Florin Stancu, copilul crescut în centre de plasament, azi un tânăr ce a reușit în viață învățând să se cunoască pe sine și punând educația pe primul plan: „Nu am vrut să mint pe nimeni, nici măcar pe mine. Mi-am făcut coming out-ul la 23 de ani”

Hai să ne întoarcem la școală. Spui că ți-a plăcut școala. Cum așa, pentru că nu toți copiii erau înnebuniți să învețe?

Da, așa este, mai ales copiii din centrele de plasament. Nici la mine nu a fost dragoste la prima vedere școala, dar pe parcurs am înțeles importanța ei.

Apropo de școală și de tot ceea ce se întâmplă legat de rasism în societate, cumva tot timpul am crezut și mi s-a confirmat mai târziu că discriminarea ți-o atragi. Este și gratuită de multe ori, însă eu consider că felul în care ești tu ca om, modul în care vorbești, modul în care te comporți atrage după sine felul în care ești tratat. Eu mă simțeam bine la școală pentru că felul meu de a fi a făcut să fiu primit bine. În momentul în care se mergea în excursii, în tabere cu școala, toți colegii făceau chetă să-mi plătească și mie, mă invitau la zilele lor de naștere, eu nu am simțit niciodată că sunt discriminat pentru că provin din centru de plasament. Nu vreau să generalizez că nu se întâmplă și contrariul, dar consider că multe dintre comportamente ți le atragi.

Cum spuneam, nu am fost îndrăgostit de școală de la început, dar, mai târziu a apărut în viața mea un domn care urma să-mi devină mentor, un tată adoptiv la distanță. El a venit la centru și a rugat-o pe directoare să-i dea un băiat sau o fată pentru adopție la distanță.

Dintre toți cei de la centru m-a ales pe mine. M-a motivat cu lucruri materiale pentru că la vârsta aceea mă încântau lucrurile materiale, mai ales că la centru eu nu aveam ceva care să-mi aparțină. Singura lui condiție a fost să am note bune la școală.

Cine era omul acesta?

Îl cheamă Dan, un bărbat cu un simț patern foarte puternic, despre care am aflat mai târziu că a fost fiu de general în armată și pe vremea aceea era consilier la primăria Ilfov și administrator la șantierul naval din Mangalia.

Dar de ce făcea asta? De ce adopta copiii de la distanță?

Tot timpul mi-a spus: „Tata mereu mi-a oferit de toate și am avut tot timpul lucruri doar pentru că proveneam dintr-o familie bună”. Credea că sunt copii în centrele de plasament care dacă au șansa de a fi puțin împinși de la spate și dacă sunt îndrumați, pot să devină oameni mari. Am apreciat foarte mult lucrurile acestea la el și am început să învăț foarte bine la școală. El mi-a fost alături de la sfârșitul clasei a V-a până la sfârșitul clasei a VIII-a.

Motivat fiind, am început să învăț atât de bine la școală încât la biologie, de exemplu, unde era imposibil să iei zece, eu am reușit, lucru care m-a motivat și mai tare.

La liceu unde ai fost?

În primul an am fost la Marin Preda, la științele naturii, unde mi-a plăcut super tare. Apoi am avut o revelație și m-am dus la Seminarul Teologic pentru că din clasa a VII-a am început să merg la biserică și m-am apropiat de altar.

Dar ți-ai dorit vreo secundă să devii preot? Sau doar din vocație?

A fost mai mult o vocație. După ce am terminat seminarul nu am mai simțit la fel pentru că eram sătul de a fi constrâns. Umblasem în prea multe cercuri bisericești și am zis că nu vreau să merg mai departe cu teologia.

Ai fost la facultate?

Nu, nu am fost la facultate. Am intrat la Agronomie, unde am făcut doi ani. Am început să lucrez de la 19 ani, imediat după liceu și încercam să merg și la muncă, și la facultate, dar nu a funcționat.

De la 18 ani am intrat într-un apartament social al Protecției Copilului, asta pentru că mi-am continuat studiile. După liceu am făcut o postliceală de contabilitate și apoi am intrat la Agronomie, facultate pe care am lăsat-o după doi ani pentru că nu era de mine. Și am continuat să muncesc.

De când ai ieșit din sistem?

Am ieșit la 25 de ani. De doi ani și jumătate sunt pe picioarele mele.

Ai ieșit că erai nevoit sau că simțeai că poți?

Simțeam că pot, voiam mai multă intimitate și tot timpul mi-a plăcut să fiu independent. Aveam un job bun și am zis că e cazul să fac pasul ăsta.

Cum ți-a fost?

M-am dus cu chirie în Militari Residence, mi-am închiriat dubă pentru a-mi transporta lucrurile și încă din prima zi mi-a plăcut foarte mult. Era multă responsabilitate, într-adevăr să-mi plătesc chiria și să-mi drămuiesc banii, dar eu am căutat tot timpul liniștea să pot să mă descopăr și să pot să evoluez.

Ce te leagă de asociația Social Incubator?

E o poveste destul de drăguță și cumva neașteptată. Noi, copiii din centre și din apartamentele sociale, eram obișnuiți să primim tot felul de vizite de la organizații și asociații și în momentul în care îi vedeam că ne aduceau câte o pungă cu niște produse, făceau poze și apoi nu-i mai vedeam niciodată, simțeam că aceia sunt oameni care doar sunt în trecere pe la noi, care nu puteau să însemne mai mult decât atât.

Ne bucuram pentru ce primeam pe moment, dar nu era ceea ce aveam noi nevoie.

Eram la apartamentul social în 2014 când ne-a spus asistenta că e o asociație care vrea să ne cunoască. Am mers la sediul Protecției copilului unde am întâlnit doi domni și o doamnă care ne-au povestit despre asociație și despre faptul că ei caută job-uri pentru tinerii din centrele de plasament. Păreau niște oameni serioși care nu-și dădeau ochii peste cap, nu făceau nicio poză cu noi, totul s-a bazat pe comunicare și pe relaționare. Pentru mine, personal, a însemnat mult pentru că la momentul respectiv îmi căutam job. Încă de la prima discuție a noastră mi-au povestit despre job-urile pe care le aveau și mi-au oferit un job, nu doar vorbe și poze. M-au chemat la ateliere de dezvoltare personală și mi-a plăcut foarte mult vibe-ul acela pe care l-au creat.

Citește și: Adriana Preda, manager The Social Incubator: „Cred că mama, care a crescut fără părinții biologici, m-a educat cu dorința de a salva toți copiii pe care pot să-i salvez.”

Tu acum faci voluntariat pentru asociație?

Acum da, fac voluntariat și sunt unul dintre membrii onorifici ai asociației. Încerc să-i inspir și pe alții cu povestea mea de viață.

Hai să vorbim puțin și despre turneul de tenis ce se organizează în zilele următoare. O să participi?

Da, abia aștept. Am participat în fiecare an, mai puțin anul trecut când nu am putut să-mi iau liber de la job.

E un eveniment despre oameni, cu un vibe și multă energie bună pentru cauze nobile. Asociația nu s-a oprit doar la tineri din centre de plasament, ci a mers către toate grupurile țintă din medii defavorizate și activează la nivel național.

Turneul acesta adună oamenii împreună, pe care încercăm să-i direcționăm către astfel de tineri. Pe lângă faptul că se face sport 😀 indiferent că ești începător sau avansat, la acest turneu toată lumea se simte bine. Și despre asta e vorba 😀

Dacă ar fi să alegi un om căruia să-i mulțumești pentru ceea ce ești tu azi, cine ar fi acela?

😀