Domnica Petrovai, terapeutul cuplurilor: despre rezistența relațiilor în pandemie, rata de divorț și povestea de viață a psihologului crescut idolatrizând un model creat de amintirile unui copil de 9 ani

Orice cuplu care s-a gândit vreodată să ceară ajutorul unui specialist, cu siguranță a auzit numele Domnica Petrovai. Domnica este considerată cumva terapeutul cuplurilor, mai ales după ce în urmă cu câțiva ani a scris cartea „Iubește și fii iubit(ă). (Aproape) totul despre relația de cuplu” și după ce a înființat Școala de cuplu.

Domnica Petrovai pune în toate proiectele ei atât experiența personală, cât și pe cea profesională, motiv pentru care are cele mai bune rezultate în cabinet.

Cum sună povestea ei, dar mai ales ce sfaturi are pentru cuplurile care trec prin această criză a pandemiei, vei afla în rândurile de mai jos. Merită!

Domnica, tu ești specializată în terapia de cuplu și cu toate acestea te văd foarte des implicată în webinarii legate de educație în această perioadă a școlii online. De ce?

Cred că ceea ce mă motivează, apropo de cuplu, cred că pot sprijini cuplul în contextele de viață ale sale, care înseamnă școala și locul de muncă. Ce am învățat eu în toți acești ani de practică este că terapia de cuplu în cabinet, izolată de un context real de viață în care poți să ai susținere, are rezultate scăzute. Cred că cuplul nu poate avea resurse singur de a face față vieții și de a evolua dacă nu se schimbă, de exemplu, relația partenerilor cu școala – pentru că una din tensiuni reprezintă conflictele ce reies din relația cu copiii. Foarte multe cupluri spun că funcționau bine înainte de apariția copiilor, după care totul s-a schimbat. Și acesta e motivul pentru care cred foarte mult în educație și cumva investesc mult timp în a sprijini școlile ca ele să devină locul care să ofere un sprijin cuplului. Pare un drum puțin mai lung, dar asta e ce am înțeles eu din experiența mea de până acum. Cumva eu trebuie să ies din cabinet, iar acest ieșit din cabinet înseamnă să-i ajut pe oameni la locul lor de muncă și acolo unde sunt copiii lor, adică în școală.

Ce ne poți spune nou, cuplurilor care în această perioadă de pandemie, pe lângă toate fricile și incertitudinile legate de ziua de mâine, suntem nevoiți să lucrăm de acasă, cu copiii lângă noi? Cum am putea noi să gestionăm această situație astfel încât să rămânem sănătoși la cap și să rămânem un cuplu?

Ca o paranteză, din observațiile mele, cuplurile care au divorțat sau se gândesc la divorț în urma crizei, sunt cupluri care erau deja distante înainte. Erau niște rupturi, niște probleme nerezolvate de mult timp, iar criza nu a făcut decât să le amplifice. Nu a cauzat criza divorțul, nici pe departe. Pe de altă parte, criza asta cu tot ce înseamnă copii pe acasă, cine face de mâncare, cine muncește, cum ne gestionăm toate obligațiile casnice, e o bună oportunitate de a crește în relație, iar asta vine în acord cu ce ne spune cercetarea și anume: cuplurile care au o reziliență dobândită tocmai în astfel de perioade, sunt cupluri care vor fi mai puternice. Ce înseamnă asta concret? Înseamnă că fiecare își asumă propriul disconfort și știe să-și regleze stresul, fără să-l plaseze pe partener. E o mare diferență între: „sunt foarte tensionată pentru că am toate astea pe cap, copilul plânge și vine peste mine” față de situația în care partenerul stresat dă vina pe celălalt pentru stresul prin care trece, cu reproș: „dacă tu ai fi avut grijă de copil sau dacă făceai ceva, mie mi-ar fi fost mult mai bine”. Această situație nu face decât să producă un stres în plus.

Apoi vine partea de a gestiona rutinele și momentele împreună pentru că nu mai sunt alte contexte și atunci e nevoie de a negocia explicit asta: „nu ne mai putem vedea cu prietenii cum ne vedeam înainte, nu mai avem serile noastre, suntem acasă cu totul”. Acasă e de găsit o rutină care să ne ajute să ne reconectăm. Poate fi faptul că ne bem cafeaua dimineața împreună sau că seara culcăm copiii mai devreme ca să avem un timp noi cu noi, că la prânz putem dansa în bucătărie că suntem stresați… Toate gesturile acestea mici ajută. De exemplu, chiar dacă stăm acasă, avem lucruri pe care cu ușurință am putea să le pierdem. Mai apoi, foarte importantă este păstrarea erotismului. Din conversația cu multe cupluri, pentru unii stresul situației actuale a însemnat scăderea dorinței sexuale – „e ultimul lucru la care mă pot gândi”, în timp ce pentru alții cumva a crescut dorința, tot ca o formă de reglare a stresului. Cei care reușesc să negocieze această discrepanță, prin negociat însemnând a stabili un ritm al relației care să fie satisfăcător pentru amândoi, în așa fel încât să nu creeze foarte multe frustrări, vor avea de câștigat. Apropo de reziliență, multe cupluri s-au readaptat. De exemplu fac dragoste atunci când copilul doarme la prânz, fiind foarte conștienți că asta e foarte important pentru relație și pentru fiecare în parte.

Apoi mai e un lucru important: conflictele și conversațiile dificile. Pot apărea conflictele din tensiunile pe care fiecare le are în afara relației sau tensiuni din relație din cauza unor perspective diferite. În loc să aibă deschiderea de a vedea despre ce vorbește de fapt celălalt, ajunge să-l atace pe celălalt.

Din ce-mi spui tu acum, dacă e să mă uit la majoritatea cuplurilor din preajma mea, cred că fiecare dintre noi avem cel puțin două, trei probleme enumerate de tine. Iar acest lucru mă duce cu gândul la faptul că nu există cuplu perfect…

Nici într-un caz și nu acesta este mesajul. Mesajul este: cuplul poate fi mai bine dacă se află în contexte mai sănătoase, apropo de implicarea mea în alte proiecte. Noi ne reglăm foarte mult disconfortul și ne luăm foarte mult și din alte relații.

Cum ai ajuns să faci Școala de cuplu?

Am făcut-o cumva din două motive: unul personal și unul profesional. Cel personal este că sunt la a doua căsnicie, după ce prima a eșuat. Prima căsnicie a durat 12 ani și din ea au rezultat cele două fete ale mele. Cu tot sprijinul și ajutorul pe care am știut eu să-l caut nu am găsit soluții pentru ca relația mea să meargă mai departe într-un mod satisfăcător. Acesta a fost și punctul în care am început să mă documentez, documentare ce a avut ca rezultat cartea „Iubește și fii iubit(ă). (Aproape) totul despre relația de cuplu”. Cartea a reprezentat notițele pe care le-am făcut pentru mine ca să înțeleg ce se întâmplă și a cuprins experiența mea de după divorț, relațiile de după și relația în care sunt acum, de mai bine de șapte ani. Cumva am învățat foarte multe lucruri despre cum nu ar fi trebuit să fac, sau despre cum ar fi fost dacă aș fi avut resurse.

Ce m-a motivat este ideea că așa cum eu am avut nevoie de sprijin, foarte mulți au nevoie de sprijin, iar dacă acest sprijin ar fi venit la momentul potrivit, divorțul sau alegerea inițială a partenerului ar fi putut fi prevenite. Eu m-am căsătorit cu cel mai bun prieten al meu din facultate și am fost foarte convinsă că va fi singura și ultima relație pentru amândoi. Ne-am spus atunci că suntem două jumătăți.  Acum, din relația prezentă pot să-mi dau seama cât de diferit este atunci când amândoi depunem un altfel de efort, nu mai vedem relația într-o fantezie deplină și avem și niște instrumente ajutătoare. Înțelegem că e nevoie de multă  cunoaștere și că aceasta nu vine de la sine, așa cum am crezut atunci. Atunci am crezut că dacă ne iubim și suntem două jumătăți, o să fie perfect tot restul vieții.

Motivația profesională a venit din faptul că mi-am dat seama că terapia de cuplu e foarte limitată ca și impact, așa cum este și terapia individuală. Astfel am realizat că dacă cuplurile s-ar întâlni și și-ar împărtăși din greutățile experiențelor și ar învăța din ele, lucrurile ar sta altfel.

E ca la alcoolicii anonimi?

La început unii oameni vin cu reticențe, mă întreabă cine mai participă, vor să știe dacă vor fi nevoiți să vorbească sau nu și tot felul de astfel de angoase. Eu le spun că nu trebuie să vorbească, însă după prima întâlnire toți încep să vorbească pentru că avem nevoie de un fel de martor al procesului emoțional prin care trecem cu toții. E greu în relație și ai nevoie de oameni în preajma ta care să treacă sau să fi trecut prin aceleași experiențe. Chiar dacă sunt conținuturi diferite, experiența emoțională e foarte similară. Foarte mulți mi-au spus că i-a ajutat mai mult grupul și ce au învățat în grup, față de terapia de cuplu individuală, deși lucrau tot cu mine – nu pot să dea vina pe terapeut. Oamenii au nevoie de repere și îmi spun asta pentru că nu știu la ce să se raporteze. Nu e nici relația aceea idealizată de pe Facebook, nu e nici exemplul părinților, însă nu găsesc calea de mijloc realistă și care sunt de fapt pașii către ea.

Care e rata de eșec a terapiei de cuplu?

Undeva între 40 și 50%.

Adică jumătate rămân împreună și jumătate se despart?

Exact. Cel puțin din două motive pe care le comunic de la început: descoperă lucruri unul despre celălalt, lucruri care nu-i mai motivează să rămână împreună. Când încep să descopere resurse care ar putea să le asigure o viață mai fericită, iau o altă decizie. Iar asta se întâmplă de obicei acolo unde nu există un efort comun. Uneori se întâmplă ca unii dintre ei să regrete, dar atunci e prea târziu.

Dar Mind Education ce înseamnă?

Mind Education este o companie care oferă servicii companiilor care sunt preocupate de sănătatea mentală a angajaților.

Ce spuneai la început: că locul de muncă e unul dintre factorii ce influențează relația?

Exact. A venit cumva natural această idee, după ce oamenii care veneau la mine în terapie spuneau că lucrurile pe care le învățau la terapie ar fi foarte utile tuturor colegilor și ar fi foarte fain să le știm înainte de a ajunge într-o criză. S-a dezvoltat cumva din solicitările oamenilor de a putea avea soluții, instrumente și de a vorbi despre niște lucruri care păreau de nevorbit. Acum zece ani când am început, emoțiile și sentimentele erau subiecte de nediscutat la locurile de muncă. Abia după cinci ani am putut vorbi acolo și despre cuplu pentru că până atunci li se părea că dacă fac asta, oamenii vor fi jenați că se vor simți judecați. Adică dacă vin la un curs despre cuplu înseamnă că nu sunt fericiți în relație.

Hai să vorbim despre tine. Ești născută, crescută în București?

Nu. M-am născut în Neptun. Bunicii din partea mamei sunt de lângă Cluj și acolo mi-am petrecut copilăria.

Adică plecai de la mare unde veneau toți copiii și mergeai la Cluj?

Exact. Vara rămâneam la mare pentru că părinții mei munceau acolo, dar apoi mergeam la bunica.

Ce erau părinții tăi?

Amândoi au fost bucătari. Amândoi au plecat de la țară, în perioada aceea în care se construia litoralul. Știu din povestiri că partidul crease o campanie prin care le oferea acces la liceu tinerilor care alegeau asta. Amândoi fiind din familii cu o situație grea – mama avea 7 surori, tata încă 10 frați – care nu aveau resurse pentru a-i trimite pe toți la școală, au ales să meargă la Neptun unde au avut acces la liceu și au primit cazare, dar și un loc de muncă. Așa au plecat amândoi și așa s-au și cunoscut, pe vremea când erau doi copii.

Cumva de la tata am dobândit dragul de cărți pentru că îmi amintesc că asculta pe ascuns România Liberă și își cumpăra tot pe ascuns cărți, cu speranța că la un moment dat va putea să meargă la facultate. Din păcate, când aveam eu nouă ani s-a îmbolnăvit de leucemie și în trei luni s-a stins.

Pentru că mamei i-a fost foarte greu singură cu doi copii, a dorit să se reîntoarcă către casă. Pe drumul spre Cluj ne-am oprit în Petroșani unde mama avea o soră, am stat un an de zile, nu ne-am adaptat și ne-am mutat la o altă soră de-a ei, în Baia Mare. Am rămas în Baia Mare până când am terminat liceul, iar apoi am dat la facultate la Cluj.

Psihologie?

Da, da. Atunci de abia se înființase facultatea. Eu voiam să fac filosofie pentru că eram orientată către zona aceasta filosofică și îmi amintesc că am avut o profesoară de filosofie care mi-a propus psihologia ca fiind ceva mai pragmatic. Astfel am intrat la psihologie, acolo l-am cunoscut pe primul meu soț și după ce am terminat facultatea ne-am căsătorit.

Tu cumva nu-ți amintești mare lucru din relația de cuplu a părinților tăi, nu ai avut un exemplu…

Îmi amintesc că pentru mama a fost foarte greu după ce s-a stins tata tocmai pentru că lor le-a fost foarte bine împreună. Acestea sunt și amintirile mele. Tata era un om foarte bun și generos, un echilibru excelent pentru mama care era mai anxioasă. Pentru ea a fost cumva tragedia vieții ei, nu s-a recăsătorit niciodată. Amintirile mele cu el sunt legate de cărți, dar și conversația de dinainte de a se stinge. Țin minte că m-a chemat la el, eu eram extrem de emoționată pentru că nu știam ce se întâmplă și atunci tata mi-a spus că el nu o să mă mai poată sprijini și singurul meu sprijin vor rămâne cărțile, motiv pentru care mă îndemna să învăț ca să-mi fie bine.

Ce voiam eu să spun este că fiecare dintre noi am învățat din relația de cuplu a părinților noștri. Unii aplicăm, alții încercăm să fugim cât putem de tare de acest exemplu. Tu nu ai avut acest exemplu sau cel puțin e greu să ți-l amintești…

Eu l-am idealizat pe tata pentru că am numai amintiri plăcute cu el. Pentru mama cuplul a fost o chestie idealizată și cu siguranță asta m-a influențat pentru că mesajele pe care le-am primit au fost de genul: oricât de greu ar fi într-o relație, relația e totul. Pentru ea, de exemplu, divorțul meu a fost o experiență foarte dureroasă și traumatizantă pentru că ea nu putea să înțeleagă cum te poți despărți de un om deși el e în viață. Ea spunea că întotdeauna există soluții pentru a repara, iar asta a îngreunat foarte mult procesul meu de decizie. De la mama am învățat hiper responsabilitatea și sacrificiul.

Când ai ajuns la București?

La București am ajuns pentru că soțul meu de atunci a primit un job la Minister. El a terminat Medicina și Studii europene. Eu lucram atunci la facultate și apropo de ce am învățat că înseamnă o relație, prioritatea însemna partenerul, nu nevoile tale. Unul din lucrurile pe care le aud și acum de la mama – dar acum le aud altfel – este că dacă ai de muncă înseamnă că e bine și nu trebuie să te plângi.

Am plecat pentru că el a avut un job, eu tocmai o născusem pe fiica noastră cea mică și astfel ne-am mutat cu toții în București.

Câți ani au fetele tale?

18 și 14 ani.

Copiii nu au fost un motiv ce a îngreunat decizia divorțului?

Copiii au fost principalul motiv ce a îngreunat decizia, dar și principalul motiv pentru care am ales așa. Apropo de modelul în care am trăit, acela că femeia nu are un sprijin din partea unui bărbat, simțeam că nu divorțez cu gândul că o să întâlnesc pe cineva, ci că o să pot să fiu mai prezentă și mai încolo pentru fete. Simțeam că mă deprim atât de mult în relație încât nu o să mai pot să fiu mama de care au ele nevoie. Asta m-a motivat, fără să am în minte că o să-mi refac viața.

Știi cum se spune la noi în popor: nu te bate, nu te înjură, aduce bani în casă, ce motiv ai să divorțezi?

Exact. Simplul fapt că mă simțeam nefericită, nu a fost un motiv de divorț în mintea mamei și mulți ani am simțit că mă judecă, că nu e de acord cu decizia pe care am luat-o. Din punctul ei de vedere nu era nimic grav și a sperat, chiar și după divorț, că o să-mi revin, că o să-mi dau seama că viața e grea singură – pentru că ei i-a fost greu singură – că nu o să mă descurc financiar cu doi copii, dincolo de rușinea celorlalți.

Cum identificăm noi nefericirea din cuplu și când avem nevoie să cerem ajutor? Ai putea să-mi dai câteva hint-uri palpabile?

Nefericirea înseamnă că ai în mod constant conflicte care sfârșesc prin a ne învinovăți și a ne răni unul pe celălalt. Practic nu există deschiderea de a vedea ce e dincolo de conflictul pe care îl avem, la fel cum nu există deschiderea de a vedea nevoile neîmplinite și nemulțumirile fiecăruia.

Eu cred că nefericirea vine când cei doi nu au disponibilitatea de a face schimbări pentru relație.

Așa simplu se identifică?

Eu zic că da. Toate celelalte pot fi dobândite.

Trebuie să așteptăm să fim nefericiți ca să căutăm ajutor?

Eu le-aș recomanda cuplurilor să ceară ajutor de la început. Un terapeut te poate sprijini de la început să vezi lucrurile care pot deveni puncte de conflicte înainte ca ele să apară. Sunt puncte de conflict din istoria fiecăruia de viață, pentru că fiecare venim cu un bagaj din istorie ce conține lucruri nevindecate. Mulți dintre noi venim cu experiențe traumatice din trecut care înseamnă rigiditate și inflexibilitate. Cuplurile vin după cinci, zece ani, după perioade foarte lungi de certuri, perioade care le-au consumat resursele pentru că a scăzut speranța după ce s-au certat atâta și nu au rezolvat nimic.