Florin Stancu, copilul crescut în centre de plasament, azi un tânăr ce a reușit în viață învățând să se cunoască pe sine și punând educația pe primul plan: „Nu am vrut să mint pe nimeni, nici măcar pe mine. Mi-am făcut coming out-ul la 23 de ani”

Florin Stancu are o poveste de viață demnă de un film. Un film la finalul căruia rămâi cu lacrimi în ochi și cu zâmbetul pe buze, reacții organice ce apar în urma unor sentimente de admirație și respect pe care le nutrești față de personajul principal.

Florin Stancu a fost abandonat la naștere, a trăit toată viața în centre de plasament, însă a înțeles de mic că trebuie să învețe ca să ajungă om mare. Și a reușit.

Cea mai mare reușită a lui este aceea că a învățat să se cunoască, să se descopere și azi își asumă că este gay și poate sta drept în fața oricui.

Florin Stancu are un job, locuiește singur, e pe picioarele lui și este membru onorific și voluntar al asociației Social Incubator.

Am avut onoarea să-l cunosc imediat ce am acceptat să mă implic în turneul de tenis organizat de asociație, iar după ce am povestit cu el, am rămas profund impresionată și recunoscătoare că am învățat de la el o lecție de viață foarte valoroasă.

“Tenis pentru Fapte Bune”, turneul organizat de Asociația The Social Incubator, Eurosport și Discovery RISE, se adresează jucătorilor amatori de tenis care, pe lângă practicarea sportului preferat, au ocazia să facă și o faptă bună prin contribuția la o cauză cu impact social major. Taxa de participare se convertește în contribuția fiecărui participant la viitorul și educația tinerilor din medii vulnerabile.

Turneul “Tenis pentru Fapte Bune”, aflat la cea de-a treia ediție, se desfășoară între 23 și 25 septembrie la Pescariu Sports&Spa.

Până atunci, iată povestea lui Florin Stancu.

Florin, unde lucrezi?

Lucrez ca barman la un restaurant de zi în Berceni.

Și lucrezi de mult aici?

Lucrez de aproape două luni. M-am reîntors la treaba asta cu cafeaua după un timp în care am fost manager la un restaurant de sushi. Am avut o vrăbiuță care mi-a șoptit că-și caută un om pentru cafenea și am zis: „de ce nu?”. Am plecat de la fostul job din cauză că s-au tăiat salariile. Momentan îmi e bine.

Câți ani ai?

27 de ani 😀

O vrăbiuță mi-a povestit și mie despre tine și am aflat că ai o mare pasiune pentru tenis și că ai și licență de arbitru de scaun 😀

Îmi plăcea foarte mult tenisul și m-am gândit că poate aș putea trăi puțin și din treaba asta. Eu m-am apucat de tenis în 2014 cu un antrenor, care între timp mi-a devenit prieten și care după 3 ani de antrenamente mi-a propus să mai țin câte o oră cu diverși clienți de-ai lui.

Atunci m-am gândit și la treaba asta, de a fi arbitru al Federației Române de Tenis. Am căutat pe net să văd ce înseamnă și ce presupune și așa am aflat că Federația, o dată la un timp, organizează cursurile de arbitru de scaun. M-am înscris, am învățat teoria și excepțiile și mi-am luat licența. Și chiar am arbitrat la Fed Cup, la turneul care s-a ținut la sala Polivalentă.

Și ești cumva și angajat al Federației Române de Tenis?

Nu, că ei nu angajează. Ei îți dau licența asta și apoi te cheamă să arbitrezi la diverse meciuri și plătesc pe competiție. Oricum, în România un arbitru câștigă foarte puțin și e extrem de greu să faci pasul către internațional.

Îți propun să ne întoarcem puțin în timp să vedem de unde ai plecat tu. Personal, povestea ta m-a făcut să-mi dau seama că fiecare dintre noi ne putem îndeplini visurile la un moment dat dacă muncim și chiar credem în ele. Tu provii dintr-un centru de plasament…

Da, dintr-un centru de plasament din București.

Citește și: Alina Meran, artista crescută în casa de copii și care a supraviețuit în fața unui sistem nedrept. Despre un suflet încercat, credința și pasiunea transformate în putere și reușită

Ai trăit toată viața în centru?

Da. Încă de la naștere părinții mei m-au abandonat în spital. Apoi am fost la un leagăn de copii până în doi ani și apoi m-au dus către centrul de plasament Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Casa 2 de copii, cum se numea pe vremea respectivă. De acolo, prin 2009-2010, ne-am mutat în Băneasa, la Centru Sfîntul Nicolae.

Centru însemnând un loc pentru toți copiii, la grămadă, sau apartamente din acelea de tip familial?

Centru cu toți la grămadă, însă, la momentul respectiv încercau să se respecte normele europene. Fiecare cameră era de patru paturi, fiecare copil cu patul lui, cu dulapul lui, cu noptiera lui…

Deja era lux…

Da, era lux, dar…vezi tu… a dispărut omenia să știi. Deși aveam tot confortul, mie mi s-a părut că în realitate nu era așa de bine. Ni s-a raționalizat foarte mult mâncarea. La fostul centru niciodată nu am simțit că-mi lipsește mâncarea sau că mi-e foame și nu există mâncare. Pe când la Sfîntul Nicolae trebuia să te ai bine cu bucătăreasa ca să-ți mai dea câte o pâine pe sub mână.

Pe părinții tăi i-ai cunoscut?