De la pupitrul știrilor la bordul avionului. Laura Roman, pilot de aviație și povestea unui vis împlinit, indiferent de sacrificii

Laura Roman are 34 de ani și este pilot pe aeronavele ATR ale companiei Tarom. Sunt acele avioane turboprop folosite pentru curse interne sau pentru curse pe distanțe mai scurte. Acum ocupă locul din dreapta în aeronavă, dar își dorește ca la un moment dat să-l ocupe pe cel din stânga, iar pasiunea cu care vorbește și ambiția de care a dat dovadă până acum sunt doi factori care arată clar că va reuși.

Laura Roman a fost ziaristă, a terminat facultatea de Jurnalism și o bună perioadă de timp a prezentat știrile la radio și a lucrat prin tot felul de structuri media. La un moment dat, pe la 20 de ani a zburat pentru prima dată singură, cu avionul. Privind în jurul ei, în aeroport și-a imaginat cum ar fi să lucreze în acest domeniu. Așa că nu a stat mult pe gânduri și a depus un CV la o companie de aviație. Câțiva ani mai târziu a avut ocazia să zboare în cabina piloților, lucru care a emoționat-o teribil și a determinat-o să-și pună o țintă în viață, un scop de la care să nu se abată sub nicio formă: să devină pilot. Pentru asta a muncit mult, s-a împrumutat și mai plătește și azi creditul la bancă cu ajutorul căruia și-a terminat școala de piloți de aviație. Însă, a meritat fiecare bănuț.

Citiți o poveste impresionantă despre ambiție, pasiune și puterea de a lua decizii la un anumit moment al vieții.

La ce companie lucrezi tu, Laura?

Sunt pilot la Tarom.

De cât timp ești pilot?

Eu am început școala în 2010, însă am terminat-o destul de târziu, prin 2016 pentru că este un efort financiar foarte mare și durează mult să poți plăti cursurile. Altfel, școala o poți termina în doi ani de zile. După școală trebuie să-ți găsești și de lucru pentru că sunt perioade în care e surplus de forță de muncă pe piață și de obicei, la interviuri sunt aleși cei cu experiență mai multă.

Ai fost de la început la Tarom sau ai mai fost și la alte companii?

Ca pilot primul meu job a fost la Tarom. Și sunt foarte recunoscătoare pentru norocul pe care l-am avut. În aviație am mai lucrat și la alte companii, dar nu ca personal navigant. Iar la Tarom lucrez de trei ani.

Știu că tu ești jurnalist la bază…

Da, am făcut Facultatea de Jurnalism și, în același timp, am intrat și la Facultatea de limbi străine la care am renunțat curând pentru că nu mă pasiona. Intrasem la franceză-arabă, la loc bugetat, dar am simțit că nu este de mine. La Jurnalism aveam de plătit taxă de școlarizare, însă am preferat să rămân acolo pentru că îmi plăcea mai mult, era mai creativ tot ce se întâmpla acolo. Altă facultate nu cred că mi s-ar fi potrivit, deși inițial eu mi-am dorit să fac facultatea de Telecomunicații, însă nu s-a putut.

Ai și profesat ca jurnalist?

Da. Încă de mică îmi plăcea să prezint știri și cred că și acesta e motivul pentru care am dat la Jurnalism, așa că am ajuns să prezint știri la radio. Am început încă din facultate să lucrez în diferite locuri în presă și mi-a plăcut foarte mult. Și nu am rămas cu nostalgia pentru că încă mă folosesc de meseria de crainic. La un zbor obișnuit suntem doi, comandantul aeronavei și copilotul, iar la dus unul pilotează avionul iar celălalt se ocupă de comunicațiile radio și, de obicei, la întoarcere rolurile se inversează.

Tu ești din București?

Da. Aici m-am născut și am crescut, mai puțin câțiva ani când am fost plecată cu părinții mei în străinătate.

În copilărie?

Da. Am stat vreo trei ani și ceva în Belgia și vreo doi ani în Maroc. Părinții mei lucrau la ambasadă și au fost detașați în țările respective, așa că m-au relocat și pe mine.

Dar tu când erai mică ce voiai să te faci?

Eu nu prea îmi aduc aminte să-mi fi dorit vreodată să fac ceva în mod deosebit. Poate că mai spuneam câteodată că vreau să mă fac medic, dar pentru că am stat atâția ani în străinătate, părinții mei s-au gândit că ar fi bine să mă axez pe partea de limbi străine. Am făcut un liceu cu profil umanist, am ajuns și olimpică națională la franceză, dar nu mi-a folosit la nimic. Aș fi vrut să dau la facultatea de Telecomunicații pentru că mă pasiona acest domeniu al tehnologiei.

Ce s-a întâmplat, nu ai reușit să intri?

Nici nu am încercat. Trebuia să știu matematică, fizică la un nivel foarte ridicat, iar eu, cum veneam dintr-un liceu umanist unde nici nu cred că am mai făcut matematică în clasa a XII-a, nu cred că aveam vreo șansă. Într-un final am ajuns la Facultatea de Jurnalism care este în clădirea facultății de Telecomunicații.

Când a încolțit gândul acesta să faci școala de piloți?

Cred că prima pasiune s-a născut în copilărie, când am zburat cu avionul pentru prima dată, atunci când am plecat în Belgia cu părinții. Am zburat cu Tarom atunci și mi s-a părut extrem de interesant, însă, copil fiind, pasiunea a fost trecătoare. Mai apoi, pe la finalul facultății am vrut să plec la un master în Franța și am zburat cu Blue Air. Compania aceasta abia se înființase de ceva vreme și era primul meu zbor singură. Atunci probabil s-a reaprins pasiunea și mi-am depus CV-ul la companie, gândindu-mă că mi-ar plăcea un job la aeroport, eventual la check-in. M-au chemat la interviu și mi-au spus că ar avea nevoie de mine pe comercial, pe vânzări deoarece își doreau la momentul respectiv să-și mărească numărul de clienți.

O mare parte din timp am lucrat în aeroport la Băneasa și zilnic mă uitam cum trec echipajele la îmbarcare și la sosire. Cred că am lucrat în aproape toate domeniile și am văzut cum funcționează o companie aeriană în ansamblul ei.

La vremea respectivă erau locuri bugetate de stat la SSAVC (Școala Superioară de Aviatie Civilă) și m-am gândit că merită să încerc, mai ales că nu aveam atâția bani atunci. Mi-am pus meditații la fizică și la matematică, zilnic, timp de o lună de zile, am învățat pe brânci, dar nu am intrat. Nu m-am lăsat bătută.

Prietenul meu m-a ajutat foarte mult, și-a făcut un credit și m-a trimis la Tuzla, cred că era prima școală privată de aviație din România. Dacă nu era el să mă ajute, nu cred că aș fi ajuns pilot pentru că prima piedică în realizarea acestui vis sunt banii. Și e vorba de 40-50 de mii de euro, nu sunt bani puțini. De aceea a și durat foarte mult până am terminat școala pentru că trebuia să și lucrez ca să plătesc.

Tu în timpul acesta ai lucrat tot la Blue Air?

Când l-am cunoscut pe prietenul meu mi-am dat demisia de la Blue Air și m-am mutat cu el în Franța.

E francez?

Da. Și după un timp i-am spus că eu mă plictisesc acolo și chiar nu sunt genul care să stea degeaba. El a propus să facă creditul, să ne mutăm în România și să încep școala de aviație. Între timp am început niște proiecte în domeniul construcțiilor, ne-am deschis o firmă și construim case. El mai are niște proprietăți în Franța pe care acum le exploatăm în scop turistic.

Cât am fost la școala de aviație, deschiseserăm un șantier la Tuzla, am început să construim un complex de case acolo, de care eu mă ocupam pe partea logistică.

Am început școala la Tuzla, noi ne-am mutat în Eforie Nord și la un moment dat am mutat cursurile la București așa că îmi amintesc și azi cum plecam de pe șantier, luam trenul spre București, dormeam la ai mei și dimineața la cinci porneam către simulatorul de zbor.

Ce înseamnă șantierul de la Tuzla? Ce ați făcut acolo?

Niște case. Încă nu e terminat proiectul, dar mai avem puțin. E un proiect cu patru case ce vor fi închiriate turiștilor. Între timp am început și alte proiecte în Franța și acum ne întoarcem să-l terminăm și pe acesta din România. Eu și prietenul meu avem o relație la distanță, dar suntem foarte fericiți așa. Mai puțin acum, în criza asta.

De când nu v-ați văzut?

Nu ne-am mai văzut de pe 5 ianuarie. Am tot luat bilete de avion să merg în Franța și s-au tot anulat cursele și nu am putut să plec. Iar acum, de când s-a reluat activitatea la companie, eu zburând mai mult intern, am renunțat să mai plec.

Pe ce avioane zbori tu?

Pe ATR-uri. Însă de anul acesta au venit niște avioane noi, ATR seria 600 și m-am calificat și pe acest tip de avion, cu o tehnologie mai performantă. Astfel că eu sunt printre primii care m-am întors la lucru.

Ce fac părinții tăi acum?

Tatăl meu este la pensie și mama lucrează în continuare în învățământul preșcolar, e educatoare.

De câți ani sunt ei în țară?

Ultima dată când ne-am întors din străinătate era anul 2000 și de atunci nu au mai plecat. Eu am început școala aici și a fost destul de complicat pentru mine să-mi echivalez studiile din Maroc.

Cum a fost prima dată când te-au urcat la manșă?

Când am început zborul la școală a fost prima dată când m-am urcat și am preluat comenzile unui avion. Mi s-a părut foarte frumos, extraordinar, o senzație teribilă. Decolarea e impresionantă, dar aterizarea e numai adrenalină, e o manevră foarte complexă care te solicită enorm.

Dar cred că atunci când mi s-a pus mie pata pe pilotaj a fost atunci când lucram la Blue Air. Aveam o cursă spre Paris unde trebuia să deschidem un birou. În timpul acelei curse am putut să stau în față, cu piloții în cabină. A fost o experiență absolut fascinantă în timpul căreia mă gândeam: „dacă eu voi reuși vreodată să fac treaba asta, cred că aș fi cea mai norocoasă din lume”. Am și o poză de atunci pentru că pilotul comandant a spus: „hai să facem o poză să ai amintire pentru ziua în care vei ajunge și tu să pilotezi”. Și uite că am schimbat scaunul, nu mai stau în spate, stau pe scaunul din dreapta.

Dar când într-adevăr ai stat pe scaun ca pilot, ce sentiment ai avut?

Înainte de toate îți voi mărturisi ceva. Eu acum, la Tarom, spuneam că zbor pe ATR-uri, acele avioane turboprop, foarte rentabile și foarte safe. Când m-am angajat la Tarom pentru postul de copilot, am dat examene, am fost la simulator și a urmat zborul de școală. În zborul de școală mergi cu un avion adevărat, gol, împreună cu un instructor și dai ture la aeroport, faci decolări și aterizări. Atunci m-am așezat eu pentru prima dată pe un scaun de pilot în funcție și tot atunci i-am spus instructorului: „Știu că pare ciudat, dar eu nu am mai pășit vreodată în acest tip de avion, nici ca pasager, nici ca nimic altceva, nu am mai zburat niciodată cu un ATR până să mă angajez aici”. Așa că m-am zbătut să ajung pilot de ATR, chiar dacă nu știam până atunci cum arăta cu adevarat acest avion pe dinăuntru, doar din cărți.

Spre deosebire de o cursă normală, un jet sau un avion care face curse lungi, pe ATR totul se petrece extrem de repede și trebuie să faci foarte multe lucruri într-un timp scurt. O cursă durează de obicei în jur de 50 de minute și la început ți se pare că nu știi pe ce să pui mâna mai întâi. Sunt o groază de calcule, de planuri și de proceduri legate de tot felul de situații posibile și soluții în caz că trebuie să întrerupi aterizarea sau orice alt fel de neprevăzute.

Ai fost și pe curse externe?

Da, și externe, dar curse pe aici prin apropiere, precum Republica Moldova sau Ungaria.

Dar pe curse lungi ai fost?

Cred că cea mai lungă cursă cu ATR-ul am făcut-o până la Praga. El poate să meargă și pe distanțe lungi, dacă îți ajunge combustibilul.

Dar nu-ți dorești să intri și pe avioanele mari?

Inițial asta mi-am dorit pentru că la Blue Air văzusem o mulțime de Boeing-uri, dar acum când mă gândesc la o cursă lungă, parcă nu mai am așa tragere de inimă. M-am obișnuit cu tronsoane scurte. Dar nu știi niciodată.

Părinții tăi au zburat vreodată cu tine?

Nu, nici ei nu au zburat vreodată cu ATR-ul, însă mama a spus că vrea să vină o dată cu mine la o cursă, să vadă cum e.

Dar voi aveți o responsabilitate imensă…

Da, e răspunderea e foarte mare. Când te obișnuiești cu meseria asta uneori poate mai ai impresia că nu faci ceva așa deosebit, dar dacă e să se întâmple ceva, deși îți păstrezi calmul, simți cum crește adrenalina și atunci realizezi cu adevărat care îți sunt resursele și limitările.

Meseria de pilot a fost până în urmă cu câțiva ani o meserie a bărbaților. Cum e să lucrezi într-o lume a bărbaților?

Da, a fost o meserie a bărbaților, însă acum ne-am înmulțit noi, femeile. Sunt și femei comandant în compania Tarom, și la noi la ATR, dar și pe avioane mai mari, cu super experiență. Iar în ceea ce mă privește pot spune că în acest moment am parte de oameni extraordinari, adevărați profesioniști care știu că primează competențele, nu ce scrie în buletin.

Ce vrei tu să te faci când o să fii mare?

Asta e o întrebare la care nu am știut niciodată ce să răspund. Dacă se refac condițiile optime pentru reluarea activității depline în aviație, îmi doresc să evoluez și să ajung și eu comandant, să trec pe scaunul din stânga, chiar dacă e o responsabilitate mai mare. Nu știu dacă știi, în momentul în care s-au închis ușile avionului, comandantul este considerat președintele statului român la bordul aeronavei.