Eleonora Pokola și fiica ei, Marta: „Tata și-a cerut iertare. Timpul a trecut, dar nu cred că știa că rănile sunt tot acolo”
Eleonora Pokola are doi copii majori, Marta și Sebi, este inginer chimist ca formare, lucrează ca expert contabil și este prima femeie care a vorbit public despre violența domestică, despre ce i se întâmpla în casă, în familie, cu bărbatul pe care, atunci când l-a cunoscut și când s-a căsătorit cu el, îl vedea ca pe omul cu care urma să împartă totul pentru totdeauna.
Copiii Eleonorei, Marta, studentă în anul I la Medicină și Sebi, sportiv ca formare și care lucrează în Anglia, împreună cu soția lui, sunt printre cei ale căror răni nu au fost niciodată înțelese pe deplin. Sunt mândri de curajul mamei lor de a vorbi deschis despre povestea vieții ei, și dezaprobă jena cu care multe dintre victime își acoperă durerea.
Eleonora și Marta au acceptat să vorbească cu noi, din convingerea că povestea lor, cu care sunt împăcate, ar putea ajuta pe cineva.
Marta: Nu m-am văzut făcând altceva, mai ales după toate drumurile la spital cu mami. Atunci mi-am zis că asta vreau să fac și eu, să ajut, să fiu lângă oameni, o speranță pentru ei.
Despre ce drumuri la spital vorbești?
Marta: Mama a avut o serie de intervenții și eu am mers cu ea, și tot eu cu ea, prin saloane, prin sălile de așteptare, cu doctorii tot eu am vorbit. Și mi-a plăcut.
Că doar noi două suntem.
Tu nu vorbești acum despre tratamentul oncologic prin care a trecut ea, nu?
Marta: Nu, atunci eram mică. Nu-mi mai amintesc nimic de atunci.
Cum se întâmplă că ați rămas doar voi două?
Marta: După ce au divorțat ai mei, după o perioadă în care am mai stat împreună, și cu tata, și cu fratele meu, tata a plecat. Apoi a plecat și fratele meu și am rămas numai noi două.
Eram în clasa a IV-a când tata s-a mutat de la noi.
De ce?
Marta: Că nu era bine. Ei au divorțat, iar după asta tata a mai rămas o perioadă cu noi, dar tot nu s-au schimbat lucrurile, tot cu alcool, tot cu scandal.
Plecarea lui tata a fost cea mai bună decizie pe care o putea lua.
Către cine se îndrepta acest scandal?
Marta: În mod frecvent, către mama. Eu, pentru că eram fetiță și eram cea mai mică, am fost mai protejată.
Dar tot mă afecta, chiar dacă era către mama. Acum, la 21 de ani, încep să văd și efectele asupra mea, pe care până acum nu le observasem: lipsa încrederii în mine. Pe undeva sunt sigură că asta vine ca urmare a lucrurilor pe care le-am trăit.
Altfel, dacă mă întrebi exact amintiri sau povești despre cum am fost afectată, nu-mi aduc aminte, dar simt că au rămas urme. Profunde, acolo unde nu pot ajunge atât de ușor.
Mă văd pe mine cum sunt și mă uit la fetele din jurul meu, încrezătoare că sunt. Și-mi dau seama că lumea vede când ai încredere în tine și știi ce vrei sau cine ești. Dar eu nu mă consider așa.
Mi-e foarte greu să iau decizii, mi-e frică să vorbesc să nu spun ceva greșit. Nu mă văd la adevărata mea valoare.
De unde vine starea asta, acest sentiment profund?
Marta: Cred că din frică. Am acumulat atâta frică când eram mică, în acea perioadă și cred că nu a dispărut. Este o frică bolnavă, care te paralizează, nu frica aceea binecuvântată care te ține departe de pericole.
Eram mică și mi-era frică atunci când venea tata acasă, fiindcă știam ce urmează.
Ce urma?
Marta: Certurile lor.
O lovea pe mama ta?
Marta: Da.
Tatăl tău cum a dispărut și cum a reapărut în viața ta? Și ce efecte au produs aceste episoade asupra ta?
Marta: De-a lungul timpului el a tot încercat să ia legătura cu mine, dar mi-a fost frică, fiindcă oamenii nu se schimbă de la o zi la alta.
Acum, în vară, când am reluat legătura am făcut o concesie și mi-am zis că după atâta timp să iau în calcul și ideea de a ne vedea. În plus, chiar dacă mama a încercat să fie și mamă și tată pentru mine, influența masculină din viață tot mi-a lipsit.
Ne-am reîntâlnit, dar a fost pentru foarte puțin timp, fiindcă tata nu mai este acum. Și chiar dacă nu s-a șters cu buretele tot ce a făcut, pe undeva cred că a fost bine că ne-am văzut.
Când viața bate filmul, este timpul să ceri ajutor: descarcă aplicația Bright Sky RO și află ce poți face atunci când tu sau cineva apropiat ție vă confruntați cu violența domestică.
Și-a cerut vreodată iertare pentru tot ce a făcut și a produs în tine? I-ai spus?
Marta: Eu nu am apucat să-i spun. Iar el mi-a zis că-i pare rău, dar nu cred că era conștient de gravitatea situației.
Nu știu dacă știa că timpul a trecut, dar rănile sunt tot acolo.
Nu le rezolvă timpul?
Marta: Noi așa vrem să credem, dar nu e chiar așa.
Și care sunt aceste răni?
Marta: Frica, cum îți spuneam. Și pe undeva și un regret că uite la alți copii se poate să fie bine, dar la tine nu se poate.
Cu atât mai mult la fete.
Fiecare bărbat care intră în viața noastră după aceea, iubit sau prieten, devine colacul de salvare, ne agățăm de ei. Devine un potențial tată care nu ne va abandona.
Ai zice cumva, într-o logică strâmbă, că dacă pe tine nu te-a lovit niciodată e de neînțeles spaima față de el. Explică-mi de ce te temeai?
Marta: Nu știu dacă e mai rău să te lovească pe tine sau să vezi că cineva drag este lovit. Poate că sună ciudat, dar de multe ori am zis că aș prefera să mă doară pe mine decât să văd pe altcineva în durere.
Și fratele tău a asistat la aceste episoade?
Marta: El e cu 9 ani mai mare decât mine. Dar aș vrea să nu vorbesc în locul lui.
Când te simțeai protejată?
Marta: Nu știu să răspund la această întrebare. Bunica încerca să mă ia la ea în casă și încerca să mă protejeze.
E o mână de om și îi ținea piept tatălui meu ca un viteaz.
Când mama ta a publicat cartea și a început să vorbească despre ce i s-a întâmplat, ce ai simțit, ce ai crezut, care au fost gândurile tale?
Marta: M-am bucurat și am fost mândră de ea că a avut curajul să povestească. Altfel, nu merită nimeni așa ceva, nici femeile, nici copiii să treacă prin așa ceva.
Dacă ai reflecta puțin la efectele pe care aceste episoade de violență le au într-o familie, asupra copiilor, ce mi-ai zice?
Marta: Ți-aș zice că, deși a fost rău și nu merită nimeni să treacă prin așa ceva, nu aș schimba nimic. Eu nu aș fi cine sunt astăzi dacă toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat.
Cum e bărbatul vieții tale? Iubitul tău?
Marta: Nu am o relație acum, tocmai am încheiat o legătură ce dura din copilărie și care am simțit că nu ne mai completează pe niciunul dintre noi.
Cum aș vrea să fie bărbatul vieții mele? Aș vrea să fie bărbat, să aibă o educație bună, de acasă. Să știe ce-i respectul, fiindcă asta mi se pare că e important până la urmă.
De ce ai acceptat să stai de vorbă cu mine?
Marta: Pentru că nu mi se pare deloc o rușine să recunoști că ai trecut prin așa ceva și nu aș vrea să fie și alte fete, alți copii care să îndure așa ceva. Aș vrea să știe că pot să facă treabă chiar dacă au trecut prin așa ceva. Fiindcă un impact există. E foarte mare, chiar, și inconștient.
Și aș mai vrea să spun că nu condamn pe nimeni dintre ai mei, nici pe mama, nici pe tata, pentru nimic din ce s-a întâmplat. Fiecare a luat deciziile pe care le-a considerat potrivite. Și mai știu că fără aceste experiențe, nu eram nici eu, nici mama cum suntem acum.
Eleonora Pokola este acum președinta Asociației VIVAD, care își dedică programele victimelor violenței domestice, și realizează o emisiune la o televiziune locală clujeană.
Prima mărturie a unei femei ce a ieșit dintr-o relație abuzivă îi aparține și a fost publicată în volumul Povestea unei supraviețuitoare.
De ce ai scris tu cartea?
Eleonora Pokola: Foarte multe dintre pasajele din carte le-am scris în clipele când eram singură și nu aveam cui să mă destăinui. Dacă nu scriam acele rânduri înnebuneam. Târziu de tot m-am uitat la ele și am văzut că sunt bine scrise. Iar asta a cântărit destul de greu.
Fostul meu soț spunea că nu știu să vorbesc și nu știu să scriu nici măcar o scrisoare.
Atunci am decis să le adun, să le dau o formă, după care am scris la revista Avantaje, Danielei Palade Teodorescu, care era redactor-șef. Ea a citit, mesajele ei au fost foarte încurajatoare, iar răspunsul a venit foarte prompt: mă răscolește povestea dumneavoastră; sunteți scriitor, jurnalist? Cine sunteți?
Atunci i-am spus cine sunt și că, de fapt, căutam doar o confirmare că manuscrisul este bine construit.
Iar când s-a pus problema că manuscrisul ar putea fi publicat, m-am gândit la copiii mei, Sebi avea deja 18 ani, și am discutat și cu ei. Mai ales că inclusesem și două poeme semnate de Sebi. El a citit cartea, a citit corespondența cu Daniela și a fost de acord.
Am publicat-o cu gândul că dacă o singură femeie se regăsește în acea carte înseamnă că scopul a fost atins.
Ce anume a provocare acele gânduri?
Eleonora Pokola: Începusem terapie, fusesem diagnosticată cu cancer la sân. Eram în ziua în care am venit acasă, cu acest diagnostic, iar soțul meu striga la mine de la poartă: canceroasa dracului! Eram speriată și îmi imaginam că eram cu un picior în groapă.
Aveam nevoie de atâta tandrețe, încât mă durea, dar nu voiam să spun la nimeni. Nu știam cum să procedez, așa că am început să scriu.
Cum era acest bărbat de care te-ai îndrăgostit?
Eleonora Pokola: Era un bărbat fermecător. Mi-a făcut o curte de modă veche. M-am îndrăgostit de el.
Ce muncea?
Eleonora Pokola: Era tehnician veterinar și venise la Cluj pentru mine. Lucra la o fermă de lângă Iași.
De fapt, ne-am cunoscut în Cluj, unde venise să dea admitere. Era anul 1988. El voia să devină medic veterinar, iar eu eram inginer chimist.
Ne-am întâlnit și ne-am îndrăgostit. S-a mutat la Cluj, prin transfer, și după un an, când eu aveam 26 de ani, ne-am căsătorit.
Atunci am fost fericită. Mi se părea că am fost cei mai fericiți miri.
În luna de miere am mers la mare și acolo s-a petrecut primul incident care m-a făcut să-mi pară rău că m-am căsătorit. Poate că era mărunt, dar am simțit atunci un gând dureros că nu trebuia să fac acest pas.
Eram undeva la mare, era cald, eu am vrut să ne oprim la o terasă să bem un suc, fiindcă mi-era sete, iar el a răspuns: o să bei suc când vreau eu, nu când vrei tu!
A fost momentul în care m-am speriat de el. L-am lăsat acolo și am plecat. În primii ani de căsnicie m-am revoltat, dar apoi mă întorceam și-l iertam. Iar încet-încet lucrurile au degenerat.
Nu pot să-ți spun exact momentul când a început să mă lovească. Erau certuri, reproșuri legate de trecutul meu, iar eu întotdeauna încercam să mă justific. Apoi a venit o sucitură de mână, apoi un tras de păr, eu îl mușcam, mă apăram. Dar nicio clipă nu mă gândeam că asta este violență în familie. Nici nu știam ce înseamnă, de fapt, fiindcă nu se vorbea despre asta.
Când a început să ți se facă frică de el?
Eleonora Pokola: Încet-încet, când apăreau aceste frustrări, când nu mai avea argumente și începea să devină violent. După care eu dădeam vina pe mine.
După ce a apărut și Sebi, au început loviturile mai grele, mai urâte: mă lua de păr și mă trântea pe scări, apoi dădea cu picioarele în mine.
Și copilul unde era?
Eleonora Pokola: Era în pătuț sau la mama. Nu avea nicio importanță că era copilul de față sau nu.
Apoi a început să găsească un cusur fiecărui coleg sau prieten al meu. Cu fiecare se certa, iar eu primeam interdicția de a lua legătura cu vreunul dintre ei.
La început nici nu mi-am dat seama că rămăsesem singură, izolată de prieteni, de colegi. El nu avea prieteni și a intrat în grupul meu. Iar după o vreme am realizat că nu mai aveam prieteni, colegii din facultate nu mai veneau la noi.
Când a venit finalul relației voastre cum a venit? Ce l-a provocat?
Eleonora Pokola: Am început să văd că ne chinuim cu toții, că celor mici nu le era bine, că eu devenisem o creatură ciudată, nu mai râdeam, nu mai ieșeam nicăieri și nu știam decât serviciu, casă.
Cum se purta cu copiii?
Eleonora Pokola: Pe Marta nu prea o brusca. Marta era mai delicată, dar Sebi a avut parte de multe.
Știu că era în clasa întâi și i-am organizat ziua de naștere acasă. Dar a venit tatăl lui și i-a dat o palmă de nu știu cum de nu a pățit nimic. După aceea niciun copil nu a mai venit la Sebi.
Totuși, Sebi a avut prieteni, dar cât mai departe de casă. Mergea la sport, la fotbal și își făcea prieteni acolo.
După câți ani ai divorțat și de ce ați continuat să locuiți împreună?
Eleonora Pokola: După ce am născut-o pe Marta am făcut o hernie de disc și aveam mari probleme cu spatele.
Apoi am primit diagnosticul de cancer. Și atunci mi-am zis că nu pot să lupt cu doi agresori simultan. Și mai întâi voiam să mă văd ieșită din zona amenințării bolii, după care simțeam că voi putea face față. Și am avut dreptate.
După ce am terminat tratamentul am intentat acțiune de divorț. Iar după ce am divorțat, am constatat că nu am niciun instrument de a-l scoate din casă. Așa că am rămas împreună, chiar și în dormitor, din simplul motiv că nu voia să plece.
Știu că la un moment dat, într-o criză majoră, cu violențe destul de urâte, dintr-o dată nu mi-a mai fost frică de el. acela a fost momentul decisiv. Am realizat că nu mai suntem împreună, deci nu mai aveam niciun motiv să rabd. I-am scos toate hainele din dulap, i-am spus și lui ce gândeam și finalmente l-am determinat să plece.
Cum crezi că i-a afectat pe cei din jurul tău pe cei care au trăit toate aceste experiențe? Pe copiii tăi, pe mama ta?
Eleonora Pokola: Imaginează-ți ce înseamnă pentru o mamă să-și vadă copilul în acea stare.
Am fost singurul copil al ei, care a trăit o asemenea viață, la care ea a asistat neputincioasă. M-a crescut pe palme, m-a înconjurat cu pace, cu liniște și dintr-o dată toate astea s-au dus și am trăit în lipsuri materiale, în violențe verbale și fizice.
Ce crezi că era în sufletul ei? Ea, sigur că nu se amesteca, fiindcă era viața mea. Dar mă întreba: cât mai poți răbda?
Copiii nu au văzut altceva decât asta. Ei erau foarte agățați de mine.
Marta avea 10 ani când trebuia să meargă cu tatăl ei la mare. Și ar fi mers și Sebi. Dar nu au vrut să meargă. Eu eram siguranța ei.
Sebi era în clasa a V-a când m-am îmbolnăvit de cancer. În acea situație se temea că-și pierde mama, mă vedea prin ce treceam cu tatăl lui, deci îți poți imagina ce era în sufletul lui.
Sebi, acum, este un bărbat ferm, blând și corect.
Soțul tău și-a cerut iertare vreodată pentru toate astea?
Eleonora Pokola: De la mine? Niciodată.
Dar cred că a înțeles.
Și-a cerut iertare de la copii însă, cu puțin timp înainte de a muri. Dar, cum spune Sebi, asta nu schimbă trecutul.
Eu mi-aș fi dorit să aibă timp să reclădească cu ei ce a pierdut.
Când viața bate filmul, este timpul să ceri ajutor.
Descarcă aplicația Bright Sky RO și află ce poți face atunci când tu sau cineva apropiat ție vă confruntați cu violența domestică.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
