De la „Celentano din Las Fierbinți”, la „Anul nou care n-a fost”. Adrian Văncică: „Lumea nu mă ia să joc roluri de psihopat, tot pe comedie mă caută”

Nu știu voi, dar eu pe Adrian Văncică îl știu de vreo 20 de ani, dinainte de a-l juca pe Celentano în Las Fierbinți. Am realizat acest lucru abia când am povestit cu el și mi-a amintit de emisiunea „Misiunea Casa”. Ulterior, urmărind serialul, recunosc că mi-a luat ceva timp până i-am învățat numele, fiindu-mi mult mai ușor să spun: „Celentano din Las Fierbinți”.

L-am admirat și mi-am dorit să-l cunosc, simțind că are o poveste inspirațională, o poveste din care am ceva de învățat. Iată că s-a ivit ocazia și, deși m-a avertizat că lucrurile cele mai interesante nu le voi afla 😊, am purtat o conversație foarte naturală în care am râs mult. Mai mult decât mă așteptam, mai cu poftă decât am făcut-o în ultima vreme.

Adrian Văncică joacă unul din rolurile principale în lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mureșan, „Anul nou care n-a fost”, un film despre care actorul spune că e cinema, că e atât de bun că ar putea intra lejer în top 10 filme românești ale tuturor timpurilor. Și nu o spune doar el, motiv pentru care va avea debutul la Festivalul de Film de la Veneția, unde ne așteptăm la aprecieri pe măsură.

Aș începe cu ultimul film în care jucați, „Anul nou care n-a fost”. Ce rol jucați acolo și ce înseamnă acest rol pentru dumneavoastră?

Eu sunt tentat să folosesc cuvinte mari, chiar dacă unii se vor ataca și vor spune că sunt încrezut – m-am obișnuit cu asta, așa că îmi permit să spun ce simt și ce cred, fără să mă mai gândesc că deranjez – eu cred că „Anul nou care n-a fost” e unul dintre cele mai bune filme românești.

Ați spus la un moment dat că e cinema, nu film 😊

Da, așa e. e unul dintre cele mai bune filme nu făcute anul ăsta, făcute de-a lungul anilor. Nu îl bag într-un top 3 așa de obraz, dar cu siguranță e într-un top 10.

Dumneavoastră o să spuneți, sau se trezesc alții să spună: „Da, dar generația de aur de actori…”. Da, dar stai puțin că noi pe actorie nu am dus-o rău niciodată în țara asta , ca să zici că nu mai sunt actorii de altă dată. Ba sunt! La fel de buni, poate și mai buni. Că nu-i știe lumea sau poate nu au variantele de a se arăta, asta e altceva. Pe vremea aia, când vorbim de generația de aur, vorbim de 150 de actori și făceau 70 de filme. Acum suntem mii de actori. În plus, pe vremea aceea, filmele pe care le făceau nu se băteau cu Netflix, HBO și toate producțiile pe care azi le ai sub nas.

Am proprietatea cuvintelor când spun că e unul dintre cele mai bune filme românești, atât ca poveste, cât și ca actorie sau regie, ca stare, ca atmosferă… Poate, hai să spunem, îți trebuie puțină răbdare la început pentru că sunt șase povești și este demonstrat psihologic că tot ce trece peste trei povești folosește mai tare și mai mult creierul. E ca atunci când ai pe un raft mai mult de trei produse de același tip și nu mai cumperi niciunul. E un studiu făcut ale cărui rezultate se văd cel mai bine la mașini: dacă unul se duce într-un parc auto și vede mai mult de trei tipuri de mașini care îi plac, nu cumpără niciuna.

Ei, poate că asta ar trebui: puțină răbdare să intri în toate poveștile pentru că poveștile astea se întrepătrund. De asta spun eu că e spre cinema, nu e un film gata mestecat.

Nu cred că spuneți doar dumneavoastră, din moment ce a fost selectat la Festivalul de Film de la Veneția.

Sigur, nu 😊 Eu doar, să spunem așa, interpretez ce au gândit oamenii aceia 😊

Care e rolul pe care îl jucați în film?

Rolul pe care îl joc este de tată de familie. personajul se cheamă Gelu, este un individ care lucrează într-o uzină, care are o nevastă… Fac o paranteză: cred că putem să spunem că este un film de epocă pentru că se întâmplă la Revoluție și asta a fost acum mai bine de 30 de ani, iar la mașini mi se pare că așa e: ce mașină e trecută de 30 de ani, e considerată de epocă. Și filmul ăsta e ca la americani: dacă se mai fac filme cu războiul din Vietnam, acelea sunt filme de epocă 😊

Revin. Acțiunea se întâmplă în ziua de dinainte, în noaptea și în ziua Revoluției. Personajul ăsta al meu, Gelu, e un tip obscur la începutul filmului – asta a fost și ideea pe care am avut-o cu Bogdan (n.r. Bogdan Mureșanu, regizorul filmului) ca la început personajul ăsta să pară unul secundar, unul care nu contează în ce va urma. După care, la un moment, copilul lui îl pune într-o situație extrem de dificilă. Să nu uităm, era o perioadă în care exista o frică imensă de Securitate și puteau să te aresteze numai dacă spuneai bancuri cu Ceaușescu, darămite dacă îți doreai să moară și cineva afla chestia asta.

Așadar, Gelu e un om al muncii, care intră în belele neforțat și nu fuge din fața lor, ci încearcă să le rezolve după cum îl duce și pe el capul. Are limitările lui, nu e vreun intelectual – pentru el educația copilului se face cu cureaua – eu un personaj cu care eu nu am prea multe în comun.

Asta urma să întreb. Și nu se spune că trebuie să te identifici cu rolul, să intri în pielea personajului ca să-ți iasă operă de artă?

Păi asta e altceva: mai sunt și eu un pic de actor, nu sunt chiar portocală 😊

Și nu a fost greu? Mie mi s-ar fi ridicat părul pe ceafă să fac educația cu cureaua… 😊

Nu, că am și eu o parte întunecată în mine care trebuie să iasă la un moment dat în niște roluri 😊. Nu, nu a fost greu pentru că scenariul este atât de ofertant pentru un actor, cu niște schimbări pe care ți le impune personajul, încât chiar ai loc să-ți arăți actoria. Nu e un film călduț, e un film cu miză mare pentru toate personajele. Cred că ăsta e unul din punctele forte ale filmului: scenariul, care e ceva excepțional.

Ce înseamnă Festivalul de Film de la Veneția pentru dumneavoastră personal?

Înseamnă că mă duc să mănânc și eu o înghețată acolo, înseamnă că mă îmbrac frumos să stau pe covorul ăla roșu, să mă vadă toată lumea și să mă bucur de fiecare clipă. Nu mai am tinerețea aia în care să cred că dacă ajung la Veneția, mă descoperă acolo toți producătorii și mâine îmi sună telefoanele și Hollywood scrie pe mine. Sunt un tip cu picioarele pe pământ, îmi dau seama că e o mare realizare pentru un film să aibă debutul la Festivalul de Film de la Veneția, dar nu am niciun fel de speranțe, doar am bucuria de a mă simți bine, de a mă bucura de moment pentru că nu știu dacă va mai veni altul la fel în viața asta.

Cu alte cuvinte, e foarte important pentru film festivalul ăsta, mai important decât pentru mine. Eu o să mă bucur de fiecare secundă petrecută acolo cu colegii, cu oamenii de acolo, o să mă bucur că respir același aer cu Banderas, cu Nicolle Kidman 😊

Și dacă luați premiu? Vă e frică de el sau vi-l doriți? Asta pentru că spuneați într-un interviu că premiile astea nu aduc decât invidii?

Păi eu m-aș bucura mai tare să ia Bogdan premiu, să ia filmul premii. Eu, să fiu sănătos.

La noi funcționează altfel lucrurile: premiile nu aduc nimic bun… Adică aduc ceva bun, dar nu pe măsura așteptărilor și gândurilor tale. Nu știu ce să vă zic… După ce s-a spus că filmul va merge la Veneția, m-a sunat foarte puțină lume….

M-aș întoarce puțin la fărâma de scenariu pe care mi-ați dezvăluit-o și aș întreba dacă puteți face o paralelă între viața lui Gelu și cea pe care ați dus-o dumneavoastră înainte de Revoluție. Seamănă cu ceva?

Sigur că seamănă. Eu nu eram chiar mititel la Revoluție, eram în clasa a VII-a. Bine, nu mă lovisem prea tare de comunism, eram pionier, îndoctrinarea mea abia începuse. Și eu mi-am făcut temele la lampă pentru că nu aveam curent, stăteam într-un apartament la etajul 4, un bloc de prefabricate, în care vara mureai de cald neavând acoperiș, iar iarna, fiind pe colț și neizolat, ne îmbrăcam gros în casă, cu ciorapi de lână tricotați de mama și halat de molton.

Toate astea veneau la pachet și cu bucuria de a juca fotbal în fața blocului fără să ne temem de niciun pericol – acum nu mai poți să arunci un băț de chibrit acolo, că e plin de mașini.

În Târgoviște, nu?

Da. Copilăria e plăcută oriunde ai fi pentru că dacă ai o minge și prieteni, e suficient.

Dar vreo curea v-ați luat vreodată?

Nu am auzit întrebarea 😊

De ce actor? Tocmai ați vorbit mai devreme de generația de aur. Era o viață la care cu toții tânjeam. Dumneavoastră de ce ați ales-o?

Acum o să vă dau un răspuns din ăla dintr-o emisiune siropoasă: nu eu am ales-o, într-un fel meseria asta m-a ales pe mine. Gândiți-vă că eram mic și eu știam că o să mă fac actor. La mine nu a exista niciodată dilema: ce mă fac. În clasa a III-a sau a IV-a am avut de făcut o compunere din aia clasică în care trebuia să scriu ce vreau să mă fac când o să fiu mare, iar eu am scris că vreau să mă fac actor, nu a existat niciun dubiu, dar nu știu de unde a venit gândul ăsta.

La mine nu a fost un moment, o străfulgerare legată de ceva anume, nu a fost că m-a descoperit cineva și a zis: „Ce mers frumos ai, bă băiatule, tu mergi ca John Wayne, tu ar trebui să faci filme”, sau „Bă, ia mai râzi puțin! Ia întoarce-te puțin în profil: Pfoaaa! Alain Delon!”. Nu. Pur și simplu am știut că vreau să fac asta. Am învățat niște poezii, am fost la un cerc de actorie pentru amatori, la Casa Armatei, am avut acolo câteva spectacole, a trecut timpul, mi-a plăcut, am intrat la facultate, am terminat și aia a fost.

Dar părinții ce au spus? Pe vremea aia se spunea că intri la Teatru dacă ai ceva istoric, ești de familie bună… 😊

La mine în familie nu au existat artiști. Mama avea alte planuri cu mine, ea voia să mă fac popă, cunoștea deja un preot care să mă pregătească, să mă învețe să cânt, dar după ce a văzut că mă sucesc și nu mai vreau, gata, avocat: „Mămică, la ce papagal ai tu, e clar: avocat!”. Am lăsat-o să le zică pe ale ei, până când i-am spus că eu am alte planuri și au înțeles. După aceea, nu mai știu cine, mi-a băgat o prostie în cap înainte să dau admiterea: „Bă, tu o să intri foarte greu și nu se știe dacă vei intra”. „De ce?”, am întrebat eu. „Pentru că se intră în ordine alfabetică. Câți actori cu V cunoști?” 😊. M-am agățat de numele lui Gheorghe Visu ca înecatul de un fir de iarbă. Ca să vezi ce prostie, dar nu mai știu cine mi-a spus asta că m-aș duce să-i dau două palme 😊. Îți dai seama că m-a urmărit ceva timp, dacă țin minte și acum. 😊

Dar pe aia cu „o să mori de foame” nu v-a spus-o nimeni?

Ba da. Eram în clasa a XII-a, cred și toată lumea știa că vreau să mă fac actor, profesorii mă lăsau mai ușor cu chimia și fizica, eu fiind la liceu de mate-fizică. M-am nimerit o dată mergând spre casă cu profesorul de germană – foarte haios, Ștefan Ripaș – și, la trecerea de pietoni mi-a zis: „Bă, Văncică, tu vrei să te faci actor?”. „Da, domn profesor!”. „Știi când o să câștigi tu bine? Când o să vă cheme ăștia la nunți în loc de lăutari”.

Și cum a fost? Ați murit de foame până v-au chemat la „nunți”?

Nu m-a chemat nimeni, m-am dus eu 😊. Adică am căutat mereu să fac și altceva, nu m-am limitat doar la actoria de teatru. Am început să prezint evenimente ba în parcuri, ba în cluburi, să fiu MC încă din facultate. După ce am terminat facultatea jucam și la Bulandra și la Comedie în niște spectacole foarte bune, dar nu eram prea fericit nici acolo. Am plecat în Coreea de Sud, am lucrat într-un parc de distracții un an de zile. Am făcut chestii, niciodată nu am stat să aștept, m-am zbătut pentru lucruri. Apoi am avut o emisiune, se chema „Misiunea Casa” pe Antena 1 vreo 4-5 ani, până când s-au terminat turnurile Gemene. Mereu am făcut și altfel de lucruri, nu am stat: „Eu trebuie să joc Hamlet, haideți și descoperiți-mă!”. Nu. Dacă vine bine, dacă nu, nu. Știți vorba aia: mic, mare, copilul mănâncă. Deci m-am dus eu la nunți, nu am așteptat nunțile să mă cheme.

Vă strigă lumea Celentano pe stradă?

Când a început serialul era extrem de des. Adică numai așa mă strigau. După aia a fost o perioadă în care mi se spunea „domnu’ Celentano” 😊…

V-au crescut în grad 😊

Da 😊. Acum Celentano îmi spune unul din 20. Lumea a învățat și cum mă cheamă. Asta la pachet și cu faptul că nici eu nu merg prea mult pe stradă. Unde să mă duc?

Am și eu o curiozitate: pe Google sunt multe titluri bombastice legate de finalul serialului. Îmi dați și mie o știre bombă? Continuă Las Fierbinți?

Da. Câtă vreme am barbă, suntem în filmări. Nici nu se pune problema. Stăm atât de bine cu audiențele, încât nu știu cine ar vrea să nu mai fie. Poate un accident, o catastrofă să nu se mai facă.

De ce credeți că a prins așa de bine serialul ăsta la public?

100% nu știu. Dacă ar ști cineva 100% ar putea să replice treaba asta, poate și Kanal D și Antena 1, poate și ProTV. Așa cum cred eu că e povestea oricărui film bun, totul pleacă de la scenariu care îți oferă niște situații, niște personaje bune… Personajele sunt atât de bune, încât poți să mergi cu ele. Serialul ăsta e o comedie în care personajele nu învață nimic de la ele, pot să facă aceleași tâmpenii în mod repetat. Dacă ăsta a ars-o pe nevastă-mea, învață să nu mai stea cu el. Nu, peste 10 episoade iar ți-o arde. Cred că e profund românesc.

Eu o să mă opresc aici: nu se poate replica pentru că e scenariu bun. Cine face scenariul? Concluzia: nu se poate replica Văncică 😊

Nu am vrut să ajung aici 😊. Să nu uităm că totul a pornit de la Mimi Brănescu, trebuie neapărat să spuneți asta. Toate personajele au fost inventate de el. că apoi am dus mai departe și eu, asta e altă poveste.

E un scenariu cu probleme profund românești, jucat de actori bine distribuiți… Când ne-am apucat de chestia asta nu era nimeni vedetă, poate ne mai știau pe fiecare puțin de acolo, puțin de acolo, așa că am crescut și noi odată cu serialul și lumea ne-a îndrăgit.

Cred că ăsta e succesul. Nu știu ce să zic.

Aveți doi copii.

Da, două fete.

Cum le explicați fetelor personajul Celentano. Copiii noștri nu au înțeles neapărat acest 100% românesc de la sat. Nu au întrebări legate de personaj?

Au întrebări legate de toate personajele pentru că ele trec totul și prin filtrul generației lor. Generația lor gândește la cu totul altă viteză, are alt tip de umor decât avem noi.

Scriind, mai vorbesc cu ele: „Fii atentă, mi-a dat prin cap următoarea situație”. De fiecare dată sunt uimite de cât de proaste pot fi unele personaje. Le-am spus la un moment dat că fac un episod cu Dorel care vrea să se angajeze la circ și are un număr extraordinar: poată să-l facă să dispară pe omul invizibil. „Atât de prost?”. Da.

• Uite, îl vezi lângă mine?.
• Pe cine?
• Pe omul invizibil.
• Nu-l văd.
• Normal, că e invizibil.
• Atenție! 1,2,3 și pff!
• Știi ce am făcut? L-am făcut să dispară.
• 1,2,3 și pff! Acum l-am făcut să apară.
• Păi nu-l văd.
• Normal că nu-l vezi că e invizibil.

Așa că ele se miră nu doar de Celentano, se miră și de Giani, de Dorel, ăștia sunt în capul meu mai predispuși să facă tâmpenii. Altfel, serialul are 12 ani, ele mă știu Celentano de când erau la grădiniță. Aș putea să vă povestesc ce a pățit Ionuț Ciocea, care îl joacă pe Brânzoi. Și-a dat copilul la grădiniță sau la școală și când l-au întrebat cu ce se ocupă părinții, a zis cu ce se ocupă mami și „Tati are meseria de Brânzoi” 😊.

Alte filme mai avem pe listă anul ăsta? Spuneați la un moment dat că vă doriți mai multe roluri dramatice.

Așa este, dar una e ce-ți dorești, dar alta e ce se întâmplă. Am mai jucat într-un film care va apărea anul viitor și se cheamă „Hoții de subiecte”. Joc din nou rolul de tată în acest film de Tudor Petre Marin, care a scris și scenariu și a și regizat. Dar ca să nu spun mai multe, în film e vorba de niște subiecte pentru bacalaureat 😊

Altfel, îmi văd în continuare de serial, mă bucur de traiectoria pe care o va avea „Anul nou care n-a fost”, vreau să mă mai plimb și eu, să mai merg pe la câte un festival, să văd în țară cum va fi primit de public… pentru mine mai mult contează cum va fi primit în țară decât cum va fi primit la Veneția. M-aș bucura foarte tare să vină lumea să-l vadă.

Mi-ați ridicat la fileu: în țară sunt bine primite filme foarte comerciale…

Faptul că a fost la Veneția, nu face din ele un film închis. Nu trebuie să înțelegi șase biblioteci ca să înțelegi filmul ăsta. E un film atât de simplu, că de aia e și bun. Sunt niște situații care se pot întâmpla oricui. Gândurile astea le-am avut toți cei care eram la Revoluție și ne vom regăsi cu toții în bibeloul de pe televizor, în cenușiul de pe stradă, în frica aia, dar, pe de altă parte, cei tineri vor avea șansa să primească o lecție de istorie. Nu vezi că ăștia nici nu mai citesc despre Alexandru Machedon? Se uită la un documentar și gata. Uitați-vă la filmul ăsta că e un documentar despre Revoluție și o să vă întrebe la școală, să știți ce să răspundeți.

Asta aș vrea să fie foarte clar: nu e un film ermetic, nu e genul ăla de film de festival, de trebuie să-l vezi de șase ori ca să înțelegi ceva. Nu. E un film la care se va râde mult. E un avertisment: Se va râde mult! Lumea nu mă ia să joc roluri de psihopat, tot pe comedie mă caută 😊

Citește și: Ioana Flora, de la o copilărie plină de poezie, dorul de Serbia natală, la viitorul filmului românesc și șansele unei cariere în străinătate