Frumoasa poveste a lui Nomin, mongola care a rămas în România pentru Claudiu și care învață copiii calcule mentale complicate

Nomin are 38 de ani și s-a născut într-o familie de demnitari mongoli. În 2003 ajunge în România, pe urmele mamei sale și începe studiile la Academia de Studii Economice din București. Nu știa deloc limba română și învăța pentru examene după ce traducea totul în limba rusă. După doi ani, deși venise cu planul clar de a termina studiile și de a pleca din România, îl întâlnește pe Claudiu, un tânăr român, iar planurile ei de viitor se schimbă.

Zece ani mai târziu, mamă a trei copii, Nomin începea studiile de aritmetică mentală japoneză, chiar în Japonia, cu dorința și entuziasmul unei mame care vrea să facă ceva pentru dezvoltarea intelectuală a copiilor ei. În scurt timp, Nomin a deschis primul Centru de Soroban și aritmetică mentală japoneză din România și a început să predea și copiilor români tehnica spectaculoasă de calcul nipon. Copii care abia mergeau la școală ajungeau în scurt timp să facă operații matematice în minte, fără creion sau tablă, cu o viteză mai mare decât a unui calculator. Procedura era cu atât mai spectaculoasă cu cât copiii, perfect relaxați, puteau să recite poezii sau să cânte în timp ce efectuau calculele.

Să refacem contextul în care tu ai ajuns în România, adică o țară care semăna cu patria ta, Mongolia, în sensul că ieșise din comunism în urmă cu mai puțin de 10 ani. Cum și de ce ai venit aici?

Am ajuns în România cu bursă de studii. Legătura noastră cu România a început acum mulți ani, când bunicul meu, Baatar Dambaravjaa, a lucrat la Ambasada Mongoliei la București. Apoi a venit mama la facultate, împreună cu frații ei. Ea a absolvit Facultatea de Litere la București, apoi s-a întors în Mongolia, unde a lucrat în Ministerul de Externe, pentru Italia și România.

Eu am venit aici tot pentru studii, cu intenția să plec ulterior în Italia, pentru master. Dar cum adesea lucrurile nu ies așa cum le plănuim, l-am cunoscut pe soțul meu, pe Claudiu. Am rămas în București și ne-am întemeiat o familie. Nu cred că aș mai pleca de aici. România este pentru mine „acasă”.
Îmi amintesc că acum doi ani, când am fost la părinți, în Mongolia, la întoarcerea pe Otopeni, când am auzit vorbindu-se română, m-am simțit ca acasă.

„Românii sunt oameni calzi, dacă se întâmplă ceva cu tine pe stradă, nu cred că trece cineva fără să te ajute”

Am cunoscut foarte mulți oameni buni, sufletiști. Mi se pare că poporul român este foarte cald: dacă se întâmplă ceva cu tine pe stradă nu cred că trece cineva fără să te ajute. Ceea ce nu se întâmplă în foarte multe țări europene. Aici oamenii sunt foarte săritori, te ajută cu ce pot, au compasiune. Cu toate astea, unui străin nu îi este ușor să adapteze aici, mai ales cum eram eu, că nu știam deloc limba română și nici obiceiurile locului. Totul mi s-a părut greu la început … mai ales primul an.

Deși mama mea terminase facultatea aici și vorbea româna foarte bine, mie nu mi-a predat limba română. Când am venit, nu știam deloc română.
Înainte să încep facultatea, ca student străin trebuia să trec printr-un an pregătitor.
Din păcate, pentru mine, nu am putut participa la cursurile anului pregătitor, așa că atunci când am intrat în anul I, îmi amintesc foarte bine că nu înțelegeam nici măcar un cuvânt în limba română.

Stăteam în prima bancă, mă uitam la profesor care deschidea și închidea gura, dar atât. Nu pricepeam niciun cuvânt. Țineam pixul și foaia albă degeaba. Mă pregăteam să scriu, dar nu aveam ce.

Șansa mea a fost că am avut două prietene foarte bune, colege de facultate, care mi-au dat cursurile scrise de ele, pe care le trăgeam la xerox. Mă duceam acasă, luam dicționarul roman-rus și traduceam cuvânt cu cuvânt, încercând să prind sensul frazelor.

Vorbesc bine limba rusă pentru că am făcut școala rusă în Ulaanbataar.
Știu că toată lumea zice că Mongolia a făcut parte din URSS și rusa era limbă obligatorie la școală. Dar nu este adevărat, rusa se învăța ca o limbă străină. Eu am făcut școala rusă, cu profesori și copii ruși. Eu eram singura mongolă. În vremea copilăriei mele, copiii demnitarilor învățau în școli ruse.

Și noi în Mongolia am avut același tip de comunism.  Îmi amintesc bine când eram mică și stăteam la cozi pentru un kilogram de zahăr sau o pâine.
Norocul nostru a fost că mama lucra la Ministerul de Externe și cunoștea pe cineva de la niște magazine rusești de unde puteai găsi tot ce aveai nevoie: unt, bomboane, mandarine sau mere. Lux!

La voi merele erau un lux, la noi erau bananele.

Noi tânjeam după mere, care erau tot timpul înghețate pentru că veneau din Rusia. Iar când mușcai dintr-un măr, îți rămâneau dinții în el.

Cât de mari sunt diferențele de limbă între mongolă și română?

Foarte mari. Limba noastră este limba altaică, nu seamănă nici cu japoneza, nici cu coreeana, nici cu chineza. Cred că puțin se aseamănă cu turca sau araba. Dar puțin.
Acum scriem cu litere chirilice, dar înainte scriam pe verticală, de sus în jos, ca un lănțișor. Iar fiecare literă se scrie în trei feluri diferite. „A” la începutul cuvântului, în mijloc sau la final se scrie complet diferit.

„La 15 ani m-am mutat singură în Italia să învăț limba. La 16 ani eram cel mai bine plătit traducător”

Povestim puțin despre copilăria ta?

M-am născut și am locuit în capitala Mongoliei, Ulaanbataar. Am făcut școala rusă acolo, tata era General de Poliție al Capitalei, iar mama lucra la Ministerul Afacerilor Externe.
În 90, imediat după căderea comunismului, când ni s-au deschis căile către Europa, am plecat în Italia. Părinții mei au deschis în capitală un magazin mare de încălțăminte-îmbrăcăminte aduse din Italia, care a devenit foarte repede profitabil.

Dar chiar dacă aveam această afacere profitabilă, niciodată nu s-au gândit să investească banii în mașini scumpe sau vile. Mașină nu au avut niciodată pentru că stăteau chiar în centru, iar Ulaanbaatar este un oraș micuț, nu are dimensiunile Bucureștiului.
Părinții au investit în educația noastră ca să facem o facultate, să învățăm limbi străine. Și asta îmi doresc să fac și pentru copiii mei. Pentru că am învățat că este important să investești în educația potrivită a copiilor, dar și în valoarea lor ca oameni.

Acum toate trei surorile suntem pe picioarele noastre și nu avem nevoie de nimic datorită părinților, pentru că ei ne-au pregătit să fim independente. Ne-au zis de când eram mici: „duceți-vă, învățați, descoperiți care este drumul vostru în viață!”

Aveam zece ani când am mers prima dată în Italia, ca turiști. Iar la 15 ani am plecat singură-singură la Roma. Nimeni nu a fost de acord cu mama să mă lase să plec singură, la vârsta mea, în altă țară. Iar mama le spunea: „așa va învăța să fie independentă.”

Scopul meu era să învăț limba italiană într-un timp cât mai scurt, ceea ce s-a și întâmplat. În trei luni deja vorbeam fluent, spre stupoarea profesorilor mei. Deși nu este nimic uluitor aici. A fost foarte multă muncă. Mă trezeam de dimineață, mergeam la Universitatea pentru Străini, de la 8.00 la 13.00, apoi de la 15.00 la 19.00. Veneam acasă, mâncam repede ceva și stăteam până la miezul nopții să învăț. Și în trei luni știam limba italiană. În fiecare zi învățam câte 10 sau 20 de verbe. Le puneam pe perete, în dormitor, în bucătărie și le vedeam mereu.

La început a fost greu pentru că plângi nopțile și ți-e dor și de mami, și de tati. Dar pe parcurs te înveți.

De ce era atât de necesar să înveți limba italiană la 15 ani?

Când aveam eu 16 ani eram 8 persoane care vorbeau italiana, în toată Mongolia. Iar două erau din familia mea. Când m-am întors din Italia, trebuia să fac traduceri tehnice, ale manualelor unor mașinării importate. Așa că eram plătită foarte bine. Aveam un salariu de opt ori mai mare decât directorul general.

Ce făceai cu banii?

La primul salariu, mama mi-a cerut banii să îi pună ea deoparte. Tata a fost de altă părere: ”e munca ei, las-o să o cheltuie cum crede de cuviință”. La început am irosit. În timp, am învățat ce să fac cu banii. În 1996 câștigam 1000 de dolari lunar, ceea ce mă făcea să mă simt foarte importantă la vremea aceea.
Însă educația părinților mei a fost așa: poți să fii cea mai frumoasă sau cea mai bogată dintre toate, dar tu trebuie să rămâi om și să te porți la fel cu toți, fie că sunt directori sau oameni de serviciu.

Aveai un job, aveai niște competențe. De ce ASE și de ce România?

Am venit aici pentru că știam că mama fusese aici și îmi doream să ajung în Italia, la master și apoi acasă, în Mongolia.
Doar că l-am cunoscut pe Claudiu, în 2005. Iar eu, cum îmi place să fiu directă și sinceră, i-am zis: „dragul meu, dacă vrei să fim împreună, o să fim împreună. Dar dacă vrei să rămân aici și să ne căsătorim nu o să se întâmple, pentru că eu trebuie să mă întorc în Mongolia.” Iar el a zis, „da, sunt de acord”.

Cred că era foarte îndrăgostit.

Așa că, după ce am terminat facultatea am plecat în Italia, la master. El a rămas aici pentru că avea slujbă. Am rezistat un an jumătate despărțiți și a fost greu, foarte greu. Aveam cartele de telefon internaționale și vorbeam des. Iar după ce am terminat masterul am plecat în Mongolia. El a venit după mine acolo, dar nu s-a putut adapta deloc: nu știa limba, iar frigul era greu de suportat. La noi, în octombrie, ninsese și erau -10 grade afară. În plus, îi era și foarte dor de casă, așa că m-a rugat mult să ne întoarcem.

Ne-am întors în România și avem o viață frumoasă împreună. Pentru că de fapt am găsit un om de o calitate deosebită, cu niște părinți extraordinari.

Cum ai început să faci soroban și aritmetică mentală japoneză?

Am o fată care împlinește 17 ani deja și mai am doi băieți de 7 și 5 ani. Iar cât am stat cu ei acasă m-am ocupat strict de ei, să fie sănătoși, să fie ok.

Acum mă ocup de acest centru de aritmetică mentală japoneză pentru că am văzut ceea ce se întâmpla cu fata mea … venea de la școală cu foarte multe teme, foarte multă informație și nu se descurca cu ea. Tot timpul trebuia să învețe foarte multe lucruri noi și nici nu apuca să priceapă de ce să facă acest lucru.
Dacă o întrebam a doua zi despre ce era vorba, descopeream că uitase aproape tot. Acesta a fost motorul, când am văzut cum se zbate copilul. Și nu numai ea, ci mulți copii din învățământul actual românesc.

Tu de unde știai de soroban? Din școală?

Sorobanul este introdus în Mongolia din 2007.Ca metodă este foarte cunoscută în țările precum: India, Rusia, Statele Unite sau Japonia.  În România însă, când le-am întrebat pe prietenele mele, nu știau ce înseamnă această metodă.

Ce înseamnă?

Sunt două metode complementare. Metoda de soroban constă în a efectua calcule aritmetice pe o numărătoare japoneză, care arată ca un abac, care se numește soroban. Prin aritmetică mentală japoneză copiii trebuie să proiecteze biluțele de la această numărătoare japoneză în fața ochilor și să le miște după formulele pe care le învață.

Ulterior, ceea ce fac pe soroban-ul fizic, fac și în imaginația lor. Copiii își imaginează soroban-ul și mișcă biluțele în minte. Tehnica se numește ANZAN (calcul mental japonez).

Metodele sunt recunoscute la nivel international pentru efectele extraordinare asupra dezvoltării creierului copiilor.

Când un copil vine cu multe teme și lucruri de memorat, stimulează preponderent emisfera stângă. Emisfera dreaptă, cea care răspunde de inventivitate, imaginație, nu este dezvoltată cu acest gen de sarcini.

Când am realizat acest fapt simplu, am zis că eu trebuie să îi ajut pe copiii mei să facă ceea ce nu fac la școală. Apoi mi-am zis că pot face acest lucru și pentru alți copii. Așa am ajuns să deschid Centrul de Aritmetică Mentală.

Iar eu, dacă sunt spectator al unui copil care face aceste calcule ce văd?

Mihai, un cursant al nostru, are opt ani și aici cântă ceva și, în același timp, adună numere care se succed rapid pe ecran.

Cum este posibil așa ceva?

Pentru că de obicei calculul mental japonez, folosește imaginația. Când facem calcule ca la școală sau recităm o poezie folosim preponderent emisfera stângă. Și atunci nu putem să le facem pe amândouă în același timp. Dar, dacă folosim tehnica aritmeticii japoneze, folosim imaginația, localizată în cealaltă emisferă cerebrală. Așa este posibil ceea ce a făcut Mihai.

În cât timp a ajuns Mihai la această performanță?

Era de un an de zile la noi.

Există niște abilități înnăscute ale lui Mihai pentru a avea această performanță sau orice copil poate?

Mihai are un talent aparte pentru cifre. Înțelege foarte repede. Dar vă pot spune că  abilitatea de a socoti simultan cu a recita sau a cânta, este ceva ce poate orice copil să facă. Este nevoie doar de câteva minute de exerciții, dar în fiecare zi.

Copiii tăi cum au făcut?

Cum se zice aici? Cizmarul fără încălțări? Așa am fost și eu. Băieții mei au venit anul trecut vreo trei luni, după care nu au mai putut să vină din cauza programului încărcat de la școală, iar acasă am avut foarte puțin timp să le dedic. 2017 a fost un an foarte greu pentru mine, pentru că m-am trezit asaltată de multe cereri, mulți copii și multe provocări profesionale. Anul acesta lucrurile s-au stabilizat, așa că o să am grija să reiau cursurile și cu copiii mei, ca să nu uite tot ceea ce au învățat.