cât de cât supravegheați.

Adrian: Fizica eu am învățat-o în frigiderul abatorului, pe unde lucra tata.

Ați ajuns la concediile acelea mult visate în timpul verii?

Adrian: Daaaa! Am descoperit alte lucruri. Am descoperit că un business este ca un copil și are nevoie de foarte multă atenție, cel puțin în prima lui etapă. Anul trecut nu am fost deloc în concediu, acum doi ani am avut un mic respiro și am plecat într-o scurtă vacanță.

Ca antreprenori îți imaginezi tot felul de chestii și ce-ți imaginezi este că într-o anumită perioadă rezolvi lucrurile și apoi gata.

Mădălina: Ceea ce nu știi este că tu rezolvi chestiile și în timp ce tu rezolvi chestiile apar alte chestii.

Adrian: Acum doi ani ne-am bucurat că am terminat fabrica, că am pus-o în folosință, că am început să vindem și am plecat și noi în vacanță după doi ani.

Mădălina: Am plecat mai mult pentru copii, am fost 10 zile în Grecia.

Adrian: De atunci nu am mai plecat în vacanță. Am mai fost plecați cu treabă, dar destul de puțin, însumate sunt maxim 10 zile. Spre exemplu, la final de februarie am fost la Londra, am avut treabă și ne-am luat și noi o zi și jumătate liber ca să ne plimbăm și să vizităm pe afară câteva obiective turistice.

Să vorbim și despre copii. Câți aveți?

Adrian și Mădălina, într-un glas: Trei!.

Serios?

Mădălina: Noi avem o deviză: go big or go home. Fabrica a început de la 600 de mii de euro, s-a terminat la 7 milioane, copii nu aveam nici unul, am ajuns să avem trei, noi nu lucrăm cu jumătăți de măsură..

În ordinea numerelor de pe tricou, ce vârstă au?

3 ani și jumătate și un an și o lună.

Gemeni?

Mădălina: Primii sunt gemeni, băiat și fată, iar al treilea a fost la promoție, 2+1.

Cum vă descurcați cu ei? Cine vă ajută? Sau se cresc unul pe altul cum se zice în popor?

Adrian: Nu că e distanța foarte mică între ei. Din fericire are cine să ne ajute pentru că altfel nu ne-am descurca, fiindcă noi muncim de dimineața până seara.

Mădălina: Eu am făcut tranziția între job-ul vechi și job-ul nou intrând în concediu de creștere copil, după ce s-au născut gemenii. Când au împlinit ei un an, m-am reintegrat în muncă, direct la fabrică. Cât ei eu fost foarte mici, eu am fost un fel de consultant pentru Adrian. El demarase proiectul, am discutat despre ce putem să facem, dar nu m-am implicat practic în nimic. După un an am venit la birou, am avut flexibilitatea programului și faptul că făceam câteva minute până la fabrică, m-a ajutat foarte mult. La doi ani i-am dat la creșă pe gemeni.

În sat?

Adrian: Ca să înțelegi, satul e mic. Sunt vreo 600 de locuitori și cel puțin 400 dintre ei sunt la pensie și sunt vreo 16 copii în tot satul.

Mădălina: Noi avem în sat doar școală cu clasele I-IV și acestea cumulate la predare.

Și îi duceți la București?

Mădălina: Da, îi ducem într-o margine de București, astfel încât să ne fie ușor. Am ales versiunea asta pentru că am preferat să petreacă opt ore de calitate acolo, chiar dacă petrec două pe drum, decât să petreacă opt ore proaste și să facă un drum de doar 10 minute. Deoarece stăm departe de București i-am obișnuit de mici în mașină și dorm foarte bine în mașină.

Între timp a apărut și al treilea ca o surpriză, dar el e mic deocamdată. Avem o bonă internă care ne ajută foarte mult. Când eram însărcinată cu cel mic, ultima mea zi de muncă a fost vineri și miercuri am născut. M-am întors la serviciu când avea el șase luni.

Și în perioada asta stau cu bona?

Adrian: Stând la țară, e puțin mai bine pentru că pot să stea în curte, pot să se joace, să alerge, ne-am luat un cățel și pot să fugărească câinele și câinele pe ei, au activitate aproape toată ziua, ceea ce e un mare beneficiu. Când e vremea proastă se simte, sunt mult mai nervoși, mult mai agitați…

Acum sunteți niște fericiți, dar să vă văd când vor deveni adolescenți…

Adrian: Da. Sunt plusuri și minusuri întotdeauna.

Mădălina: Noi suntem optimiști, ne-am spus că într-adevăr când vor deveni adolescenți statul la țară va fi cea mai mare problemă a noastră, dar noi sperăm că până vor fi ei adolescenți Bucureștiul se va extinde și noi o să fim chiar la marginea orașului.

Cum se cheamă satul în care locuiți?

Mădălina: Noi locuim în Măriuța, județul Călărași, iar fabrica este în Drăgoiești, Ialomița. Este intersecția a trei județe și distanțele sunt foarte mici, astfel încât între casă și fabrică avem doar 7 kilometri.

De ce Lăptăria cu Caimac? De ce se numește așa?

Mădălina: Se cheamă așa pentru că așa ne-am dorit.

Adrian: Asta am vrut să fie, am vrut să fie o lăptărie, să fie laptele pe primul loc și să facem lucrurile cumva la nivelul celor mai bune produse de afară. Ca să faci treaba asta trebuie să fii o lăptărie, nu o întreprindere industrială de prelucrare a laptelui, unde procesele sunt mai importante ca produsul. Aici laptele este esența și am adaptat absolut toate echipamentele, numărul de oameni și munca lor în jurul laptelui și în jurul unor produse care sunt mai degrabă artizanale, deși sunt obținute cu niște resurse industriale. De ce spun asta? Spre exemplu la brânză, prelucrăm trei tone și jumătate de lapte o dată, acesta curge într-o vană imensă și acolo sunt brațe imense care amestecă și taie coagolul la final, dar din acel punct, toate celelalte operațiuni sunt făcute manual. La brânză automatizarea este în procent de 10%, iar vedeta este laptele și lăptarul se află pe locul doi în ierarhie.

Și ne-am torit să fie totul integral, să fie totul așa cum se făcea pe vremuri și de aici e caimacul.

Când ne-am apucat de cercetat subiectul, cred că am discutat cu șapte sau opt tehnologi cu foarte multă experiență în țara asta și toți, în afară de unul care a tăcut, au spus: „Terminați cu prostiile, asta e imposibil de făcut. Trebuie să faceți și voi ce face toată lumea: produse mass-market, volume mari, telemea, trebuie să procesați cum face toată lumea, trebuie să puneți lapte praf ca să se facă iaurtul, trebuie să puneți amidon ca să se țină smântâna”. Noi am refuzat la momentul respectiv orice fel de astfel de conversație. Un singur specialist a spus: „Voi vreți să faceți ce se făcea pe vremuri, însă nu știu sigur dacă poate fi făcut și dacă poate fi făcut astfel încât să faceți și vreun profit, să recuperați banii și să-i dați înapoi băncii”. Dar a fost deschis, a avut încredere că noi simțim destul de bine direcția pieței și așa am ajuns noi o lăptărie și așa am ajuns noi Lăptăria cu Caimac.

Mădălina: Pariul nostru a fost cumva legat de faptul că cei care consumă produsele Lăptăria cu Caimac nu au nevoie de lucrurile acelea perfecte, că sunt ok și dacă e zer deasupra sanei, că vor înțelege că zerul e parte din produs și că nu e nimic acolo de speriat. Deși a fost o muncă mult mai mare de dus, în condițiile în care nu sunt alte produse pe piață care fac asta, noi am venit cu ea la vedere și s-a dovedit că am avut dreptate. Consumatorii sunt niște oameni care gândesc, care pun întrebări dacă vor să afle mai multe și care vor chestia asta.

Adrian: Avem echipamente foarte smart pe care le putem regla la zecime de grad. Orice i-am făcut nu am putut scăpa de zer. Soluția tehnică acceptată de industrie a fost aceea a unor stabilizatori. Noi nu am vrut să punem nimic. Iaurtul nostru a fost făcut pentru fiica noastră. Ea nu mânca nici un fel de iaurt de pe piață.

Mădălina: Când am început producția noastră am spus că vom face iaurt până ce va mânca și fata mea pentru că eu nu pot să prezint pe piață un produs pe care copilul meu îl refuză. Așa că toate produsele au fost mai întâi testate pe copiii noștri.