De la anturaje periculoase în adolescență la dorința de a face carieră militară în Franța. Claudiu Jijie și povestea Carttitude

Îmi place să descopăr oameni cu surprize lăuntrice, care au ceva aparte și strălucesc prin ceea ce fac. Apreciez spiritele dinamice și inovatoare, care nu au purtat în mână un manual de instrucțiuni, doar s-au lăsat conduși de intuiție, visuri și dorința de a evolua. Claudiu Jijie a îmbrățișat tot ce i-a dat viața. A căzut de șapte ori, dar s-a ridicat de opt. A pășit mai întâi prin groapă, ca mai apoi să vadă lumina.

Astăzi, Claudiu Jijie scrie povestea Carttitude de 15 ani. De aproape doi ani, redactează al doilea capitol în țara natală. A lăsat Manchester pe București, dar nu și parteneriatele cu dealeri Ferrari închegate încă din 2018, pe când locuia în Anglia. În perioada în care a creat acest nume, lucra noaptea ca șofer de camion, iar ziua exersa detailing în parcarea blocului, improvizând un colț de atelier într-un cort. Testa echipamente, produse, procese. Numele Carttitude s-a născut după trei luni în care mintea lui guverna în jurul artei, mașinilor și considerând că acestea „se poartă” doar cu atitudine.

Claudiu Jijie a fost acel băiețel care, în copilăria sa, se juca toată ziua cu mașinuțe, dar nu le asambla și dezasambla, ci le îngrijea. A crescut un tânăr rebel care, la un moment dat, a alunecat prin comportament. A fost exmatriculat din școală și a căutat validarea în anturaje, dar a realizat la timp  că linia e fină și că poate să-și rateze viitorul. Experiențele sale de viață nu se opresc aici. A gustat din multe, dar îi dăm cuvântul!

Claudiu Jijie: „Am pornit la drum doar cu un rucsac, o scrisoare, câteva cărți și un vis. Fără resurse, fără „cauciucuri de iarnă”, fără rezervor plin sau service la zi”

Claudiu Jijie, dacă ar fi să fac o documentare la colegii tăi, oare ce ar spune despre tine?

Am zâmbit când am citit întrebarea asta. Răspunsul? Depinde pe cine întrebi. Nu sunt cel mai „prietenos coleg”, poate pentru că prețuiesc performanța și, da, rolul de lider vine uneori la pachet cu feedback critic, consecințe și mai puțin cu aplauze sau încurajări. Dar îmi asum cu transparență atât partea provocatoare, cât și recunoștința care vine din partea echipei. Îmi place să cred despre mine că sunt puțin (sau mai mult) din toate, nu doar într-un fel anume. Sunt, fără îndoială, cel mai mare critic al meu. Mă observ, mă analizez, mă corectez, mă mustrez și mă recompensez, în funcție de rezultate și de nivelul performanței atinse.

Și da, având acest mecanism intern foarte activ, e posibil ca uneori să-l proiectez, poate inconștient, și în exterior. Știu că poate părea copleșitor în anumite contexte, dar adevărul este că exact din această energie, din această presiune constructivă, apar de cele mai multe ori cele mai mari creșteri și rezultate. Oamenii funcționează, în esență, pe principiul durere–plăcere. Conștient de acest lucru, încerc să folosesc aceste mecanisme atât în relația cu mine, cât și în relațiile cu cei din jur.

Cine construiește un business de succes? Antreprenorul singur sau antreprenorul cu echipa?

Chiar și atunci când pare că e vorba de un singur om, un așa-zis „one man show”… adevărul este că acel om jonglează cu șapte roluri deodată. Și, implicit, formează o echipă în miniatură. Antreprenorul este vizionarul. Cel care, dintr-o idee, reușește să proiecteze mental o imagine, un scenariu, un viitor posibil. Și se îndrăgostește de el instant. Antreprenorul trăiește în viitor, pentru că vrea să-l creeze, să-l schimbe, să-l provoace.

Dar, și e un „dar” important… dacă rămâne doar în papucii de visător, fără să coboare în realitate cu un plan, rămâne blocat în idei neterminate și entuziasm recurent fără finalitate. Spun asta din experiență personală. Am fost acolo. Am trecut prin tranziția de la „om orchestră” la constructor de echipă. Și abia atunci am înțeles cu adevărat dinamica rolurilor pe care le purtăm, adesea inconștient: antreprenorul – vizionarul care gândește mare, managerul – strategul care face planul, tehnicianul – expertul care execută.

Marea provocare nu este lipsa de idei, ci lipsa echilibrului între aceste roluri. Pentru că în lipsa unui manager sau a gândirii manageriale, viziunea nu devine strategie. Iar fără un tehnician, nici cea mai bună strategie nu se concretizează. În start-up-uri sau afaceri mici și mijlocii, antreprenorul joacă toate aceste roluri: și marketing, și financiar, și administrativ, și operativ. Dar, pas cu pas, pe măsură ce echipa crește, devine esențial să delege. Un business sănătos se construiește cu o echipă, dar începe printr-un lider care înțelege când și ce să delege, fără să abdice de la viziune.

Claudiu Jijie: „În Anglia, lucram ca șofer de camion pe un mastodont de 44 de tone”

Este important ca oamenilor să le placă ceea ce fac, dar tu guvernezi în jurul lumii pe care ți-ai construit-o. Când a început povestea Carttitude?

Povestea Carttitude a început cu mai bine de 15 ani în urmă, când mi-am scris o scrisoare. Era un exercițiu sincer: eu, către mine, întrebând unde mă văd peste 5 ani și mai ales de ce. Eram un puști care își dădea voie să viseze. Dar, în același timp, am realizat brusc cât de puțin știam despre lumea reală. Tocmai de aceea am început să învăț, să caut mentori, să citesc, să investesc în educație. Visul nu era despre o meserie sau un domeniu anume. Era despre a crea un spațiu care să mă inspire și care să reflecte valorile mele. Un loc autentic, diferit, construit pe respect, performanță și excelență. Nu știam încă ce nume va purta, când va prinde contur sau cum va arăta, dar știam direcția.

A fost ca mersul pe timp de noapte, cu farurile unei mașini care luminează doar primii 100 de metri. Știi destinația, chiar dacă nu vezi întreg drumul. Iar acei „100 de metri” au fost, pentru mine, educația. Cu cât învățam mai mult, cu atât vedeam mai clar înainte. Am pornit la drum doar cu un rucsac, o scrisoare, câteva cărți și un vis. Fără resurse, fără „cauciucuri de iarnă”, fără rezervor plin sau service la zi. Nu aveam o hartă clară, dar aveam o încredere nebună în capacitatea mea de a „conduce”. Și da, la propriu sunt șofer profesionist, cu permis pentru toate categoriile – B, B+E, C, C+E, D, D+E, dar călătoria adevărată a fost cea interioară și anume să devin omul care poate construi un vis autentic.

Așa s-a născut Carttitude. Din curaj, din pasiune și dintr-o dorință sinceră de a aduce excelență acolo unde majoritatea vad doar o simplă meserie.

Citește și: Silviu Lungu, deschizătorul de drumuri pentru oamenii care caută noi începuturi: „Am atâtea lupte cu mine ce le-am câștigat pierzând”

Carttitude este o juxtapunere de cuvinte. Este un cuvânt cu rezonanță. Ușor sau greu ai luat decizia de a da acest nume business-ului tău?

În perioada în care am creat acest nume, lucram ca șofer de camion pe un mastodont de 44 de tone. Noaptea conduceam, singur cu mine, cu gândurile mele, mentorii din audiobook-urile mele și cu o viziune care începea să prindă contur. În pauze, îmi notam idei, îmi înregistram gânduri, pe care mai apoi le transcriam în jurnalul meu de notițe. Ziua exersam detailing în parcarea blocului, improvizând un colț de atelier într-un cort. Testam echipamente, produse, procese. Nu dormeam prea mult, dar eram viu. Alimentat de viziuni în timp ce vecinii mei britanici de multe ori îmi aruncau priviri ciudate.  Numele „Carttitude” s-a născut după trei luni în care am tot notat cuvinte care rezonau cu viziunea mea: artă, mașini, atitudine, rafinament, identitate. A fost un moment de inspirație citind un articol semnat de Bill Gates despre cum a format numele „Microsoft”… din „microcomputer” și „software”. Atunci am luat o foaie de hârtie și am început să scriu.

Când am pus împreună Car + Art + Attitude, s-a întâmplat ceva. A apărut „Carttitude”. Un cuvânt care nu exista, dar care spunea totul. Am simțit acel fior inconfundabil. Știam că am găsit nu doar un nume, ci o identitate. L-am căutat pe Google. Nimic. Google încerca să mă corecteze. Perfect. Pentru că exact asta voiam: ceva unic.

Astăzi, acest cuvânt e mai mult decât un brand. E expresia unei culturi, a unei filozofii de viață și de business. Și a unei viziuni care a început în cabina unui camion, dar care a fost mereu cu ochii spre orizont.

De fapt, este un business sau vezi dincolo de el?

Carttitude a luat naștere dintr-un vis, visul vizionarului care, la un moment dat, a făcut un exercițiu simplu, dar revelator: un IKIGAI. Am așezat pe hârtie ce iubesc să fac: pasiunea pentru mașini, pentru frumos, pentru estetică. Apoi am notat la ce mă pricep: îndemânarea, simțul detaliului, capacitatea de a crea procese și de a educa. Am continuat cu întrebările: „Pot fi plătit pentru asta?”, „Este cu adevărat o nevoie în piață?” Și, din acest exercițiu, s-a născut o viziune: o nișă rafinată, la intersecția dintre supercars, mașini clasice, artă, perfecțiune și, poate cel mai important… oamenii care le conduc.

A fost un moment de fior, același fior pe care l-am simțit când am găsit numele Carttitude.

Ani mai târziu, povestind cu unul dintre mentorii mei despre cum am construit acest brand, despre procesul de auto șlefuire care a început în adolescență, mi-a spus ceva care m-a zguduit:

„Claudiu, ceea ce ai creat prin Carttitude nu este doar un business. Este misiunea ta întruchipată. Ți-ai șlefuit propria viață, iar acum, prin Carttitude, șlefuiești mașini. Dar și oameni. Și destine. Dai mai departe ceea ce ai devenit.”

Am tăcut. M-au trecut fiorii. Pentru că da, acel om a reușit să vadă în mine ceea ce nici eu nu eram pe deplin conștient că port. Carttitude este, în acte, o companie. Un SRL, un trademark. Dar în esență este canalul prin care îmi exprim vocația. Este forma prin care servesc. Este podul prin care dau mai departe tot ce am învățat, trăit și șlefuit de-a lungul propriei vieți.

Claudiu Jijie: „Am crescut într-o familie modestă, așa că nu visam la supercars”

Carttitude vorbește în locul visului tău? Oare ai fost acel băiețel care se juca toată ziua cu mașinuțe, le dezmembra și le asambla la loc și care avea dorința ca atunci când va crește mare să aibă cele mai frumoase mașini?

Am fost acel băiețel care se juca toată ziua cu mașinuțe, dar nu le dezmembra. Le îngrijea. Am avut dintotdeauna o dorință profundă de a păstra originalul, fără artificii sau modificări care să-i ia din frumusețe. Îmi amintesc perfect că în timp ce prietenii mei își puneau stickere și beculețe pe biciclete, eu o curățam cu grijă pe a mea și o lustruiam. În camera mea nu găseai postere pe pereți, dar colecționam cu plăcere mașinuțe, cartonașe, diafilme, fotografii alb negru developate de tatăl meu și ascultam discuri de vinil la pick-up, chiar dacă aveam și casetofon. Era ceva special în felul în care acul atinge plăcuța și transformă atingerea într-un sunet… elegant, precis, pur.

Am crescut într-o familie modestă, așa că nu visam la supercars. Erau doar imagini din reviste, iar mintea mea de copil nu le percepea ca fiind realizabile. Dar știam sigur un lucru: orice mașină aș avea, va fi îngrijită și specială, prin simplul fapt că este a mea.

Și da, chiar și astăzi cred că mașina pe care o conducem este o extensie a personalității noastre. Iar asta este una dintre valorile fundamentale pe care le-am încorporat în cultura Carttitude: tratăm fiecare mașină cu respectul și grija cu care ne-am trata propria mașină. Iar dacă știi cât suntem de perfecționiști… știi că nu e loc de compromisuri. Cred că asta simt și clienții noștri când ne încredințează mașini de sute de mii, uneori milioane de euro, sau chiar prototipuri unice în lume. Nimic nu se pierde, totul se transformă.

Chiar dacă nu sunt proprietarul acelor mașini, le îngrijesc și le respect ca și cum ar fi ale mele.

Pentru că, într-un fel profund, chiar sunt.

Aș vrea să fragmentăm vârsta ta oarecum în mod egal ca să te cunoaștem mai bine! Am aflat de preocupările tale de pe vremea când erai copil, dar relatează-mi, te rog, despre Claudiu Jijie-tânărul cu ce valori a crescut, ca într-un final să ajungem la omul de acum!

Claudiu Jijie-tânărul a fost mai întâi copilul premiant din clasele I–V, transformat apoi, în gimnaziu, în adolescentul rebel din clasele VI–VIII și mai departe. N-am mai vorbit public până acum despre această perioadă, dar simt că e momentul să o fac. Mai ales acum, când construiesc Academia Carttitude, un proiect de suflet, cu aceeași misiune de șlefuire a sufletelor și a destinelelor. Academia nu e doar despre ce am devenit eu. E pentru toți cei care, în prezent, se regăsesc în versiunea mea de atunci… tânărul fără direcție clară, dar cu o neliniște interioară care cerea sens. Poate că acel Claudiu Jijie-tânăr trăiește azi în alți tineri. Și pentru ei am creat acest spațiu de transformare.

Așa cum eu am avut binecuvântarea să mă intersectez de-a lungul vieții cu oameni care mi-au schimbat direcția și perspectiva, academia este forma mea de a da mai departe. Pay it forward.

Spiritul viu și neliniștit al antreprenorului din mine nu mi-a adus întotdeauna beneficii. Era ca un cal nărăvaș care căuta mereu o provocare nouă, un nou munte de urcat. Și, poate tocmai de aceea, Universul mi-a dat ce mi-am dorit, chiar dacă de multe ori în forme pe care nu mi le doream. Știi cum se spune: ne rugăm pentru putere, iar Dumnezeu ne trimite obstacole ca să devenim puternici. Ne dorim înțelepciune, iar viața ne așază în încercări din care trebuie să scoatem singuri semințele de înțelepciune, chiar și prin suferință. Pentru că da, așa cum spuneam mai devreme, funcționăm pe principiul durere–plăcere. Iar din durere învățăm cel mai mult.

Începând cu clasa a șasea, justițiarul din mine a început să se revolte. De la mici prostii la școală, am ajuns să fiu exmatriculat pentru prima dată. Apoi, „alungat” de profesor, transferat și din nou exmatriculat. Până am ajuns să abandonez școala, iar în clasa a opta am fost trecut la limită „ca să scape de mine”, ca să nu mai rămân încă un an să le „mănânc zilele”.

În lipsa validării pe care eu am perceput-o cu mintea de atunci, din partea familiei și a școlii, am căutat-o în cartier, în oraș, în anturaje care păreau să mă înțeleagă. Era perioada BUG Mafia, versuri care spuneau „am ales să fac asta, altceva n-a fost…” Și, da, performerul din mine voia să strălucească. Să fie respectat. Să-și facă un nume. Să-și construiască un imperiu. Fără să înțeleagă că, de fapt, construia pe un nisip mișcător, care avea să se prăbușească la prima adiere de vânt.

La început, părea distractiv. Aveam un „trib”, simțeam că aparțin. În timp ce de la ceilalți primeam doar respingere. Abia târziu mi-am dat seama cât de fragilă e linia care desparte adolescența de autodistrugere. Cât de ușor e să aluneci într-un stil de viață nociv, când nu ai repere.

În serile mele de introspecție, mă gândesc la adolescența altora, colegi, prieteni cu petreceri, excursii, primele iubiri, jocuri în rețea sau întâlniri pe Mirc. Iar în paralel, eu am amintiri cu violență, ură, sirene de ambulanță și poliție, trădări, teamă și nopți în care nu puteai avea încredere nici măcar în cel cu care împărțeai o țigară.

Dar mai văd și viețile celor care au rămas prinși în acel vârtej… destine frânte, pierdute pe drum, care, asemenea unui virus nevindecat, continuă să răspândească mai departe durere, răutate și venin.

Știu, se spune că ce nu te omoară te face mai puternic. Dar, uitându-mă înapoi cu mintea de azi, aș avea multe de spus acelui băiat. L-aș înțelege. I-aș înțelege și furia, și confuzia, și dorința de a-și croi un drum propriu. Dar i-aș oferi repere sănătoase. Mentori. Valori care să-l împuternicească, nu să-l limiteze. I-aș vorbi despre iubire, despre empatie, despre recunoștință. L-aș ajuta să pună, zi de zi, câte o cărămidă la o fundație solidă.

Dar asta este călătoria mea. Povestea mea. Și, tocmai pentru că am trecut prin ea, am dobândit filtre și lecții de viață pe care nu le-aș fi înțeles altfel. Claudiu-tânărul a trebuit să coboare „sub nivelul mării”, ca să se poată reconstrui. Ca pasărea Phoenix, să renască din propria cenușă, și de acolo să urce, pas cu pas, spre o viață cu sens, în abundență și asumare.

Claudiu Jijie: „Anglia a fost locul în care s-a născut fiul meu și, odată cu el, un nou sens al vieții mele”

Locurile tinereții care au fost?

M-am născut și am crescut în Brașov, în cartierul Triaj, un cartier al ceferiștilor, într-o familie de ceferiști. Pe cât de modestă a fost copilăria mea, pe atât de frumoasă a rămas în amintire.

„Playground-ul” nostru erau grupele de cale ferată și trenurile garate. Prima bicicletă a fost un Tohan ruginit, cu un cadru atât de înalt încât abia reușeam să pedalez. Drumul spre școală dura 30 de minute, iarnă de iarnă pe alei nebatătorite de zăpadă, traversând depoul CFR, fugind uneori de câini vagabonzi, alteori de lăcătușii de revizie pentru că ne jucam pe sub vagoane si locomotive.

Dar toate aceste momente au rămas vii în sufletul meu, simple, sincere, și neprețuite. Acolo s-au format primele mele repere despre libertatea de a explora, de a visa chiar și când contextul nu-ți oferă prea multe.

Citește și: Povestea fascinantă a antreprenorului român care a cucerit America: de la eșecuri și sacrificii, la revoluționarea vieții persoanelor vulnerabile. Marian Coman: „Visul american nu înseamnă loterie, în care te trezești dimineața și ai câștigat. Ăla e film american, nu vis american”

Nu întâmplător am fost curioasă de ele, pentru că știu că un deceniu l-ai petrecut în Anglia. La ce vârstă ai purtat gândul de a pleca peste granițe și ce te-a mânat?

Da, am locuit în Anglia timp de 12 ani, dar unul dintre primele ganduri de a pleca peste granițe a apărut în 2009, la 22 de ani. Atunci am decis să plec în Franța, cu intenția de a mă înrola în Legiunea Străină Franceză.

Mă documentasem temeinic, aveam câțiva cunoscuți care trecuseră deja prin experiența asta. Mi-am cumpărat un bilet de autocar dus spre Marsilia și, înainte de plecare, am făcut o vizită la mama mea, care era internată în spital. I-am spus cu lacrimi în ochi că este posibil să nu ne mai vedem decât peste cinci ani sau, poate, deloc. A fost una dintre cele mai grele despărțiri din viața mea. Ajuns în Camp d’Aubagne, în toiul nopții, pe la ora 3 dimineața, am fost întâmpinat de un soldat de gardă. I-am predat pașaportul, apoi am fost percheziționat și condus într-un dormitor, cu un schimb de haine și un rucsac modest. Știam că nu trebuie să iau prea multe lucruri. După doar câteva ore a sunat alarma de trezire și au urmat câteva zile intense: teste fizice, analize medicale, evaluări psihologice.

Între timp, mă uitam atent în jur. Analizam mediul, oamenii, regulile. Și în mine creștea o convingere profundă: spiritul meu antreprenorial, firea liberă, “calul nărăvaș” din mine nu aveau cum să se adapteze acelui sistem rigid. Simțeam că aș fi fost mai degrabă o sursă de conflict decât un soldat disciplinat. A urmat un moment-cheie: în timpul unei investigații medicale, mi-au observat câteva cicatrici pe braț. Le-am explicat că provin dintr-un accident, dar răspunsul lor a fost clar… ar putea reprezenta un impediment pentru a continua procesul de selecție.

Mi-au înmânat lucrurile și am plecat. Destinația următoare a fost Spania, acolo unde locuia tatăl meu de câțiva ani.

Și totuși, ți-ai construit o bună bucată de viață în Anglia. Când zic viață, mă refer și la familie. Așa-i?

Da, în 2015 m-am căsătorit, iar în 2017 s-a născut băiatul meu, moment care a schimbat pentru totdeauna felul în care privesc viața. A urmat însă, în 2021, o altă etapă de transformare: divorțul. Chiar dacă nu m-am simțit niciodată cu adevărat “de-al locului” și n-am simțit că voi îmbătrâni acolo, Anglia a fost, timp de mai bine de un deceniu, locul pe care l-am numit „acasă”. A fost spațiul în care am crescut, am învățat, am greșit și am construit. Dar mai presus de toate, a fost locul în care s-a născut fiul meu și, odată cu el, un nou sens al vieții mele.

Cum a fost perioada când „te-ai dat” străinilor?

Cultura britanică m-a șlefuit profund, cu bunele și relele ei, așa cum e percepută din Est. Am trăit într-un sistem mult mai funcțional, bazat pe principii solide, pe respect și pe merit, unde performanța nu doar că este încurajată, ci și recunoscută.

Nu am simțit niciodată că “m-am dat străinilor”, ci mai degrabă că mi-am oferit o șansă. O șansă să cresc, să învăț, să mă disciplinez și să mă transform.

Privesc cu recunoștință acea etapă. Pentru felul în care m-a format. Pentru oportunitățile care mi-au fost deschise. Pentru cum m-am reconstruit, în liniște, în umbră, departe de țara în care m-am născut. Fără acei 12 ani petrecuți în Anglia, nu aș fi fost omul de azi.

Claudiu Jijie: „Dincolo de mașini, Carttitude a devenit o cultură”

Dacă e să trag un ochi pe rețelele de socializare, aș spune că trăiești o viață pe modul luxury. Anglia ți-a oferit-o? Mă refer chiar și la începuturi. Tot de mașini te-ai ocupat?

„Rețelele sociale și iluzia din spatele lor” e un subiect despre care aș putea scrie un întreg capitol. Am povestit deja despre copilărie, tinerețe și primii ani în Anglia. Despre cartierul Triaj, despre bicicletele Tohan și drumurile prin zăpadă spre școală, despre primul meu job în UK, despre decizia de a merge în Legiunea Franceză. Și nu, nu era prea mult „luxury” în toate astea și poate nici acum nu este, dar așa pare.

Pe social media, astfel de imagini… mașini frumoase, locuri rafinate, contexte selecte, sunt cele care „dau bine”. Algoritmii încurajează asta. Amplifică. Propulsează. În timp ce postările despre muncă grea, eșecuri, sacrificii sau momente de vulnerabilitate rămân undeva în umbră, pentru că nu sunt „spectaculoase”.

Nu am postat niciodată cu scopul de a epata sau de a crea o imagine falsă. Ba din contră, am ales mereu să arăt și provocările din spatele cortinei, nu doar rezultatele. Dar, hai, să fim sinceri: câți oameni sunt cu adevărat interesați de proces? De nopțile nedormite? De crizele de sens? De zecile de decizii grele pe care le iei într-un business? Puțini. Majoritatea dăm scroll superficial, comparăm și idealizăm.

Cât despre „modul luxury”, el nu a venit deodată. E o consecință firească a parcursului meu. A oamenilor cu care m-am înconjurat. A mediilor în care am ales să cresc. Nu e un „stil” de afișat, ci o reflexie a muncii, a gustului pentru frumos, a pasiunii pentru detalii. Sunt, din fire, un om care apreciază bunul gust. Îmi place eleganța. Îmi plac conversațiile profunde, oamenii care aduc sens și care deschid perspective. Și da, există anumite cercuri care te stimulează, care te provoacă să te rafinezi… nu din snobism, ci dintr-o sete de evoluție.

Pentru mine, luxul nu înseamnă opulență. Înseamnă libertatea de a alege cu cine îți petreci timpul. Înseamnă calitate în gândire, în simțire, în acțiune. Înseamnă să creezi un context fertil în care să crești… nu să supraviețuiești într-o mlaștină care-ți trage rădăcinile în jos.

Dacă e să faci un exercițiu de intropecție, începutul acolo a fost unul greu, provocator? Cum l-ai putea descrie ca experiență?

Dacă e să o spun direct, da, începutul a fost greu. Imaginează-ți contextul real: un român ajuns în UK, care cunoștea doar un grup restrâns de alți români, muncitori de rând, și câțiva vecini britanici, tot muncitori. Nicio conexiune cu medii selecte, cu mașini exclusiviste sau cu rețele de oameni de business. Doar munca, dorința de mai bine și o viziune care nu-mi dădea pace.

Dar aici e, de fapt, frumusețea pe care puțini o înțeleg. Mulți dintre clienții noștri de azi, oameni de succes, cu business-uri mari și colecții impresionante de mașini, au trecut, la rândul lor, prin aceleași provocări. Au muncit din greu. Au fost serioși. Au învățat. Și au crescut. De-a lungul timpului, am înțeles un lucru clar: un antreprenor autentic are niște „filtre” clare, simte imediat dacă ceea ce promiți e real. Dacă ai o metodologie în spate, dacă ai muncit să-ți construiești un sistem, dacă etica ta profesională e palpabilă sau dacă e doar o poveste ambalată frumos. Tocmai asta m-a ajutat să creez legături profunde, chiar și când eram „one man show”.

Oameni care au văzut potențialul în mine, în viziunea mea, în modul în care făceam lucrurile. Oameni care n-au venit doar să „cumpere un serviciu”, ci care au contribuit sincer la ceea ce este azi Carttitude. Încă mă emoționez când îmi amintesc cum primeam sfaturi și feedback de la antreprenori pentru care, în mod normal, trebuia să faci programare cu săptămânile doar ca să-i vezi cinci minute. Și totuși, stăteau de vorbă cu mine ore întregi, pentru că simțeau că ajutându-mă, contribuie la ceva care are sens.

Cred că și ei, la rândul lor, au fost ajutați la un moment dat de cineva. Și poate, privind în mine, și-au recunoscut propriul drum de început. Pentru că, dincolo de mașini, Carttitude a devenit o cultură.

Claudiu Jijie: „Poate că munții nu sunt acolo să-i mutăm. Poate că sunt acolo să-i urcăm”

Dar parteneriatele cu mărci auto de renume, de la Ferrari la Rolls-Royce, au început din acea vreme?

Despre asta aș putea povesti zile întregi. Probabil mi-ar trebui tot spațiul revistei doar pentru subiectul ăsta. 😊 Și poate chiar o carte, una care se scrie deja, pagină cu pagină, în sufletul meu. Da, multe dintre parteneriatele care astăzi par “de neatins” au început acolo, în Anglia. Dar n-au apărut peste noapte. S-au construit cu migală, cu răbdare, cu respect și cu o obsesie pentru excelență.

Am avut onoarea să lucrăm, încă din 2018, direct cu dealeri Ferrari, pregătind mașinile nou-lansate pentru evenimente exclusiviste. Mașini livrate direct din fabrică, unele dintre ele atinse pentru prima dată de echipa noastră, înainte să ajungă sub privirile unui grup select de clienți VIP, veniți să le testeze și să decidă dacă le cumpără. Am fost prezenți în culisele unor emisiuni filmate pentru BBC sau Discovery Channel și am contribuit prin expertiza noastra timp de luni de zile pe durata filmarilor.

Ne-am intersectat cu colecționari de supercars, mașini clasice rare, dar și cu oameni de televiziune, sportivi, artiști sau antreprenori care au lăsat amprente profunde în domeniul lor. Dar dincolo de mărci și titluri, parteneriatele astea s-au construit pe încredere și pe standarde. Pe felul în care ne-am prezentat. Pe tăcerea cu care am lăsat munca să vorbească în locul nostru. Și pe respectul autentic pentru fiecare detaliu, fiecare fibră, fiecare linie de caroserie. Pentru că la final, când te atingi de un Ferrari sau un Rolls-Royce, nu pui mâna doar pe metal.Pui mâna unui simbol. Pe o poveste. Pe un vis al cuiva. Iar datoria noastră, ca artizani în această lume, e să tratăm acel vis cu toată reverența cuvenită.

Și totuși experiențele ne înalță, la fel ca și provocările. Ce a învățat Claudiu până la 39 de ani?

Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt acela ar fi smerenia. La începuturi, eram mânat de energia aceea a tânărului care vrea să demonstreze, să mute munții din loc, să fie eroul propriei povești.

“The hero”… în toată gloria și impulsivitatea lui. Dar cu timpul am înțeles ceva esențial și anume că poate că munții nu sunt acolo să-i mutăm. Poate că sunt acolo să-i urcăm. Să-i explorăm. Să ne bucurăm de tot ce înseamnă această călătorie: de pantele abrupte care ne epuizează, de aerul curat al vârfurilor atinse, de priveliștile care îți taie respirația și-ți lărgesc orizontul.

Astăzi, energia din care creez, gândesc și acționez nu mai e alimentată de ego sau nevoia de validare, ci de contribuție. Obiectivele mele sunt ghidate de viziune, iar acea viziune vine dintr-o dorință autentică de a da mai departe. Să dau mai departe din ceea ce am devenit, nu doar din ce am obținut. Să împărtășesc ceea ce am rafinat prin muncă, prin eșecuri, prin revelații și prin tăceri. Pentru că, în final, asta cred că e adevărata măsură a impactului nostru în lume: Energia pe care o lăsăm în urmă. Felul în care am schimbat, chiar și puțin viața unui om, a unei familii, a unui cartier, oraș, sau poate chiar a unei întregi generații. Și dacă există un sens mai înalt al reușitei, pentru mine, acela este să transformi durerea în înțelepciune, greul în ghidaj și experiența ta în lumină pentru drumul altora.

Întoarcerea acasă, în țara natală, a fost o negociere, o explorare a lumii tale interioare?

Întoarcerea în România nu a fost întâmplătoare. Chiar dacă pentru mulți din jurul meu decizia a părut surprinzătoare, pentru mine a fost firească. Nu a fost o renunțare. A fost o revenire la esență. Am primit des întrebarea:„Cum ai putut să renunți la viața pe care ți-ai construit-o acolo, la clienții tăi, la piața stabilă din UK, la brandul care deja avea tracțiune și recunoaștere?” Răspunsul meu vine cu un zâmbet pentru că nu am renunțat la nimic. Anglia a fost un capitol. România este următorul. Tot ce am învățat, construit, trăit, vine cu mine,face parte din această continuitate. Nu e vorba de „a o lua de la capăt”. E vorba de a continua, dintr-un spațiu nou, cu o maturitate nouă, cu o viziune care s-a copt. E ușor să rămâi într-o zonă de confort. Dar adevăratul progres vine din deciziile acelea inconfortabile, care pe termen scurt par riscante, poate chiar nebunești… dar pe termen lung fac diferența. Ele nasc transformare. Ele nasc viziune aplicată. Pentru mine, întoarcerea în România a fost un act de smerenie. Smerenia de a coborî nu de pe un piedestal în care am crezut, ci dintr-o imagine de sine care nu mă mai reprezenta complet. Smerenia de a vrea să construiesc aici, cu mâinile mele, în linia întâi, nu doar să trăiesc confortabil într-un context deja stabilizat. Adevărul e că niciodată n-am fost cu adevărat rupt de România. Am fost mereu conectat, implicat, atent. Am contribuit cu ce am putut din afară, dar voiam să fiu aici cu totul, să pun umărul direct, nu doar să privesc de la distanță.

Și dacă viziunea e cu adevărat vie… ea cere să fie trăită. Nu contemplată. Nu protejată de frică, ci adusă în realitate, indiferent cât de inconfortabil poate părea drumul la început.

Claudiu Jijie: „Rolul de tată este sacru pentru mine”

Te-ai simțit novice în București?

Nu neapărat. Sunt obișnuit să trăiesc într-un oraș mare, dinamic, care nu doarme niciodată și pulsează de energie 24/7. Tocmai de aceea, tranziția de la Manchester la București a fost, într-un fel, naturală. Seamănă în ritm, dar mai ales în dinamica. Nici în UK nu aveam un cerc foarte mare de apropiați. La fel e și aici, în București. Dar vezi tu e că nimic nu se pierde, totul se transformă. Geografic vorbind, e un loc nou, dar, în esență sunt același eu cu aceleași valori, aceeași viziune, aceeași dorință de a construi. Așa că nu, nu m-am simțit novice. Poate doar proaspăt replantat, cu rădăcini solide și o nouă energie de construcție.

Cum elimini când apar factorii stresanți? Poate muzică, poate o carte bună?

Ai să râzi, dar una dintre cele mai eficiente metode pentru mine este munca. 🙂 Mai exact, am descoperit că îmi pun ordine în minte atunci când fac ceva practic cu mâinile. Fie că lucrez pe o mașină, aranjez echipamentele prin atelier, fac curățenie prin casă sau calc niște cămăși. Acel ritm fizic, aproape meditativ, mă ajută să mă recentrez. Și dacă în același timp ascult un audiobook sau un podcast bun, parcă se așază lucrurile și în jur, dar mai ales în interior. E ca o terapie dublă: una de acțiune, alta de conținut.

Ai mai multe roluri în societate, dar când te dezbraci te costum, ești tată. Ipostaza de tată te onorează cel mai mult?

Adevărul e că inclusiv când port costumul, rolul de tată e cu mine. Cred cu tărie că cel mai eficient mod de a ghida un copil este prin propriul exemplu. Iar un tată este primul mentor al fiului său. Ceea ce se află sub acel costum transmite, de fapt, niște principii solide despre viață: de la disciplina ritualului dinainte, curățarea costumului, călcarea cămășii, alegerea cravatei, asortarea curelei, a șosetelor și a pantofilor până la atitudinea cu care ieși pe ușă demn, cu fruntea sus, chiar și când viața nu e roz.

Sunt, cum s-ar spune, puțin old-school. Îmi plac acele tabieturi care pentru unii pot părea demodate, dar adevărul e că clasicul nu se demodează niciodată, el doar este. Îmi place să mă bărbieresc cu pămătuf, spumă și brici, exact ca pe vremea bunicului. Îmi lustruiesc pantofii cu cremă și pânză de pâslă. Iar fiul meu observă toate astea, e curios, întreabă, analizează, compară cu ce vede în jur și își formează propriile concluzii. Da, rolul de tată este sacru pentru mine. Nu îl privesc doar din perspectiva de a-i oferi hrană și condiții bune să crească. Îl privesc ca pe o responsabilitate profundă, aceea de a ghida și șlefui un viitor bărbat, un viitor soț, tată, și om vertical în lume.

Claudiu Jijie: „Aleg pe Dominic să-l provoc blând, dar conștient, să-și găsească singur soluțiile, să-și gestioneze propriile trăiri, să-și antreneze curajul”

Pe ce considerente ți-ai închegat relația cu fiul tău?

Avem o relație de prietenie asumată. Una în care există de ambele părți atât beneficii, cât și responsabilități. Îmi doresc ca fiul meu să mă vadă ca pe un prieten de nădejde. Cineva în fața căruia poate fi deschis, autentic. Să simtă în adâncul lui că indiferent de ce va aduce viața, are mereu o ancoră solidă. Are un om care îl susține și care îi poate oferi ghidajul de care are nevoie.

Dar nu vorbesc aici despre un sprijin excesiv, care-l menține într-o zonă de confort. Dimpotrivă. Tocmai pentru că-l iubesc și vreau să crească autonom și puternic, aleg să-l provoc blând, dar conștient, să-și găsească singur soluțiile, să-și gestioneze propriile trăiri, să-și antreneze curajul, autenticitatea și creativitatea. Știu că, dacă sar mereu să-l “salvez”, îl privez de ocazia de a-și descoperi propriile mecanisme. Îl țin departe de forța din el care, altfel, ar ieși la suprafață exact în acele momente dificile. El știe asta. Eu știu asta.

Și de multe ori reușim să comunicăm la un nivel subtil. Fără să fie nevoie de prea multe cuvinte. Exact cum spune vorba: “Ne înțelegem din priviri”.Doar că, în cazul nostru, eu aș adăuga: “Ne înțelegem din simțiri”.

Apăsător este faptul că el a rămas acolo, în Anglia?

Rămăsese în Anglia, da. Iar anul trecut, la fiecare vacanță, cam o dată la o lună și jumătate, mergeam să-l iau și petreceam timpul împreună aici, în România. A fost un ritm greu, dar era modul nostru de a rămâne conectați. Anul acesta, însă, a venit marea schimbare și s-a mutat în România. Iar acum, chiar în prezent, suntem împreună în vacanța de vară pe care o petrecem în București.

Citește și: Și-a dat demisia din corporație pentru a cultiva zmeură românească la Sintești, Timiș. Valentin Verzea: „Într-o zi putem livra o tonă”

Sunt convinsă că fiul tău este mulțumirea ta cea mai mare, dar porți și lupte în suflet?

Fiul meu a modelat adultul din mine. Din tânărul rebel, plecat în explorarea vieții, Dominic a născut în mine perspectiva de contribuție și viziunea pe termen lung. Dacă la început lumea mea se învârtea în jurul meu, odată cu venirea lui pe lume, “eu” s-a transformat în “noi”.

Iar cu timpul, “noi” a crescut și mai mult, luând forma proiectului Carttitude Academy, prin care simt că pot contribui nu doar în viața fiului meu, ci și în viața altor tineri care poate nu au avut aceleași șanse. Sunt un om norocos că Dominic a venit în viața mea. Și cred că și el e norocos că mă are.

Dar dincolo de noi doi, simt că putem oferi împreună ceva mai mare. El are o empatie rară, am observat-o încă de mic. La creșă îi ajuta pe ceilalți copii să-și încheie fermoarele, la grădiniță îi învăța pe cei mai mici cum să-și lege șireturile sau să meargă pe bicicletă. Asta nu e doar firea lui, e poate începutul unei misiuni pe care o simțim amândoi.

Așadar, ceea ce construiesc astăzi nu e doar despre mine. E despre “noi”, despre Dominic, despre tinerii care au nevoie de un model, despre cei care caută sens. Nu-i despre mine. E despre noi toți.

Claudiu Jijie, când ai plâns ultima oară?

Acum, în timp ce am scris aceste rânduri.