Diana Popescu și Luna, fetița ce sucește cuvintele

Diana Popescu este jurnalist cultural, a fost realizatoarea emisiunii Digicult, la Digi 24, iar în urmă cu puțin timp și-a lansat prima carte, pentru copii, Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite.

Urmează un dialog din care veți afla multe lucruri, mai mult sau mai puțin sucite, despre ce înseamnă comandant de detașament, despre cum vrăjești copiii la 2 ani sau de ce o fată care s-a remarcat toată adolescența prin faptul că vorbea mult, îngrozitor de mult, alege să asculte și să scrie.

Dintre toate cărțile pe care le puteai scrie, de ce ai ales exact o carte pentru copii?

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar eu nu am ales să scriu niciun fel de carte. Nu a existat vreun plan, niște vise sau cine știe ce socoteli ca această carte să existe.

Această fetiță, care populează paginile volumului, care face tot felul de năzbâtii și se joacă exact așa cum știe ea mai bine, s-a cerut afară din mintea mea și a zis: „nu merit și eu o carte?” Iar dacă m-a luat la întrebări de la obraz, atât de direct și de hotărît, am zis: „Luna, s-ar putea să ai dreptate!”. Așa încât, toate pățaniile și poveștile ei s-au adunat în ce vezi tu acum.

Cine i-a decis numele?

Eu i-am decis numele. Acum vreo 20 de ani, când mă gândeam că s-ar putea să am vreodată o fetiță, mi-am spus că mi-ar plăcea să o cheme Luna. Iată că am această fetiță, din hârtie mată, o cheamă Luna, fiindcă nu puteam să o trădez și să o botez altfel, mai ales că fusese o promisiune pe care mi-am făcut-o eu într-o noapte, firește sub o lună, nu neapărat plină, ci una foarte luminoasă, undeva prin zona Dorobanți.

Cât e Diana din această Luna?

Știi cum se zice: copiii cresc, devin adulți, au și ei copii, fac treburi serioase, dar există printre noi și copii care refuză să crească și rămân cu mintea de la 10 ani.

Ce puteam eu să fac? Să comit un tratat de astronomie, să devin membru al Academiei? Nu. Mie mi-a plăcut foarte tare să mă joc, e un lucru pe care nu mi-l reprim niciodată, deși e posibil ca în unele cazuri să fie nevoie să o fac, și, cu această vârstă mentală de 10 ani, asta a ieșit.

Practic, Luna sunt eu iar năzbâtiile ei sunt ale mele.

Ce era așa de frumos la 10 ani de-ți place să zăbovești acolo?

Ca să fiu foarte sinceră cu tine, ți-aș spune că este foarte mișto să nu ai prea multe responsabilități, să poți scăpa basma curată dacă faci o prostie, să știi că în jurul tău sunt mereu oameni cu capul limpede și cu mintea de matur, care te pot scoate din câte o încurcătură. Prin urmare, principala ta preocupare rămâne joaca și, dacă se întâmplă să te plictisești de tot ce ai auzit până atunci, te apuci de inventat cuvinte pentru a-i pune pe alții în încurcătură.

Hai să ne întoarcem acum în timp, la cei 10 ani ai Dianei, care, iată tocmai se pregătea de începutul anului școlar. Du-mă puțin acolo! Cum era Diana la 10 ani?

Era o chestie foarte ciudată cu mine, căci eram comandant de detașament, adică luam premiul întâi la școală și, cu toate astea, jucam lapte gros cu colegii mei, băieții, în pauză și mă mai urechea învățătoarea fiindcă nu reușea să mă facă să tac în timpul orelor. După ce m-a mutat dintr-o bancă în alta, de fiecare dată cu un alt coleg, a ajuns la concluzia că trebuie să mă așeze singură și tot vorbeam și singură. Deci nici asta nu a fost o soluție.

Eram un băiețoi foarte hotărît, care ținea morțiș să se dea cu rolele, să alerge de colo până colo și să se julească la competențe maxime și, plus de asta, cum îți ziceam, eram comandant, adică aveam trese galbene, eram șefa clasei. Iar din clasa a VI-a am avut trese albastre, fiindcă eram șefa școlii.

Și cum e acest statut de șef?

Era foarte drăguț din punctul meu de vedere pentru că puteam chiuli la modul oficial ca să merg la tot felul de evenimente destinate comandanților, la tot felul de instructaje care se dovedeau foarte distractive, iar eu aveam cea mai bună scuză de a pleca de la orele ce se anunțau plictisitoare.

Și-ți plăcea chiulangeala asta?

Da, întotdeauna mi-a plăcut. Așa, premiantă, cum eram.

Eram un paradox ștrengăresc.

Cum se potrivește tiparul ăsta de copil disturbator, ștrengar cu cel de șef al clasei, disciplinat, ordonat, care învață bine, deci își alocă timp de studiu, nu?

Dacă ai întreba-o pe mama ai afla că acest copil nu și-a alocat niciodată timp să învețe. Cel puțin nu cât și-ar fi dorit ea.

Dar pentru că eu prindeam din clasă tot felul de informații utile nu aveam nicio tresărire să mai fac ceva acasă: teme, studiu, exerciții. Cred că ea ar fi preferat, până la un punct, firește, să fiu mai disciplinată, mai silitoare. Sigur, de prin clasa a VI-a s-au mai complicat lucrurile fiindcă a venit la noi în clasă Mihaela Jitcov care a început să ia premiul I, iar eu am luat premiul II.

Și cum e să-ți ia cineva prima poziție, succesul?

Nu mi-a păsat câtuși de puțin, ceea ce din nou a fost o supriză destul de neplăcută pentru mama. Am rămas prietenă cu Mihaela, pe care am și meditat-o, mai mult sau mai puțin, la limba franceză pentru că în școala de unde venea nu făcuse franceză și a trebuit să recupereze. Cred că am realizat că cineva are chef să învețe mai mult decât mine și am scăpat și de treaba asta cu premiul întâi.

Ce munceau ai tăi?

Eu sunt copil de ingineri, care nu și-au explicat niciodată de ce eu detest matematica, de ce scriu compuneri la școală cu cel mai mare drag și dacă ar fi putut să mă lase să fac asta toată viața mea școlară aș fi fost extrem de încântată.

Este încă un mister cum din doi oameni cu creierele modelate pe lucruri precise, pe logică, pe matematică am ieșit eu care, iată, aveam să mă îndeletnicesc cu absolut altceva.

Când și cine te-a învățat să citești?

Mama m-a învățat să citesc, înainte de școală, ceea ce mi-a folosit foarte mult și în vacanțele la bunicii de la Brăila. Practic, eu am crescut la ei până în clasa întâi.

La grădiniță fiindcă, da, deja vorbeam încontinuu, educatoarea a găsit o soluție și mă ruga să le spun povești colegilor de grupă. Așadar, mă urca pe un scăunel, pe o masă și, în fiecare zi, le spuneam câte o poveste din care niciodată nu lipsea o veveriță.

Treaba nu dura mai mult de jumătate de oră, dar în timpul acela copiii mă ascultau, n-aș putea să-ți spun de ce, iar doamna educatore Ciulinaru era liniștită și se putea ocupa de ce avea ea de făcut atunci.

Deci bunicii tăi de la Brăila te-au ademenit cu povești?

Ei aveau, ce-i drept, altă metodă: proiectau diafilme. Iar asta a fost o mare bucurie a copilăriei mele din comunism, când ferestrele din camera de zi erau acoperite cu un cearșaf alb și, când se făcea cât se poate de întuneric, fiindcă draperiile erau trase, cineva pornea proiectorul și începea minunăția.

Aveam și o poveste favorită, se numea Turtița fermecată. Era o istorioară cu o bunică foarte pricepută la gătit, care a copt o turtă și a pus-o la răcit pe prevazul ferestrei, cu planul că o va aduce ulterior pe masa familiei.

Turtița însă a avut alte gânduri, a zbughit-o de acolo și a luat-o la goană prin lume. Sigur că ajunge în tot felul de situații care mai de care mai complicate, se întâlnește la un moment dat cu o vulpe, care a vrut să o înfulece și așa mai departe.

Am rezonat cumva cu ea fiindcă mi s-a părut util să știu că mai face și altcineva prostii.

Acum, la bătrânețe, m-am prezentat la un magazin de vechituri, la un anticariat care are tot felul de lucruri de pe vremea copilăriei noastre și mi-am cumpărat Turtița fermecată.

Dacă ne uităm cu mintea de 40 de ani la această treabă copilărească, cu ce ne ajută poveștile?

Toți avem nevoie de povești în viața noastră, chiar dacă suntem fericiți, că avem niște slujbe minunate, că lucrurile au ieșit așa cum ni le-am dorit, nu ai cum să trăiești fără poveste, trebuie să ai ceva care să te uimească, să te binedispună sau prostdispună. Cum să trăiești fără povești?

Am sentimentul că trăim într-o epocă a acțiunii, în care verbul e prioritar: faci, te implici, acționezi, miști lucruri. Or, povestea te duce în zona de cotemplație, de citit, ședere, ascultare, adică non-acțiune mai degrabă.

Dacă ne punem de acord că joaca este una dintre cele mai faine acțiuni de pe această lume o carte plină de povești contemporane este un foarte bun partener de joacă pentru că te face să te gândești la lucruri care poate nu ți-au trecut prin cap până atunci; te face să-ți dai seama că și în capul tău se învârt rotițele extraordinar, deci iată verbul prezent acolo, și ajungi să te distrezi eventual de unul singur, citind niște pagini și realizând că nu ai nevoie nici de nu știu ce jucării, device-uri ori parteneri de joacă, fiindcă mintea ta este un partener excepțional de joacă și poți face o grămadă de lucruri împreună cu ea.

La ce te-au ajutat pe tine poveștile, în acele vremuri comuniste, cu lipsuri și complicații?

Poveștile erau cea mai bună poartă deschisă către niște lumi la care nu aveai altfel acces. În copilăria noastră nu mergeam cu părinții în nu știu ce insule exotice, nu se întindeau mese fabuloase, nu ieșeam la restaurante, să mâncăm gourmet. Copilăria noastră, privind-o cu ochii adultului, îmi dau seama că a fost plină de lipsuri, dar atunci adulții din fiecare familie se străduiau să dea copilului măcar senzația că totul era așa cum ar fi trebuit. Trăiam cumva în cea mai bună dintre lumile posibile sub spectrul comunismului, cu toate problemele lui de atunci.

Sigur că nu înțelegeam de ce merg la 7.00 dimineața cu bunicii mei să stăm la o coadă infernală la nu știu ce pui și eram extrem de frustrată când marfa se termina la persoana din fața naostră și mă revoltam, fiindcă nu mi se părea deloc corect.

În povești nu existau lucruri ca astea, acolo uitai de tot ce te întrista, de orice ar fi putut deveni o sursă de frustrări.

Pe de altă parte, dacă stau să mă gândesc că povestea mea favorită era Mica sirenă, care se termină prost, nu cred că e un lucru în favoarea mea. (râde)

Acele povești îți dădeau certitudinea că există o grămadă de lumi în jurul tău și trebuie doar să te gândești la ele ca ele să existe.

Cine și cum a decis ca tu să devii jurnalist?

S-a întâmplat printr-un soi de accident.

Eram în liceu, la clasa de matematică, la „Spiru Haret”, când mi s-a zis, din cauza cantităților industriale de cuvinte pe care le scoteam în permanentță pe gură: „Popeasco, tu trebui să te faci avocat, că ai papagal!”. Și părea o idee bună.

Pe de altă parte, să fii ziarist părea și mai fun. Poți schimba lumea așa, nu? Evident, ce puteai gândi la 17-18 ani despre această meserie? Că poți schimba lumea.

Hai să facem o paranteză un pic și să îmi explici de ce un copil care detestă matematica se duce la o clasă de mate-fizică?

Liceul Spiru Haret avea clase de tot felul, dar eu am fost repartizată la mate-fizică pentru că am fost printre primii 20 la examenul de admitere. După un trimestru de chin și prima teză cu un rezultat fabulos, nota 3.00 la matematică, ceea ce a generat o mică dramă în familie, a urmat o consultare în familie: „lăsăm copilul aici, la real, să se chinuie înspăimântător sau îl transferăm la uman, unde, umbla vorba, nu se face chiar atât de multă carte?”
Eu am insistat să mă lase să mă chinuiesc îngrozitor patru ani fiindcă se formase o gașcă atât de faină, aveam niște colegi atât de mișto, cu care ieșeam și la biliard, cu care ascultam și descopeream muzici, cu care ne înțelegeam atât de bine. Am preferat să mă chinuiesc cu teze la mate, fizică și chimie de 3 ori pe an decât să mă despart de acești oameni.

Tot distracția a cerut acest martiriu și tot o gașcă mișto, cu care puteai face tot felul de tâmpenii și-a cerut sacrificiul.

Deci, cum îți spuneam, rămăsese că dau examen la Drept. Am dat, am intrat, iar în anul III de facultate m-a sunat o fostă colegă și mi-a zis: „Popeasco, mai ții minte când ziceai că vrei să te faci ziarist? Uite că ăștia de la Adevărul organizeză un examen.” M-am dus și eu, să văd cum e să dai un test, un interviu pentru ziar.

M-am dus să văd cum e și am rămas vreo 8 ani.

Ce ți-a plăcut acolo și unde era joaca?

Sunt cât se poate de vinovată la capitolul ăsta!

A fost joacă faptul că eu am dat examen pentru secția cultură de la Adevărul, iar meseria mea devenise dintr-o dată legată de teatru, de cărți, de muzici, de filme, de orice din zona care îmi plăcuse întotdeauna și iată găsisem prilejul să mă reapuc de ele.

Să fii în preajma unor oameni pe care îi admiri, la care atât de puțină lume are acces, mi s-a părut un cadou extraodinar, încât am decis că trebuie să fac asta toată viața mea.

Am dat un examenul de licență la Drept, să fie mama încântată, și am uitat complet de juridic și de talentul despre care toată lumea zicea că l-aș fi avut pentru meseria de avocat.

Dă-mi trei exemple de oameni ai căror proximitate te-a schimbat!

De curând îmi aminteam de întâlnirea cu academicianul Solomon Marcus, din vremea când lucram la emisiunea de cultură de la Digi24. A fost una dintre cele mai luminoase întâlniri din viața mea. Era un om care ajunsese la senectute, al cărui trup deja începuse să-l trădeze, dar a cărui minte era o încântare, o sursă inepuizabilă de povești, un om care-și amintea încântat despre copilul din el, despre vise și visuri, despre cât de importantă e mirarea în viața cuiva și capacitatea de a-ți păstra curiozitatea indiferent de ce vârstă îți arată buletinul.

Am fost fascinată de Solomon Marcus, cu care am petrecut două ceasuri la filmare și am simțit că am primit un privilegiu, un cadou, o încântare.

Mircea Cărtărescu este poetul după care am alergat, de-adevăratelea, un an și jumătate până când a fost de acord să îmi povestească despre propria lui copilărie. Găsise nenumărate scuze, am purtat o lungă corespondență care a variat între refuzuri politicoase și răspunsuri mai puțin politicoase de la mine, fiindcă nu înțelegeam de ce omul refuză să ne întâlnim, iar la un moment dat Mircea Cărtărescu mi-a scris: „nici măcar nu mai știu de ce nu accept acest interviu. Cred că m-am obișnuit să te refuz!” Deci tot un fel de joacă ajunsese.

După o vreme, ne-am întâlnit la o aniversare a Editurii Humanitas, Mircea Cărtărescu, cu un pahar de vin roșu în mână a venit spre mine și a zis: „dumneavoastră sunteți?…” (se vede treaba că nu ne știam, fiindcă purtasem acel dialog doar pe email) Mi-a zis atunci că acceptă să facem interviul.

Am filmat acel dialog despre copilăria lui Cărtărescu, care nu a fost deloc una îmbelșugată, cu vreun răsfăț continuu, dimpotrivă, iar după ce am difuzat materialul, i-am trimis, firește, un link ale emisiunii, la care mi-a răspuns cu un email de mulțumire: „eu urăsc să mă văd la televizor, cred că de-asta am refuzat cu atâta înverșunare interviurile TV, dar acesta a ieșit atât de bine! Mulțumesc foarte tare!”

Iată că uneori, încăpățânarea jurnalistică de a nu te resemna și a continua să fii picătura chinezească din viața unui mare scriitor dă rezultate.

Dintre toate feliile de cultură cu care ai lucrat, către ce te duci tu mai firesc?

În ultima vreme sunt absolut fascinată de arhitectură. Iar o pasiunea mai veche a mea este fotografia.

E ceva timp de când am tot bătut străzile Bucureștiului, fotografiind clădirile art-deco ori scările unor construcții care mă fascinează. Anul trecut am avut un vernisaj cu fotografiile acestor clădiri moderniste și deco din capitală.

E și aici o sursă de deprimare, fiindcă foarte multe dintre sceste construcții sunt într-o stare jalnică. Dar funcționează și argumentul: măcar să le fotografiez cât mai sunt aici, în picioare, chiar dacă sunt într-o stare deplorabilă, fiindcă nu știi ce mare clădire de birouri va răsări peste 10 ani, în locul a două clădiri proiectate de Marcel Iancu.

Ce se ascunde în această pasiunea a ta pemtru clădiri interbelice?

Toți spun că zidurile au urechi, au și ochi, dar au chiar și guri fiindcă pot spune o grămadă de povești. Vezi un ochi de fereastră, o arcadă, un decor, un ornament și începi să te întrebi de ce sunt acolo. Cauți pe internet și descoperi poveștile oamenilor care au gândit clădirea, comisionarilor care au plătit pentru ea și au dorit-o așa, lucrurile care s-au petrecut între acele ziduri.

Indiferent dacă orașul e pustiu sau foarte aglomerat, clădirile sunt acolo, zidurile la fel, scările pe care au urcat și au coborît mii de pași au fost martorii unor povești pe care ți le poți imagina oricând, oricât de fantastice ți-ai dori să fie.

O să mai scrii?
Nu am nici cea mai vagă idee. Mulți dintre cei care au cumpărat cartea au spus: „mai vrem!” Dar eu nu știu, nu am promis nimic nimănui. (râde) Așa cum nu știu dacă jurnalismul cultural este o etapă în viața mea sau va mai dura până la pensie.

M-am obișnuit să nu am mari așteptări sau să nu-mi fac planuri pe termen lung și să mă bucur foarte tare când ceva îmi iese chiar dacă mă surprinde însuși faptul că a ieșit.

Cu ce se mai joacă Luna? Tot cu cuvintele?

Cuvintele sunt niște parteneri de joacă fantastici. Sunt inepuizabile. Nouă ni se pare că avem un vocabular, un fond de cuvinte, cum are fiecare limbă. Ce să vezi? E mai mult de atât: cuvintele se joacă ele între ele, se joacă cu tine, devin altceva decât te-ai aștepta și de acolo e ca la caleidoscop: descoperi la nesfârșit combinații miraculoase.