Cu Daciana Sârbu despre rețeta celui mai bun tort cu bezea din București, serile cu slime petrecute cu fata sa și trecerea de la rolul de politician la cel de cofetar

Daciana Sârbu s-a născut în Banat și de acolo a învățat cât de importante sunt tradițiile în familie. Vorbește foarte frumos despre fiica sa Irina, visează la o Românie sănătoasă, este pasionată de slime și îl adoră pe Eric-Emmanuel Schmitt.

Ne-am întâlnit într-o dimineață la Mara Mura, cofetăria ei de pe Benjamin Franklin și imediat a început să îmi povestească despre prăjitura ei preferată, choux-ul cu soc. Știam deja de faimosul tort cu bezea și am aflat cu ocazia aceasta că rețeta își are inspirație din prăjitura cu nucă pe care o iubea Daciana în copilărie.

Am vorbit cu Daciana Sârbu despre tradițiile din familia ei, despre relația frumoasă pe care o are cu Irina, dar și despre țară. Cum vede Daciana Sârbu acum România, după 12 ani la Bruxelles. Cum arăta viața ei în capitala Belgiei și cât de greu i-a fost să fie plecată atât de mult timp de acasă. Dar și ce înseamna pentru o familie ca unul sau mai mulți membri să fie atât de prezenți în viața cetății.

A nu se citi acest articol în tentă politică, ci în aromă de bezea, nucă și soc. Așa că vă invit să o descoperiți pe Daciana Sârbu, așa cum este ea într-o discuție la o prăjitură și începem cu câteva întrebări fulger:

Prăjitura preferată?

Categoric choux cu soc pe care o găsiți și la Mara Mura 🙂

Și care este rețeta?

Este o rețeta nouă pe care am făcut-o eu în laborator și care cred că dă dependență.

Cine face prăjiturile la Mara Mura?

Suntem o echipă din ce în ce mai mare, lucrând pe rețetele bine cunoscute ale celor mai mari cofetari din lume. Dar cred că choux cu soc nu mai face nimeni.

Care este prăjitura pe care adorai să o mănânci atunci când erai mică?

Prăjitura cu nucă și bezea pe care am reinterpretat-o aici la Mara Mura în tortul cu bezea. E de departe prăjitura copilăriei mele.

Cartea preferată?

Greu, dar să spunem „Un veac de singurătate”. Și mai nou îl iubesc pe Eric-Emmanuel Schmitt, iar de la el m-a marcat foarte tare „Copilul lui Noe”.

Serialul la care te uiți acum?

Mi-am pus pe listă de foarte mult timp „Peaky Blinders”, iar atunci când sunt foarte obosită mă uit la seriale polițiste, iar de curând a apărut o producție nouă pe Netflix: „Criminal” la care mă uit.

Și îți dai seama cine este vinovatul de la început?

După atâta antrenament, da (râde)

Cea mai mare realizare?

Evident că Irina, până la urmă un copil este o minune, dar și timp, energie, iubire și atenție.

Și cea mai mare frică?

Am văzut recent un serial despre viața lui Bill Gates și cumva m-am regăsit în cea mai mare frică a lui, aceea de a nu-mi mai funcționa creierul. Și mi-e teamă pentru că, privind în jur, văd că multora nu le mai merge creierul de la vârste foarte tinere. Cumva e și o ironie, dar și un adevăr. Am impresia că tot stresul pe care îl trăim zilnic și toată energia negativă din jurul nostru nu au cum să nu ne influențeze și astfel ajungem să nu ne mai putem controla, să nu mai avem răbdare, să reacționăm ciudat sau greșit. Ar trebui să reînvățăm să zâmbim, să fim fericiți și să ne bucurăm de lucruri simple … cum ar fi să mâncam o prăjitură.

Apropo de prăjituri, te invit să trecem la lucruri mai serioase, povestește-mi puțin despre Mara Mura: care este povestea locului, cum a început totul?

Mi-am dat seama la un moment dat că singurul loc în care reușesc să mă relaxez este bucătăria. Apoi, uitându-mă la cei din familie și chiar la vecini, mi-am dat seama că se bucură atunci când mâncăm împreună. Și atunci mi-am imaginat cum o să am eu un loc al meu în care să reușesc să îi aduc pe toți aproape. În plus, mi s-a părut o super provocare ideea de patiserie sau de cofetărie. Cred că este mult mai greu să faci o prăjitură în comparație cu orice fel de mâncare. Aici dacă greșești ceva, prăjitura nu-ți mai iese și gata. În schimb, la mâncare e puțin mai ușor, mai adaugi sare, o mai dregi cu ceva. Dar ce m-a determinat să încep această afacere a fost faptul că atunci când am lansat Mara Mura nu găseam în București un loc în care să ies cu copiii și să știu că mănânc o prăjitură bună, sănătoasă … de calitate.

Dar cum au fost începuturile?

Nu știam nimic despre asta (râde) și am început cu o prietenă care asta făcea.

Nu știai nimic nici despre business, nici despre prăjituri?

Cam da, deși eram pasionată de gătit, mă uitam la emisiuni, am stat mulți ani în bucătărie cu mama, și tata gătea și mătușa, în plus, mă învârteam în jurul acestui concept de viață sănătoasă.

Dar de ce Mara Mura?

Mi-am dorit un nume românesc și așa am ajuns la Mara. Iar persoana care ne-a desenat fetița din logo i-a pus niște mure în mâna acesteia și atunci când am văzut mi-a plăcut super mult și am zis să numim locul Mara cu Mure … și de aici a ieșit Mara Mura.

Care este prăjitura vedetă?

Tortul cu bezea și ciocolată, chiar cel cu nucă și inevitabil choux-ul cu soc despre care vorbeam mai devreme.

Mai ai timp sau stare să gătești și acasă?

Sigur că da. Îmi place și este și nevoie. În fiecare dimineața îi gătesc Irinei prânzul pe care îl ia la școală. Și seara gătesc în funcție de pofte, de inspirație sau de tradiție (râde). De exemplu, duminica gătesc burgeri cu cartofi prăjiți, inevitabil.

Care este prăjitura preferată a Irinei?

Greu (râde) pentru că Irina nu mănâncă prăjituri sau dulciuri. Atunci când m-am hotărât să deschid locul asta mi-am imaginat cum o să vin aici cu ea și o să stăm ca fetele să vorbim la o prăjitură. Și exact așa cum mi-am imaginat, nu s-a întâmplat.

Nu îi plac dulciurile și dacă chiar trebuie, atunci alege înghețata și, din când în când, ciocolată. Dar mănâncă multe fructe și probabil că de aici își ia tot zahărul de care are nevoie.

La un moment dat a fost chiar o perioadă ciudată pentru mine pentru că venea aici și fetele drăguțe o întrebau ce prăjituri să îi aducă. Iar ea le răspunea „eu nu mănânc prăjituri de aici” (râde). Și îți dai seama că era dubios (râde) pentru că oamenii puteau să înțeleagă greșit. Dar acum fetele, am aceiași oameni de la început, știu că nu mănâncă dulciuri și nu o mai întreabă.

Cât de greu este să ai un business în România?

Ah, foarte greu și dacă nu faci asta cu pasiune, nu ai nicio șansă. În afacerile din domeniul horeca și mai ales în zona de mâncare e foarte complicat, în general. Însă, la noi este și mai și: de la materia primă care se găsește greu și e foarte scumpă, la cea a personalului, de la legislația care se schimbă mereu, la taxele foarte mari, mai ales pe salarii.

La început ne-a fost mai ușor pentru că am fost ca o familie. Am ajuns, în special cu prima echipă, cea de la Mara Mura de pe Benjamin Franklin, să fim prieteni, să vorbim orice, să tratăm nemulțumirile altfel. Dar cu cât am mărit echipa, au crescut și problemele. A devenit din ce în ce mai greu să păstrăm același gen de relații cu toată lumea. Iar atunci când am deschis punctul din Băneasa am decis ca una dintre fetele de aici să se ocupe de acel loc pentru că aveam încredere totală în ea, însă la rândul ei trebuie să se ocupe de foarte mulți oameni noi. Și apoi, atunci când am deschis laboratorul, lucrurile s-au complicat cu adevărat pentru că migrația este foarte mare, iar schimbările au impact în produsul finit pe care îl servim în cofetăriile noastre. E clar, atunci când ai nevoie să angajezi în România, mai ales pentru zona de horeca, este o provocare.

Simți că în România se încurajează mediul antreprenorial?

Ai vrut să spui descurajează, nu? (râde). În niciun caz, a devenit din ce în ce mai greu să lupți cu zona publică unde salariile sunt din ce în ce mai mari. Oamenii vor din ce în ce mai mult să își găsească un job la stat, iar atunci când vin în privat se așteaptă să primească salarii foarte mari pe care, evident, noi nu ni le permitem mai ales din cauza taxelor revoltător de mari.

Dar cum simți că se întâmplă lucrurile la noi vs. vestul Europei, având în vedere experiența de mulți ani pe care ai avut-o la Bruxelles?

Mi-e destul de greu să compar pentru că aici sunt acasă și sunt subiectivă. În plus, acolo nu am avut un business și nu m-am lovit de toate lucrurile de acolo. Cred că au și ei probleme, dar de altă natură, în niciun caz, de exemplu, în zona de personal.

Te-ai gândit vreodată să rămâi acolo? Sau să pleci din țară?

Nu, niciodată. Nu pot să trăiesc în altă parte.

De ce?

Aici mă simt acasă. Aici am prietenii, familia. În cei 12 ani cât am făcut naveta București – Bruxelles nu mi-am dorit să rămân acolo nici măcar un week-end. Tradițiile sunt foarte importante pentru mine și cred că am reușit, trăind și în Banat, să le păstrez foarte bine. Iar asta am simțit și atunci când m-am mutat de la Timișoara la București. Atunci am fost complet șocată să văd că familiile de aici nu mâncau împreună duminica la prânz.

Aveți masa de duminică cu burgeri de care îmi povesteai mai devreme, dar ce altă tradiție mai aveți în familie?

Sărbătorile ni le facem mereu în familie – Crăciun, Paște. Dar masa de duminică de la prânz este sfântă și neapărat supa de pui cu tăieței, de care râde mereu soțul meu. Ne strângem cu părinții mei și cu mama lui Victor, atunci când poate și mâncăm împreună.

Cum arată o seară obișnuită la voi în familie?

De obicei mâncăm pe la șapte. Irina are, în timpul săptămânii, opționale așa că termină școala pe la 17:00, vine acasă, se mai joacă puțin, la 19:00 avem cina și apoi ne pregătim de culcare … cel puțin ea. Atunci când este și Andrei (fiul lui Victor), el fiind mai mare, mai stăm la televizor, pe telefon. Mai povestim puțin.

În general, copiii se culcă devreme și apoi noi mai stăm la un pahar de vin, la un serial pe Netflix, ne mai relaxăm împreună.

Vorbiți despre ce se întâmplă în țară?

Mai vorbim, sigur. Ne amuzăm din ce în ce mai des.

Mai ești activă în zona politică sau te-ai desprins de tot?

M-am desprins cât poți să o faci în România. Nu mai citesc știri, câteodată mai avem situații în care începe să îmi povestească lucruri și vede că mă uit în gol și atunci începe să râdă de mine: „nu pot să cred că nu știi despre asta, pe ce lume trăiești?!?”, iar eu mă amuz de fiecare dată, spunându-i „sigur pe o lume mai bună”.

Când ai luat decizia să ieși din politică?

Atunci când nu m-am mai regăsit, când am simțit că sunt stresată, dezgustată, că am colegi cu care nu îmi doream să mai fiu colegă și nu îmi mai puteam face meseria.

Dar când ai simțit că trebuie să intri în politică?

A fost totul ca un joc. Aveam prieteni în Timișoara care erau în partid, tata era și el în partid și mulți prieteni de vârsta mea care mă tot chemau să lipim afișe, să ne întâlnim.

A fost mai degrabă o treabă de conjunctură?

Exact. Pe vremea aia nu aveam prea multe ocazii să ne întâlnim, ori așa ne vedeam la partid și apoi mai ieșeam în oraș la un suc. Eu nu mergeam la petreceri, așa că nu prea aveam multe ocazii de socializare.

Și apoi, atunci când m-am mutat la București, a fost o ocazie să cunosc oameni. M-am mutat aici cu ai mei și tata mi-a interzis din start să intru în politică, simțind că nu este deloc pentru mine, dar, eu, ca un copil răzvrătit, am făcut tocmai invers. Deși cred că e mult spus copil răzvrătit, că nu am fost deloc așa, nu îmi e firea așa, cred că am fost și sunt mai mult docilă.

Când ai simțit prima dată că ești politiciani?

Nu cred că am simți niciodată, din moment ce mi-a fost atât de ușor să mă opresc. Am intrat în organizația de tineret a Partidului Social Democrat și simțeam că luptăm împotriva celor mari, voiam să revoluționam partidul. Și, cumva atunci simțeam și că reușim să ne impunem, chit că făceam concursuri de dezbateri sau că schimbam culoarea logo-ului. Cred că a fost perioada în care cei tineri au putut să scoată capul și să reușească să își facă vocea auzită, de altfel, eu așa am reușit să intru în Parlament, printr-un concurs de posturi în partid. Dar, odată ajunsă acolo, nu mi-a plăcut absolut deloc. Atunci am simțit că tot spiritul revoluționar din organizația de tineret nu era deloc pentru scena mare. Acolo eram doar o mică piesă dintr-un sistem mult prea mare pentru noi, cei tineri. Și atunci când a apărut oportunitatea de a pleca la Parlamentul European, nu am stat deloc pe gânduri, mai ales că atunci nu își dorea nimeni o astfel de poziție.

Cât de diferit este pentru un politician să muncească la Bruxelles în comparație cu ce face aici?

Acolo lucrurile sunt mult mai organizate, sigur că este foarte multă birocrație, însă, cumva, poți avea satisfacția că ți-ai adus contribuția, că ai făcut ceva pe domeniul tău. În comparație cu ce faci aici, unde simți că trebuie să te supui mereu dorințelor partidului. Evident că ești și acolo o mică piesă dintr-un puzzle, însă acolo poți să simți cum schimbi ceva atunci când, de exemplu, un amendament făcut de tine este aprobat. Plus că o astfel de experiență îți deschide mintea, te schimbă, oferindu-ți posibilitatea să cunoști oameni foarte buni în domeniul lor care își doresc să schimbe lumea.

Cum arăta viața ta la Bruxelles, în afara biroului?
În general stăteam până seara la birou, mai ieșeam cu colegii, cu asistenții la masă și cam atât. Nu aveam viață socială. De altfel, îmi era cumva și teamă să nu mă simt ca acasă. Nu am avut niciodată o casă închiriată acolo, stăteam la hotel ca să nu cred că am locul meu acolo, dar și ca să nu mă simt singură – la hotel mai auzi voci, mai cunoști oameni.

Dar cât de greu a fost pentru voi ca familie ca tu să fii mai mereu plecată, să faci în fiecare săptămână naveta România – Belgia?

A fost foarte greu pentru Irina. Și dacă nu era mama care să mă ajute cu ea, nu aș mai fi plecat sau măcar aș fi luat-o cu mine. Dar fiind ea, a fost mai ușor, mai ales că Irina are o relație foarte apropiată cu mama. Evident, că era și Victor, însă au fost perioade în care nu putea să stea deloc acasă. Și atunci cred că a fost cel mai greu. În plus, exista presiunea pe care o simțea din ce în ce mai mult în timp ce creștea și înțelegea ce se întâmplă în jur.

Cât de mult înțelege Irina din ce se întâmplă în România?

Tot.

Dar a fost vreodată vreun moment în care v-a spus că nu îi place ce se întâmplă aici?

Că nu îi place ce se întâmpla cu noi, da. Resimțea personal totul. Și mai ales în campania din 2014. De altfel, sunt convinsă că pe lista motivelor pentru care Victor spune că regretă că a candidat atunci, acest lucru este primul. Candidatura lui i-a afectat pe copii foarte tare și pe noi ca familie. De aceea, consideră că s-a grăbit pentru că noi nu eram pregătiți pentru asta, deși probabil că nu ești niciodată pregătit pentru o astfel de experiență.

Presiunea era accentuată în familie și pentru că Andrei și Irina erau prea mici?

Da, erau prea mici și nici noi nu am putut, nu am știut cum să le explicăm ce o să se întâmple. Dar cum poți să îi explici unui copil ce o să se întâmple, când nici noi nu eram pregătiți pentru asta. Cum să îi spui unui copil să nu o ia personal, când noi făceam asta. A fost foarte greu să le explicăm de ce colegii la școală spun că tatăl lor este nu știu cum. Noi, ca adulți, am trecut mai ușor, dar ei au fost puternic marcați de toată perioada aceea.

Daciana Sârbu: În timpul alegerilor din 2014, sunt convinsă că dacă nu ne iubeam și nu eram atât de uniți ca familie, acum sigur nu mai eram împreună!

Toate presiunile care existau asupra familiei voastre veneau numai din zona profesională a lui Victor?

Da pentru că el era mai vizibil. Eu nu m-am implicat niciodată în zona publică. Nu mi-a plăcut niciodată să merg la televizor și să vorbesc.

Daciana Sârbu: Nu am fost niciodată un politician.

Cât de greu a fost pentru relația voastră ca tu să faci naveta București – Bruxelles și el să fie atât de implicat în zona politică de aici?

Nu a fost o problemă pentru că ne revedeam.
Dar acum cât de mult reușiți să stați împreună?

Foarte mult. Găsim sau ne facem momente împreună. Nu mai renunțăm la noi. Cred că inconștient asta și făceam în trecut. Dar probabil că este ceva normal pentru tinerii care își doresc să își facă o carieră.

Care este prăjitura lui preferată?

Salamul de biscuți. Nu e pretențios, el mănâncă pentru a trăi, spre deosebire de mine care trăiesc pentru a mânca (râde). De altfel, acesta este și singurul motiv pentru care ne certăm în vacanță pentru că atunci când ne era foame și încercam să găsim un loc unde să mâncăm el îmi zicea „dar nu putem să intrăm aici să mâncăm o pizza?” și eu spuneam „Nu! Hai să mai căutam!”. Dar acum a cedat. În plus, acum cu aplicațiile, fac cercetarea amănunțită dinainte de concediu. Atunci însă era mai greu: mă uitam la câți oameni sunt la masă, la ce meniu au, iar Victor era în spatele meu bombănind că îi este foame, că celor mici le este foame (râde).

Unde vă place să ieșiți în București?

La MEATic, unde este mai greu să ajungem că este doar la prânz. Mâncăm sushi, dar nu foarte des. Mergem la El Calcio pentru paste și pizza. Mie îmi plac foarte mult Yuki și Tuk Tuk. Mai iau de la Rawdia. Nu suntem foarte pretențioși. Dar îți dai seama că cei mici ar mânca tot timpul numai paste, pizza și burgeri, din fericire nu e după ei (râde).

Că tot vorbeam la început despre tradițiile din familia voastră, ce îți place să faci doar tu cu Irina?

Mergem la film și apoi poate mâncăm o înghețată. Și facem slime! Aș putea să scriu și o carte despre asta, despre toate modalitățile prin care se poate face. Am ajuns de la a o ajuta pe ea, la avea eu o adicție (râde).

Nu îi place să gătească, deci nu o să se ocupe niciodată de Mara Mura (râde). Ei îi place să picteze, mie nu. Ah, mai facem Lego – bine, eu am mai multă răbdare decât ea, deci am putea spune că eu fac lego și ea mă asistă (râde). Și ne mai uităm la seriale … siropoase. Și la filme de Crăciun.

Și cu Victor ce face?

Cu el se uită la Formula 1, la Moto GP, la meciuri de baschet. Se și duc la meciuri de baschet împreună. Și jucau golf … doar că este ea acum într-o fază de „nu!”.

Ai început și tu să joci golf?

Da, mi se pare greu, dar o să învăț.

Dar de ce te-ai apucat?

Din nevoie pentru că au început să mă doară toate cele (râde). Eu nu am fost o fire sportivă, mai degrabă împiedicată (râde) și cred că Irina seamănă cu mine, din nefericire. Dar aș vrea să o învăț să trăiască sănătos și să vadă că fără sport nu poți face asta. Evident că are un model în Victor pe zona asta care nu a mai putut să joace baschet din cauza genunchilor, nu a mai putut să facă raliu după ce s-a dat peste cap, dar acum joacă golf, mai spune Daciana Sârbu.

Irina face vreun sport?

Dans și îi place – face de două ori pe săptămână. Și îmi pare rău că nu mai joacă golf, cred că era chiar talentată.

În ce clasă este ea?

A VI-a. Învață la Verita, o școală britanică. Primele clase le-a făcut la o școală românească ca să învețe să scrie și să citească și, spre norocul nostru a și avut o învățătoare minunată. Dar după aceea recunosc că a fost dorința mea ca ea să meargă la Verita pentru că voiam să învețe nativ o limbă străină și să fie mai sociabilă. Ea era foarte organizată și mi se părea că o să devină și mai mult. Nu mi-am dorit să se învârtă toată viața ei în jurul școlii, mai ales că începuse să aibă teme în care eu îmi prindeam urechile.

Liceul îl va face în România?

Da. Sau eu nu o văd decât aici. Facultatea vom vedea, o să fie decizia ei.

Ce vrea să se facă atunci când o să fie mare?

Arhitect. Desenează, se uită la emisiuni cu case, îi place zona asta.

Dar moștenește pe cineva în direcția asta?

Poate pe mama care desenează foarte frumos. Dar nu avem pe nimeni arhitect în familie. Oricum se mai poate schimba, însă și eu o văd tot în direcția asta. Mai ales că îi place și matematica.

Care este cea mai mare dorință a ta?
Să fim sănătoși.

Și pentru România?

Să fim sănătoși! Cred că ne lipsesc regulile și oamenii care să ne facă să le respectăm – de la a respecta mediul la a-l respecta pe cel de lângă tine.

Ce înseamnă viață sănătoasă pentru tine?

Echilibru în toate! Și să lăsăm răutățile pe care le simt din ce în ce mai tare, energia negativă și grija față de ce face altcineva. Să ieșim puțin din bula noastră cu câțiva prieteni, câteva locuri în care să mergem, să avem grijă de cei din jur și să îi respectăm. Și pe cât putem să zâmbim mai mult 🙂

Câte tatuaje ai?

Unul singur.

Și ce scrie?
Believe. L-am făcut la 40 de ani, spre surprinderea tuturor de acasă. L-am făcut și le-am arătat, iar Irina mi-a ținut o teorie despre ce o să fac eu când o să îmbătrânesc și o să arate urât și nu o să îmi mai placă. Și eu i-am explicat că nu l-am făcut ca să fiu mai frumoasă sau mai cool, ci pentru că mi-am dorit de mult.

Și dacă ea o să vină peste câțiva ani să îți spună că vrea să își facă tatuaje?

Asta mi-a spus Victor: „să nu vii la mine să îmi spui că Irina vrea tatuaje și noi ce facem?!”.

Care este cel mai importat lucru pe care l-ai învățat de la părinți?

Cred că de când am început să înțeleg viața, tata mi-a spus că eu trebuie să mă descurc singură, să mă bazez doar pe mine. Chiar dacă ai norocul să ai lângă tine oameni frumoși, chiar dacă ei o să fie mereu cu mine, trebuie să imaginez cum pot să mă descurc singură în orice situație. Și cumva asta a fost și una dintre fricile mele: să nu pot să mă descurc singură în viață, spune Daciana Sârbu.

Care este sfatul pe care i-l dai Irinei?

I-am spus încă de când era mică faptul că nu tolerăm minciuna: să nu ne mintă și să nu mintă. O iubim necondiționat, o să fim alături de ea oricând și oricum, dar să nu ne mintă. Mi se pare cel mai urât lucru.

Și ultima întrebare, Daciana Sârbu, de ce i-ai invita pe oameni la Mara Mura?

Mara Mura este o stare, nu doar o prăjitură bună. Așa că îi aștept aici dacă vor să trăiască o stare de bine, un gram de fericire, nu doar de dulce 🙂