De la București la Polul Nord. Cine este femeia puternică care a înfruntat iarna la -50 de grade? Povestea fascinantă a scriitoarei românce Felicia Mihali în Canada
La o primă căutare în bibliotecile virtuale ale lumii, aflăm despre Felicia Mihali că a scris trei cărți în limba română, șapte în franceză și alte trei în limba engleză, dintre care o bună parte fiind traduse în celelalte două limbi față de cea originală.
Deși locuiește în Canada, trecutul Feliciei se leagă cu multe noduri de România, țara care a crescut-o, a format-o și care i-a adus primele povești de dragoste, i-a așezat literele pe penița stiloului și, cel mai important, locul care a făcut-o mamă.
Vorbește cu multă pasiune despre București, cu la fel de mult patos, dar cu sens opus față de cel pe care îl pune în propoziții atunci când descrie satul românesc. Feministă convinsă, simte o durere viscerală provocată de situația femeilor de la țară, nevoite să muncească din zori până în noapte, să trăiască lipsite de considerație, respect și de cele mai multe ori, iubire.
Felicia Mihali este azi în București unde a lansat ultima sa carte, „O Noapte de dragoste la Iqalui”, un roman scris în engleză și tradus deja în română și franceză, un roman ce a primit cele mai bune critici în Canada.
Viața Feliciei este înainte de toate o carte, una pe care nu o lași din mână, cu aventuri, provocări și experiențe care însumate au format-o omul de azi. Așa că mi-am dorit nespus să o cunosc, să o ascult și să învăț ceva din viața ei pentru că e un exemplu de inspirație, putere, dar mai ales reușită.
De la București la Polul Nord: Călătoria extraordinară a scriitoarei Felicia Mihali
Felicia, ești bucureșteancă la origini?
Nu. M-am născut în sud, am făcut liceul în București, iar după liceu a apărut marea dragoste, m-am măritat și m-am mutat în Maramureș. Am revenit în București la facultate, am făcut Litere și practic din 1990 am rămas aici. Am lucrat ziarist pe cultură la Evenimentul Zilei până în 2000 când am plecat.
Pentru mine Bucureștiul e centrul lumii, motiv pentru care mi-am luat un apartament aici. Când am plecat în Canada am vândut tot ca să avem bani să ne instalăm acolo, însă acum când mă apropii de pensie, mi-e tot mai drag de România și aș vrea să vin cât mai mult în țară. Sunt profesoară acolo și având două luni de vacanță pe an, prefer să mi le petrec aici. Iar când voi ieși la pensie – care nu e foarte departe 😀 – vreau să stau și mai mult, să prind și primăvara și toamna.
Unde în sud?
În județul Olt, într-un sat care se cheamă Seaca. Istoric se numește așa pentru că locul ăsta era un fel de vid geografic unde nu ploua. Dar nu am stat foarte mult acolo. Deși sunt născută la țară, nu sunt foarte atașată de satul românesc, mai ales de satul din sudul țării unde e așa o lipsă de condiții de igienă, femeile muncesc de dimineața până seara.
De abia așteptam să plec. În plus, toate vacanțele din copilărie mi le petreceam la București. În timpul războiului, părinții mei s-au cunoscut cu o familie de la București, ce mi-au devenit nași și mă luau în toate vacanțele de vară. După ce stăteam trei luni în oraș, când mă întorceam acasă și mă loveam iarăși de lipsa condițiilor că nu aveam toaletă, nu aveam cadă, nu aveam apă caldă, îmi era teribil de greu să mă reacomodez. La 14 ani când am plecat la București la liceu am fost foarte fericită.
Dar știi că România nu e doar București…
Știu și asta e problema. Există o carte a unui sociolog, Vasile Drăghincescu, „Din psihologia poporului Român, care vorbește despre două Românii: România satelor și România orașelor. România satelor e una de ev mediu, atât din punct de vedere mentalitate, hrană, condiții de igienă, cât și pregătire intelectuală și educație. „Dincolo de bariera orașului începe o altă Românie”. Așa este. La oraș de bine, de rău vezi o oarecare spoială de civilizație, dar România satului pe care am cunoscut-o când eram copil, m-a oripilat.
Sufăr fizic pentru femeile de la sat în special pentru că ele duc greul. Îmi aduc aminte de mama și de bunica cât munceau… Să gătești pe foc de lemne, să încălzești cu coceni, să nu te speli toată săptămâna, să nu-ți speli hainele decât sâmbăta… când văd nostalgia asta pentru viața la țară și ia românească, devin colerică. Mama mea nu a purtat niciodată ie pentru că e greu de spălat cu apă rece ca să nu se decoloreze arniciul. La fel, când văd apologia folclorului făcută de oameni care nu au trăit niciodată la țară, nu au mâncat niciodată o mâncare chinuită pe foc, făcută cu multă trudă de femeia aia care transpiră lângă vatră și care numai viață intimă și sexuală nu mai are când e plină de fum, de transpirație sau de nămol. Of.
Din păcate nimic nu s-a schimbat la țară.
Citește și
Părinții erau agricultori?
Bineînțeles. Ce puteai să fii la țară? Norocul familiei mele era că tata făcuse o școală profesională și era tractorist și astfel aveam bani. Asta mi-a permis să merg la liceu și am fost favorizată față de alți copii ai căror părinți erau doar agricultori.
În casă eram înconjurată de patru adulți care făceau totul pentru mine, nu m-au pus la muncă, m-au lăsat să învăț, am fost un copil privilegiat, iubit și respectat. Nu mi-au vorbit urât, nu m-au bătut, au fost niște oameni absolut extraordinari, cu niște valori incredibile. Ca eu să am privilegiul acesta, ei munceau foarte mult: bunica făcea mâncarea în casă, mama curățenia și grădina, tata aducea bani, bunicul era cu reparațiile în casă, era o familie extrem de organizată ca eu să mă simt confortabil. În plus, nașa mea de la București îmi aducea haine frumoase, cărți, mă ducea în excursii, la muzee… Nașa era bibliotecară, iar pe nașul meu Ovidiu Stoicoviciu probabil ca mulți îl știu de pe culegerile de fizică.
Povestea emoționantă a scriitoarei Felicia Mihali: Iubire, călătorii și trăiri intense
Câți ani aveai când ai plecat în Canada?
33 de ani.
La 33 de ani aveai deja o carieră aici. De ce ai ales să pleci?
Sigur, aici eram ziaristă la Evenimentul Zilei, câștigam de trei ori salariul altor colegi de breaslă, publicasem trei cărți, „Țara Brânzei” care a avut un mare succes și un mare impact, „Ion, Luca și Chinezul”, ajunsesem foarte cunoscută și practic nu-mi lipsea nimic.
Însă, după 10 ani de la Revoluție, când ne-am imaginat că de pe o zi pe alta totul se va schimba, am realizat că nici nu încape vorbă de așa ceva.
Vedeam pe zi ce trece că ne îndreptam în direcția greșită și am vrut să încerc altceva. În primul rând să trăiesc altfel. Locuiam undeva în Rahova și până la Casa Scânteii și înapoi era o adevărată aventură voiajul ăla. În plus, fiind cronicar de teatru, dacă se termina o piesă la ora 11, trebuia să fug la ziar, să scriu știrea și apoi să mă grăbesc să prind ultimul transport ca să ajung acasă. Era o viață care mă consuma fantastic și îmi dădeam seama ce pericol mă paște. Drept dovadă, mulți dintre foștii mei colegi nu mai sunt, mare parte din cauza stresului, țigări, cafele, mâncat prost și nedormit.
Era o viață care mă epuiza și nu-mi dădea nimic în schimb. Aveam și un copil, îmi puneam problema misoginiei cronice împotriva fetelor, dar recunosc că pentru mine am ales să plec.
Citește și: Felicia Mihali, scriitoarea care a dus Țara brânzei în Montreal
De ce Canada?
În Canada era ușor de emigrat. În Europa aveam o reputație nu tocmai bună lăsată de românii ce au plecat imediat după Revoluție, iar pentru Canada dacă știai una din limbile oficiale, franceza sau engleza, dacă aveai studii și dacă aveai o meserie căutată, te acceptau. Fiica mea era la Școala franceză Jules Michelet, eu făcusem franceză, partenerul meu de atunci era inginer, așa că aveam toate atuurile.
În plus, în momentul în care ajungi în Canada, există niște structuri care lucrează să te integreze cât mai repede și să te pună pe piața de muncă. Ai asigurare medicală gratuită, educația e gratuită, poți să mergi la facultate, să te perfecționezi. Într-adevăr, îți recunosc diplomele, dar fără experiență e foarte greu, trebuie să te reciclezi.
Și tu ce ai făcut?
Pentru că terminasem Română-Franceză, am făcut un master în literatură comparată și mi-a fost recunoscută diploma de profesor. Am putut să predau franceză noilor veniți, celor care trebuiau să se acomodeze cu limba, apoi am mai făcut un master în istorie și am predat istoria Canadei. Aceste studii m-au ajutat să am un salariu mai mare față de alți profesori pentru că în Canada, în sistemul public, cu cât ai mai multe diplome, cu atât ai salariul mai mare.
Acomodare, integrarea, studiile, mă gândesc că au mâncat mult timp din viața ta. Când te-ai reapucat să pui pe hârtie, să te întorci la scris?
Nu m-am oprit niciodată din scris. La facultate aveam timp si un oarecare confort financiar, așa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi traduc cărțile și astfel am învățat să scriu în franceză. După doi ani de traducere, „Țara Brânzei” a fost publicată la o mare editură. Pe urmă am publicat al doilea roman și din 2005 am început să scriu direct în franceză. Până acum am publicat 7 romane scrise în franceză. Apoi am fost în China timp de un an și când m-am întors am început să învăț limba engleză și din 2013 public și în engleză – am publicat trei romane până acum. Ultimul, „O noapte de dragoste la Iqaluit” e scris în engleză, apoi l-am tradus în franceză și în română.
În franceză am dexteritate să dezvolt un subiect mai mult ca în română, în engleză trebuie să fii mai concis și pentru că e o limbă care a venit foarte târziu în viața mea trebuie să merg cu un vocabular foarte redus, dar compensez cu o doză mai mare de umor.
Te-aș întreba în ce limbă simți 😀
Îmi place foarte mult să citesc în engleză, îmi place să scriu în franceză, iar acum îmi place foarte mult să traduc în română. Descopăr cât de prezentă e limba română. 21 de ani până să vin în România, m-am ferit puțin de nostalgie și am vrut să evit tot timpul regretul de a fi părăsit România; asta am făcut-o încercând să tai punțile cu România. M-am reîntors acasă doar la moartea părinților și în rest am vrut să evit să păstrez legăturile tocmai pentru a evita să nu regret că am plecat. Asta e foarte dureros, mai ales când începi să pui în balanță ce ai lăsat cu ce ai. Acum am ajuns la un nivel suficient de confortabil pentru ca România să nu mai fie un pericol sentimental și să am impresia că nostalgia mă ține pe loc. De când am început să traduc în românește, descopăr ce bine știu limba română și ce savoare are.
De la jurnalistă la autoare de succes: Cum a schimbat Canada viața Feliciei Mihali
Aș merge puțin la Polul Nord, unde înțeleg că ai stat un an și de acolo și inspirație pentru ultima carte… Cum ai ajuns acolo?
De fapt, ce se întâmplă? Fiind profesor de franceză, am putut să călătoresc foarte mult, să mă instalez, să cunosc în profunzime locul, oamenii cultura. Așa am ajuns și în China și am lucrat un an ca profesoară de franceză, după care am ajuns în regiunea arctică, într-o rezervă autohtonă. Din când în când iau o pauză de la viața mea de profesor în Montreal și prefer să merg într-o regiune pe care vreau să o cunosc, dar să am și un salariu care să-mi permită să trăiesc decent, să fiu în contact cu lumea, să mă integrez într-o structură.
Când am fost la Polul Nord, am ales Iqaluit, un oraș cu 7000 de locuitori, un oraș pe gheață, dar foarte bine organizat. Fiind profesoară, am avut astfel acces la casă, o casă a cărei chirie m-ar fi costat 3000 de dolari pe lună. În ce privește nordul, nu poți zice că ai într-o zi cheful și, gata, iei avionul, trebuie să fii acceptat într-o structură. Altfel, doar biletul de avion până acolo ar fi costat 2500 de dolari, cât până în Australia. Viața e de zece ori mai scumpă decât în sud și dacă nu aveam salariu, nu aș fi putut trăi mai mult de o săptămână acolo.
Ce mă interesa mai mult era să aflu cum e posibil ca cineva să trăiască la -50 de grade Celsius, să mânânce numai carne crudă, ce fel de mentalitate și după ce fel de cultură se guvernează? Ori astea nu le afli din cărți, trebuie să mergi acolo.
Dar din ce trăiesc oamenii aceștia dacă viața e atât de scumpă?
Sunt foarte mult susținuți de guvern pentru că nu e o regiune auto-suficientă. Sunt programe speciale de finanțare a nordului pentru că nimeni nu ar putea trăi din vânatul ursului polar sau al focilor. E adevărat, s-au descoperit și niște mine de diamant și puțin contribuie și turismul, dar nu e o societate ce se poate susține. Canada a avut tot timpul o politică de populare a nordului și aceste comunități trebuie susținute de guvern cu resurse. Li s-au făcut case pentru că până acum 40 de ani locuiau în iglu-uri, erau popor nomad.
Bătrânii care s-au născut în iglu și care nu au putut ține pasul cu transformările, în continuare au un regim alimentar format în proporție de 80% din carne crudă.
E foarte greu, noaptea polară ține șase luni, sunt destul de săraci, intervine o anumită promiscuitate stând numai în casă, abuzuri, sunt victime ale acestui sistem de viață. Doar vara sunt 5-6 grade temperatura maximă, dar tot nu poți să ieși din cauza muștelor negre ce rup din tine carnea. Este o viață făcută să o petreci numai în interior, iar asta are consecințe. Eu știam lucrurile astea, dar am vrut să înțeleg mai bine.
Citește și
Aș întreba care e subiectul cărții?
În 2013 am scris romanul „Iubita din Kandahar”, o carte inspirată dintr-un fapt real, pe care l-am citit într-un ziar. Era vorba despre o fată de origine română din Toronto, a cărei poză a ilustrat coperta unei reviste. Un soldat din Afganistan care citea acest gen de reviste, s-a îndrăgostit de această fată și a trimis o scrisoare la redacție, doar ca cineva să o salute din partea lui și să-i spună că e îndrăgostit de ea. S-a înfiripat astfel o mică corespondență pe internet, povestea a devenit publică și toată lumea își imagina apogeul acestei relații. Ce crezi? În trei săptămâni, soldatul a murit. Din cei 40 de canadieni care au murit în 7 ani de război, unul s-a întâmplat să fie el.
Am scris această carte, a avut succes, a fost numită una dintre cele mai bune cărți ale Quebec-ului, am făcut multe ateliere și la unul dintre ele, elevii mei m-au întrebat: „Doamnă, dar ce se întâmplă cu Irina după ce moare soldatul? În carte nu prea e clar. E nefericită?”. Recitind cartea mi-am dat seama că parcă am lăsat în suspans povestea asta. După zece ani de când am scris cartea, mergând în nord, mi-a venit ideea de a o plasa pe Irina acolo, inspirându-mă din experiența mea.
Povestea e construită pe cele 10 luni câte are anul școlar, în fiecare lună se întâmplă ceva și practic a fost scrisă pe măsură ce eu trăiam acolo.
Irina e același personaj din primul roman care duce cu ea un trecut destul de tumultos, al bărbaților care au murit lângă ea. Primul a murit în explozie, al doilea, soțul ei a murit de leucemie. La Iqaluit se îndrăgostește de un polițist, Liam, care a fost prietenul soldatului din Afganistan, el de asemenea cu un bagaj emoțional puternic.
Ce aș mai avea eu de întrebat după această poveste ar fi legat de povestea ta de dragoste…
Ar fi multe de spus. Cred că cei care vor să afle cel puțin o parte din povestea mea ar trebui să citească Bigama, romanul meu care a apărut anul trecut. M-am căsătorit foarte tânără cu cineva care era cu șapte ani mai în vârstă ca mine și cu care am avut singurul meu copil, o fată care este acum la rândul ei mamă a doi băieți. Așa că vorbești acum cu o bunică fericită. Ne-am mutat în Maramureș, la Borșa, orașul lui natal unde am trăit foarte fericiți până la revoluție. Atunci eu am hotărât sa îmi reiau studiile, să revin la București unde am făcut Litere după care am rămas să lucrez ca ziarist la Evenimentul zilei. Evident, a fost greu ca relația să reziste la distanță, așa că in 1993 am divorțat. Motivul a fos cât se poate de banal, soțul meu mă înșela cu o vecină. Ei bine, nu am reușit să trec peste acest lucru. Așa că am preferat sa mă mut definitiv la București cu fiica mea. Lucru care nu era deloc ușor, eram o mamă singură fără niciun ajutor, studentă la două facultăți și ziaristă la cel mai năucitor ziar. In plus eram extrem de rănită sentimental de trădare. Multă vreme am trăit singură fără niciun chef și nici încredere să încep o relație stabilă. Mult mai târziu am acceptat să trăiesc în cuplu cu cineva. Iar ceea ce m-a ghidat totdeauna în alegerea partenerilor a fost ca el să fie în primul rând un tată bun pentru fiica mea. Iar acest lucru m-a făcut să iau totdeauna alegerea bună. Viața mea a fost tumultoasă dar și frumoasă. Am iubit și am fost iubită. Iar când o relație se epuizează nu are rost să încerci să o cârpești cu forța. Nu duce la nimic în afară de dezamăgire.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
