George Baltă, rugbystul aproape ucis pe teren şi căruia medicii i-au mai dat 3 ore de trăit. Cum arată viaţa unui om care nu se lasă învins: a supravieţuit operaţiei, s-a recuperat mai mult decât se credea că e posibil, a învins depresia, iar acum e maratonist şi luptă pentru drepturile celor cu dizabilităţi
George Baltă are mai mereu un zâmbet larg pe faţă şi este în continuă mişcare. Când nu munceşte pentru job-ul de zi cu zi iese la alergare în scaunul cu rotile. Când nu este la alergare, face recuperare. Şi ori de câte ori simte nevoia să-şi încarce bateriile cu un alt peisaj, urcă în maşină şi conduce până la mare sau la munte. Este şi model în scaunul cu rotile, dar mai ales speaker motivaţional. Nu se teme să-şi recunoască momentele mai grele, dar crede că tocmai acesta este secretul: să vorbim despre ele şi să le rezolvăm, nu să le ascundem sub preş.
George, de unde ai energia asta fantastică? Cum te mobilizezi?
Energia! Energia o iau din oamenii din jurul meu, în primul rând şi încerc să fac cât mai multe activităţi care să-mi ţină mintea ocupată, să mă ţină prins în ceva. Când am timp mort nu-mi place, intru într-o semidepresie şi încerc să fac ceva să ies din asta. Exerciţiul pe care îl fac cel mai mult este să ies la alergare, cum îi spun eu, cu scaunul cu rotile şi dau la roţi peste 5 kilometri ca să mă pot linişti. Dar, cum am spus la început, încerc să strâng în jurul meu oameni cu energie frumoasă, care să mă motiveze şi pe care, la rândul meu, să-i motivez cu ce fac eu, cu acţiunile mele.
Am observat că inclusiv postările tale din Social Media sunt motivaţionale.
Da, încerc să le arăt celor care sunt în aceeaşi situaţie ca mine că se poate, că poţi face ceva şi după un accident chiar dacă te deplasezi altfel decât înainte. Şi feedback-ul care vine din partea oamenilor, care nu sunt în aceeaşi situaţie ca mine sau au anumite probleme sau nu au nicio problemă – cum spun ei, că toţi avem de fapt câte o problemă, mă încurajează să merg mai departe.
Ai avut mereu atitudinea asta sau a fost ceva ce s-a întâmplat în procesul tău de recuperare, de după accident?
Nu am fost aşa. Înainte de accident eram un tip foarte timid, foarte retras. Îmi vedeam de şcoală, job şi rugby, iar după accident am devenit un no man, ca să zic aşa. Eram un om foarte agresiv, cu mine şi cu cei din jurul meu, îi îndepărtam pe toţi şi la un moment dat am rămas singur. Am conştientizat chestia asta şi am zis că nu e bine. Am rămas cu familia în jurul meu şi 2 prieteni care s-au ţinut scai de mine. În rest pe toţi i-am îndepărtat şi recunosc că a fost vina mea. Mi-am zis că nu e bine ce fac, că ar trebui să lucrez un pic la atitudine şi să schimb ceva. Fratele meu a contribuit la chestia asta pentru că m-a luat cu forţa şi m-a dus la psiholog. Eu refuzam să mă duc, dar cu ajutorul psihologului am trecut peste momentele acelea şi de atunci sunt alt om. Am continuat în fiecare an să merg la psiholog şi le recomand tuturor celor care se simt într-o pasă mai slabă, mai proastă să apeleze la aşa ceva pentru că ajută. Este foarte important să găseşti unul bun. Eu am dat peste vreo 2 care nu au fost pe aceeaşi lungime de undă cu mine şi nu m-au ajutat.
Mă bucur mult că vorbeşti despre asta cu atâta lejeritate pentru că la noi încă sunt multe preconcepţii legate de acest subiect.
Psihologul şi psihiatrul sunt foarte prost înţeleşi şi asociaţi cu nebunia. Nu are nicio treabă cu asta. Se acumulează foarte mult lucruri în noi pe care nu le putem discuta cu familia, cu iubita, cu soţul, cu soţia şi trebuie să găsim pe cineva cu care să vorbim. Chiar dacă stă undeva, într-un colţ şi ne ascultă, e ceva ce ne face să ne descărcăm.
Am să mă întorc puţin în timp, înainte de accident şi am să te rog să-mi povesteşti cum ai ajuns să joci rugby.
Iniţial am vrut să mă duc la box. Aveam nişte vecini care făceau box şi m-am dus acasă, le-am spus părinţilor că eu vreau să mă duc să fac box. Mama nu a fost de acord, că nu vrea să mă duc să-mi care unii pumni în cap. Am fost dezamăgit, dar n-a trecut mult timp şi într-o vară s-au mutat în cartier 2 copii care făceau rugby. M-au văzut pe mine puţin mai dolofan şi m-au întrebat dacă nu vreau şi eu să fac rugby. M-a fascinat foarte mult mingea lor, că eu minge ovală nu mai văzusem până în momentul ăla. M-am dus acasă, am întrebat dacă mă lasă, bineînţeles că ai mei nu ştiau ce înseamnă rugby – nici că la rugby nu primeşti doar pumni în cap, ci şi picioare şi ai altfel de contacte – şi au fost de acord. Am avut un moment în care am vrut să mă las, dar mama m-a încurajat să mă duc în continuare. Dar pot să spun acum că a fost dragoste la prima atingere. Când am ajuns pe teren am văzut mulţi copii acolo, socializam, ne distram, era cu totul altceva.
Câţi ani aveai atunci?
10 ani.
Erai micuţ.
Eram şi pot să spun că rugbyul m-a format ca om, mi-a format caracterul pentru că eu, la 10 ani, am plecat imediat în cantonament şi să te trezeşti la vârsta aia în cantonament, să-ţi speli singur hainele, să-ţi faci singur bagajul, să ştii cu ce să te îmbraci şi cu ce să nu te îmbraci la un antrenament, te responsabilizează aşa, puţin, un sport. Te educă!
Lucruri care s-au cam uitat în zilele noastre.
Din păcate în zilele noastre i se oferă copilului, pentru liniştea şi confortul părintelui, o tabletă, un telefon sau televizorul şi se pierde.
Cum au fost anii ăia? Ce ţi-a plăcut cel mai mult? Ce te motiva pe teren?
Cred că până pe la vreo 16 ani terminam tot timpul campionatul pe locul 4. Şi atunci am conştientizat eu că n-am făcut nimic până atunci, ceva pentru mine, să câştig o medalie, să urc pe podium, să simt şi eu cum e. De atunci am început să conştientizez ce înseamnă performanţa adevărată. Până atunci a fost mai mult o distracţie, mă duc la antrenamente, mă întorc acasă. Bine, e şi un ciclu normal, e frumos să o iei cu paşi mici ca să ajungi acolo. Când am început să conştientizez am început să mă pregătesc mai mult şi să iau mult mai în serios chestia asta. Ajungeam la antrenamente mult mai devreme şi mai rămâneam şi după antrenamente cu câţiva colegi – fiind sport de echipă nu puteam să fac o diferenţă de unul singur – şi ne pregăteam suplimentar. Cantonamentele au fost foarte frumoase, performanţa şi spiritul de echipă, astea m-au motivat foarte mult să continui.
Şi ajung la ziua accidentului. Ce-ţi aduci tu aminte despre acea zi, după atâţia ani sau cum o simţi?
Îmi aduc perfect aminte totul. S-a tot scris prin reviste sau s-a spus pe la televizor că am fost în comă sau nu ştiu ce. Nu am fost niciodată în comă. Am fost conştient tot timpul. Era într-o sâmbătă, 11 martie 2006, m-am trezit de dimineaţă şi era o vreme din asta mohorâtă, ploua uşor. Aveam meci, un meci de pregătire împotriva echipei naţionale pentru că şi noi şi ei voiam să ne testăm, să vedem cum şi-a pus pregătirea amprenta asupra noastră. A început meciul, mai erau vreo 10 minute până să se termine şi într-o grămadă ordonată, o grămadă normală, m-a prins puţin neîncordat, n-am avut susţinerea colegilor mei, o neatenţie a arbitrului, am primit o lovitură în ceafă, bărbia mi-a fost trântită în piept, am auzit o trosnitură înfundată, aşa şi am căzut pe spate. Am simţit un curent că mă străbate, de la gât până în glezne, ca un curent electric. Încercam să mă ridic, nu puteam. Am avut noroc că medicul care asista la meci, medicul echipei naţionale de rugby şi-a dat seama că este ceva foarte grav. A venit lângă mine, mi-a spus să scot limba, să vadă că sunt conştient, că nu-mi înghit limba, că nu e o comoţie. Am scos limba şi de acolo au urmat procedurile normale: urcat în salvare şi dus la spitalul de urgenţă unde cei de acolo s-au purtat ca şi cum eram încă unul. Am ajuns la camera de gardă unde l-am auzit pe medic care vorbea aşa… nu-şi dădea interesul. Salvarea fusese absolut nepregătită, avea doar o glucoză şi un calmant pe ea. Şi de acolo a început chinul pentru că cei de acolo – nu mi-au spus mie în faţă – le-au spus părinţilor mei că mai am 3 ore de trăit şi că nu au ce să-mi facă. S-a insistat să se facă ceva.
Cine a insistat, părinţii tăi?
Părinţii mei. Ajunseseră şi cei de la club, antrenorul şi am aflat după mulţi ani că fostul viceprimar al sectorului 1 – făcuse şi el rugby – şi cum a aflat de mine a venit şi s-a decis să mă transfere de la Floreasca la Bagdasar. Când am ajuns la Bagdasar cei de acolo mi-au spus că nu am nicio şansă să mă opereze, că o să rămân o legumă şi că n-are rost. Mama, atunci, ca mamă, a spus:
- O singură şansă dacă o are, haideţi să ne agăţăm de ea şi să vedem. Dacă moare, moare. Dacă nu, măcar am încercat.
Îmi aduc aminte că 2 foi de-alea, de declaraţii pe proprie răspundere, care se completează înainte de operaţie, le-au refuzat părinţilor mei. Până la urmă a acceptat un medic de acolo să mă opereze. Au rămas toţi surprinşi, la 3 zile după operaţie, cât de bine sunt şi că am rezistat. Chiar medicul care m-a operat, domnul doctor Podea, mi-a spus că datorită fizicului meu foarte pregătit am rezistat unui şoc atât de mare şi unei operaţii atât de grele. Peste 4 ore am stat în operaţie.
E clar că fizicul a avut mult de-a face, dar eu cred că şi psihicul a contat foarte mult.
Da, eu nu am vrut nicio clipă să renunţ la luptă. Deşi eu nu sunt aşa, cu biserica, de când s-a întâmplat asta, de când am ajuns la camera de gardă… recunosc acum că am avut nişte momente precum fazele alea din filme, când eşti pe moarte şi vezi toate imaginile alea din urmă – eu am trăit chestia asta. Toate amintirile îţi revin în cap. Şi mi se închideau ochii şi mai venea câte unu la mine, veneau asistentele şi mă ţineau de vorbă ca să nu mor, probabil. Era inflamaţia foarte mare în jurul gâtului şi asta îmi provoca sufocarea. Plus că antiinflamatorul care mi-a fost administrat a fost foarte puternic şi când mi-au făcut transferul, în lift am început să vărs şi a trebuit să mă ducă înapoi în camera de gardă ca să mă aspire. E un procedeu destul de complicat pentru că nu aveau voie să mă întoarcă. Când ai coloana ruptă trebuie să stai pe spate şi a fost destul de dificil să mă aspire, dar am trecut şi de asta.
În perioada de după operaţie a fost foarte nasol pentru că am început să conştientizez că este destul de rău, că nu pot să mişc. Mă întrebam ce mai fac eu cu viaţa mea. Eu ştiam să joc rugby şi să fac avioane, că eu în perioada aia lucram în fabrica de avioane, la Romaero, pe Băneasa. Eu eram un tip de acţiune şi mă gândeam la ce ştiam eu să mai fac din acel moment. Nu puteam să mai fac nimic. Atunci a apărut depresia şi mi-am dorit să nu mai continui, să mor. Stăteam în pat şi mă gândeam că atunci când o să pot o să îmi iau viaţa, dar apoi îmi dădeam seama că eu mişcam doar capul şi nu o să vrea nimeni să facă asta pentru mine. Atunci mi-a dispărut gândul ăsta din cap, apoi a apărut psihologul şi am trecut peste momentele alea. Iar acum, când am câte o cădere, ies în parc, mă duc pe stadion, îmi pun muzică în căşti şi încep să dau ture şi scap repede de starea asta.
Ce bine că aduci vorba şi despre momentele astea pentru că dacă te văd mereu cu zâmbetul pe buze, oamenii tind să creadă că lucrurile sunt mereu liniştite acum.
Mie nu mi-e ruşine să spun când am o stare proastă. Sunt om, nu sunt un robot care merge doar pe energie pozitivă. Nu mi-e ruşine să recunosc că 2 zile nu mi-a fost bine. Vine iarna. Eu nu suport iarna şi frigul. Cu siguranţă o să am mai multe momente din astea pentru că nu o să fiu în stare să ies pe stadion sau undeva, să dau la roţi, o să fie gheaţă, zăpadă, ploaie şi trebuie să găsesc alte modalităţi să ies din stările astea. Sunt om, le primesc cum vin şi le trimit înapoi de unde au venit.
Cum a fost familia ta în toată perioada aceea? Că era o dată pentru tine foarte complicat, dar mă gândesc că şi lor le-a fost tare greu, mai ales că ei au cerut să se facă orice ca să ţi se dea o şansă la viaţă, iar după operaţie nu-ţi mai doreai asta.
A fost foarte greu. Mama, de atâta supărare – deşi mie nu îmi arăta în faţă cât de tristă era – a făcut un preinfarct când eram încă în spital. Dar am făcut echipă apoi. Nu mai aveam echipa din teren, acum am făcut echipă cu părinţii şi fratele meu şi am mers mai departe. Ne-am mobilizat, ni s-a spus că prin terapie există şanse să mai recuperez ceva, că mi se mai poate îmbunătăţi starea şi am zis că de acum trebuie să tragem de noi şi să facem treabă.
Dar a fost greu, mai ales financiar pentru că este un lux să fii persoană cu dizabilităţi în România, iar cei care nu îşi permit şi nu au un job, să mai pună ceva pe lângă pensia aia de 500 de lei, trăiesc la limita existenţei, foarte, foarte rău.
Şi trebuie să spunem că acum ai un job, faci o mulţime de lucruri, dar în momentul acela nici nu se punea problema de aşa ceva.
Nu eram în stare, eu mişcam doar capul în acel moment şi nu mă gândeam decât la recuperare. Eu, până în 2010, 4 ani de zile m-am axat doar pe recuperare, cu eforturi financiare deosebit de mari, cu ajutor din partea prietenilor pentru că nu îmi permiteam. Mama – bugetară, cu un salariu foarte mic, tata – zugrav, cum puteam să trecem peste toate chestiile astea? Am avut prietenii aproape care mă ajutau financiar, altfel este foarte greu.
Tu ai mai avut un moment dificil.
Da, în 2009, când a murit fratele meu.
Cum ai reuşit să duci şi asta?
Dacă stau acum să mă gândesc am trecut peste tot împreună cu ai mei pentru că ştiam că dacă eu pic atunci, ai mei aveau deja şocul accidentului meu, a apărut un şoc şi mai mare – pierderea fratelui meu, dacă-i lăsam pe ei să pice, picam toţi. Fără ei, cu siguranţă nici eu nu mai eram unde sunt astăzi. Am încercat atunci să avem cât mai multe activităţi împreună, să plecăm mai mult prin ţară, să ne plimbăm, să ieşim prin Bucureşti, să facem cât mai multe lucruri împreună, nu ca să uităm, dar să umplem timpul şi să nu ne gândim tot timpul acolo.
Ceea ce faceţi şi acum. Am văzut că şi acum o scoţi pe mama ta la plimbare.
Da. Fratele meu, înainte să moară, avea o agendă şi scrisese acolo că vrea să muncească, să câştige destui bani şi să-şi plimbe părinţii. Dacă n-a reuşit el să facă asta, încerc eu. Chiar dacă e o ieşire de o zi sau două sau poate de o săptămână, încerc să-i duc, să fim alături cât mai suntem împreună pentru că e scurtă viaţa asta, nu ştii când apare ceva şi pleacă de lângă tine.
Aveţi o relaţie foarte apropiată, aproape neobişnuită în lumea asta în care mai toți au ceva de împărţit sau de reproşat.
Din păcate, mulţi conştientizăm cât de importantă este familia şi cei apropiaţi abia când ne loveşte destinul ăsta, ne dă câte o palmă. Ar trebui să conştientizăm mult mai devreme şi să apreciem ce avem în jurul nostru, să lăsăm fuga asta după bani şi avuţie.
Eu lucrez de 10 ani în Orange şi foarte mulţi mă întreabă de ce nu încerc să promovez, să mă duc mai sus, să câştig mai mulţi bani. Mai mulţi bani înseamnă mai mult timp petrecut acolo. Mai mult timp petrecut acolo înseamnă mai puţin timp pentru mine şi pentru sufletul meu. Am atât cât să-mi plătesc utilităţile în casă şi să-mi pun pe masă? E de ajuns! Atâta timp cât am un adăpost deasupra capului şi îmi permit să ies o dată sau de 2 ori pe lună, să plec 2 zile pe undeva, e perfect. Nu vreau să pierd timpul ăsta pentru mine.
Şi-n al doilea rând, mai puţin timp pentru mine înseamnă degradarea stării mele de sănătate. Orice zi fără mişcare este o zi care mă afectează. Organele mele nu mai funcţionează la fel ca înainte, sunt puţin mai lente din cauza mişcării mele limitate. Ăsta sunt!
După acei ani în care ai luptat să revii, să te recuperezi, ai făcut foarte multe lucruri, să le spunem neobişnuite pentru o persoană aflată în scaunul cu rotile. Ţi-ai luat permisul, ai fost la raliu, ai sărit cu paraşuta, alergi la maratoane.
Totul a început prin 2013. Eram la Băile Felix, la recuperare, cu tata şi am primit un telefon. Cei de acolo mă voiau ca ambasador al unei curse de alergare, una care strângea fonduri pentru cauza asta, pentru găsirea unui remediu pentru traumatismele coloanei vertebrale. Eu i-am întrebat dacă ştiau că eu sunt într-un scaun cu rotile, având în vedere că mă voiau ambasador pentru o cursă de alergare. Eu habar n-aveam până atunci ce înseamnă alergarea în scaunul cu rotile. Mi-au zis că ştiu şi că vor să discute cu mine când mă întorc.
Am început să caut şi eu pe Youtube să văd ce înseamnă alergarea în scaunul cu rotile şi îmi aduc aminte că am ieşit să mă antrenez. Am zis că dacă oamenii ăştia ies să alerge pentru cei care nu pot, cum ar fi să alergăm şi noi alături de ei. Ar fi foarte frumos. Şi am ieşit să mă antrenez. Am făcut 900 de metri şi am zis că mie nu-mi trebuie aşa ceva. Mi-au căzut braţele, nu puteam să mai respir, eram terminat. Nu ştiam ce înseamnă efortul ăsta, ştiam ce înseamnă efortul în sală. M-am dus acasă, am zis că mie nu-mi trebuie chestia asta. După 2 zile, când mi-a trecut febra musculară, am ieşit şi am făcut un kilometru jumate. După aceea am făcut vreo 3 kilometri fără să mă opresc şi în ziua cursei am făcut 19 kilometri. Am plecat de la Selgros Pantelimon şi ne-am dus dincolo de Brăneşti, acolo m-a prins finish-ul. Că asta a fost o cursă atipică, nu alergai tu spre finish, ci finish-ul te fugărea pe tine.
Acolo m-am întâlnit cu Toma Coconea. El zboară cu parapanta, face alergări montane şi el m-a întrebat dacă nu vreau să zbor cu parapanta. Am fost pe lângă Bucureşti, pe aici, pe un deal şi l-am întrebat dacă a mai zburat vreodată cu o persoană cu dizabilităţi. Mi-a zis că nu. Atâta mi-a trebuit. Eu aveam şi rău de înălţime. Mi-a explicat însă foarte mişto atunci, mi-a spus că răul de înălţime apare când stai în punct fix şi te uiţi în jos. Când zbori se mişcă totul în jur şi dispare senzaţia de rău. L-am crezut pe cuvânt, m-am legat de el şi am zburat cu parapanta.
Următoarea nebunie cred că a fost paraşuta. Eram la birou într-o vineri şi în pauză am văzut o reclamă pe Facebook – salt cu paraşuta, aici, la Clinceni. Am zis că dacă am zburat cu parapanta, pot să sar şi cu paraşuta. Am pus mâna pe telefon, am sunat şi am întrebat dacă au vreun loc liber pentru sâmbătă. Aveau, la ora 16. Am plecat a doua zi încolo, pe drum văd o mare cruce – un paraşutist care murise. Mi-am zis că numai asta nu aveam nevoie să văd atunci. Dar am urcat în avion, am sărit cu tatăl campionului mondial la juniori în România, Ramiro. Când a deschis uşa avionului şi mi-a scos picioarele afară, la 4.000 de metri, am zis că eu vreau înapoi în avion. Dar erau 2 fete în spatele meu, care urmau să sară şi ele şi am zis că dacă dau înapoi, mă fac de râs. Am închis ochii şi am sărit. Şi m-am bucurat maxim de chestia asta. Când am atins solul am zis că vreau să mai sar o dată. Aş mai face-o, e cea mai tare senzaţie. Mulţi te întreabă cum a fost. Nu poţi să explici chestia asta, trebuie să trăieşti senzaţia pentru că e ceva wow.
Apoi, înainte să-mi iau permisul, am ajuns la Harghita, la raliu. Cred că şi atunci aveam momente mai proaste şi m-a văzut o prietenă şi cred că s-a gândit să mă scoată din starea aia, să mă ajute. Ea era în lumea motorsportului şi a vorbit cu cei care erau la Napoca Rally, care erau la raliul Harghitei, m-au primit acolo şi m-au dat cu maşina de raliu pe macadam. Mie senzaţia aia mi s-a părut chiar mult mai tare decât saltul cu paraşuta. Să te dai cu 100-120 km/oră pe drumuri pe care abia mergi cu 10 km/oră e incredibil.
Acolo am cunoscut-o şi pe Roxana Ciuhulescu şi ea mi-a spus că şcoala Teo din Bucureşti are maşini adaptate pentru persoane cu dizabilităţi şi mi-a propus să fac şcoala de şoferi. Eu aveam chestia asta în cap, ştiam că o să-mi dea o independenţă şi mai mare, dar nu aveam zvâcul ăla. Nu îmi era drag de condus neapărat. Îmi plăcea să stau în dreapta, îmi plăceau maşinile, dar nici înainte de accident nu eram înfocat să îmi iau permisul. Acum pot să spun că e ceva ce îţi creşte gradul de independenţă, nu mai stai după nimeni să te ia, să te ducă. Te-ai urcat în maşină, te duci şi te întorci când vrei.
Şi totuşi în România e foarte complicat să te mişti într-un scaun cu rotile. Cum te descurci?
Este foarte greu. Eu mă duc cu maşina şi mă descurc, am deja o hartă a mea unde ştiu că am acces. M-am învăţat, nu îmi mai este ruşine să cer ajutorul atunci când am nevoie pentru că foarte mulţi se tem de reacţia oamenilor. Reacţia oamenilor vine însă în urma reacţiei tale pentru că atunci când vezi o persoană că se uită la tine mai mult, sunt foarte mulţi care văd chestia asta ca pe o jignire. Nu. Omul ăla poate se uită la tine şi se întreabă dacă ai nevoie de ajutor, dacă te superi dacă vine să te ajute. Dacă tu te uiţi încruntat la el, asta îl va face să dea înapoi. Aşa că este şi vina noastră aici.
Îţi recunosc că şi eu am avut această dilemă de multe ori, dacă să mă duc să întreb omul dacă are nevoie de ajutor sau nu cumva să simtă că îl agresez cu intervenţia mea.
Nu, poţi să te duci să pui o întrebare, frumos. Mulţi sunt deja sătui de situaţia în care sunt şi dacă vine cineva să-i întrebe dacă au nevoie de ajutor, le sare ţandăra. Dar o întrebare scurtă şi frumoasă n-ar trebui să supere pe nimeni. Dar aici mai apare o problemă pentru că foarte mulţi nu ştiu cum să manevereze un scaun cu rotile. Nu-l iei şi-l împingi, dai într-o groapă şi mai rău îi faci. Trebuie să aştepţi un pic, să îţi spună cum să îl manevrezi.
Întorcându-ne la întrebarea ta, Bucureştiul încă mai are mult de lucrat, foarte mult până a deveni un oraş accesibil în zonele în care ai nevoie. Nu spune nimeni acum să faci Ferentariul cu borduri la nivelul şoselei. Fă mai întâi zonele unde ai mai multă treabă şi apoi şi restul. Supermarketurile ar fi frumos să aibă cât mai multă grijă de locurile de parcare pentru persoanele cu dizabilităţi, să nu mai fie ocupate. Trotuarele de prin centru ar trebui şi ele făcute. Eu am avut cursă acum, în vară, de 100 de kilometri prin Bucureşti şi am conştientizat că de la Piaţa Victoriei până la Piaţa Muncii eu nu am cum să merg pe trotuar. Nu am cum pentru că bordurile sunt foarte înalte, urcarea este foarte abruptă, iar marea majoritate a trotuarelor este plină cu maşini.
Anul trecut, în noiembrie, am avut cursă Bucureşti-Ploieşti, pe DN. Eu nu am cum să mă descurc acolo, pe marginea drumului, în scaun cu rotile. Piatră, hârtoape, e incredibil de prost făcut drumul. Şi nu înţeleg o chestie. De ce la primărie nu există angajat un consilier în scaun cu rotile, care se loveşte de problemele astea. Ia-l acolo, scoate-l în stradă împreună cu echipa de muncitori şi ingineri şi el o să-ţi spună exact dacă poate să urce sau nu. Şi nu e vorba doar despre persoanele cu dizabilităţi. Sunt bătrâni cărora le este greu să urce o bordură şi preferă o rampă, sunt mamele cu copii mici, cu cărucioare. Nu este vorba doar de noi, sunt mult mai mulţi oameni care au nevoie de accesibilitate.
Am văzut că tu ai luat atitudine şi când a venit vorba de vot şi de măsurile luate de primăria de unde locuieşti.
Da, am prins curaj, dar suntem puţini. Cred că suntem vreo 10 în tot Bucureştiul care am început să deschidem gura şi să ne cerem drepturile. Cei mai mulţi încă merg pe ideea că oricum nu îi ascultă nimeni. Eu chiar am primit răspuns de la primărie la postarea mea şi mi s-a spus că vor face tot posibilul ca accesul meu la votare să fie cât mai facil.
Ce ţi-ai dori să vezi că se întâmplă în următorii ani, în România, pentru persoanele cu dizabilităţi?
Mi-aş dori să văd mai multă implicare din partea statului, să mai lase chestia asta cu mărim pensia cu 50 de lei o dată la 3 ani şi să faciliteze sau să forţeze companiile să-i angajeze. Nu înţeleg de ce îţi convine ţie ca stat să dai din buget 500 de lei către o persoană cu dizabilităţi când poţi să forţezi un angajator să-l angajeze. Angajatorul are nişte beneficii pentru acest lucru, este scutit de anumite taxe, impozite, persoana cu dizabilităţi primeşte un salariu, iar acest salariu este impozitat de stat. Deci în felul ăsta s-ar întoarce bani către stat, nu ar mai da statul bani pentru persoanele cu dizabilităţi şi cu banii ăia ar trebui să facă altceva. Aici apare însă şi o altă problemă – transportul până la job. Eu mă angajez la o firmă, dar cum ajung acolo? Eu am maşină, dar ce face acela care nu are, că nici transport public adaptat nu are. Ar trebui pus la punct un transport adaptat, un microbuz cu rampă, cu tot ce trebuie şi să îi ia din zone, să-i adune pe toţi dintr-un loc şi să îi ducă la muncă, apoi să-i aducă înapoi.
Ce ţi-ai dori să se schimbe în reacţiile oamenilor faţă de persoanele cu dizabilităţi?
În primul rând, să nu mai asocieze handicapul cu prostia. Sunt foarte mulţi care folosesc expresia asta, „Ce handicapat eşti”, atunci când a făcut cineva ceva prost. Handicapul nu e acelaşi lucru cu prostia. Mie nu mi-e ruşine nici la birou să le spun colegilor când mai folosesc cuvântul ăsta. Ţine de mine, ca persoană cu dizabilităţi, să-i schimb pe cei din jurul meu care nu au o dizabilitate pentru că ei nu ştiu ce înseamnă asta. Ei trebuie să înţeleagă că în foarte multe cazuri dizabilitatea este fix diferenţa de deplasare dintre mine şi tine. În rest suntem fix la fel, mâncăm aceeaşi mâncare, gândim la fel.
Te deranjează când se uită cineva insistent la tine, poate cu milă?
Eu nu mai am problema asta. De obicei când mă priveşte cineva insistent îi arunc un zâmbet. Forţez un zâmbet şi mi se răspunde tot cu un zâmbet. Când ies prin parc, să mă antrenez, sunt copii. Ei sunt foarte curioşi, iar părinţii nu îi lasă să vină. Ei, eu mă opresc din alergare şi le răspund la întrebări. Le spun că e un scaun cu rotile, că mă dor picioarele – că nu pot să le spun că mi-am rupt gâtul – sau că mă doare spatele şi d-aia stau jos. Lăsaţi copiii să fie curioşi! Vorbiţi cu ei.
Eu nu mai am nicio problemă cu asta de când am fost la psiholog. Bine, primele 4 şedinţe când m-am dus la psiholog am minţit. Am spus că nu am nicio problemă, că sunt tare şi ea, după 4 şedinţe, mi-a arătat pe foaie unde am minţit şi unde am fost sincer. Mi-a fost ruşine şi ea mi-a spus că ori ne asumăm să fim sinceri unul cu altul, ori încheiem acolo. Şi am ales să fiu sincer. Următoarele 6 şedinţe am plâns în continuu şi după 12 şedinţe, primul loc în care am ales să merg a fost într-un mall. Eu până atunci nu ieşeam nici din camera de spital pentru că îmi era ruşine cu situaţia mea. Am fost la mall, am zâmbit la oameni, am socializat. Nu mai aveam nicio treabă. Acum, prin IOR sau pe la Arena Naţională, unde mă duc să alerg, oamenii s-au obişnuit cu mine. Mulţi nici nu ştiu cum mă cheamă, dar s-au învăţat cu mine şi vin, mă salută, mă felicită sau mă încurajează şi asta pentru că nu-i vezi pe foarte mulţi că ies să facă mişcare, să-şi depăşească condiţia.
Ai făcut atât de multe lucruri până în acest moment. Ce-ai mai vrea să faci?
Uite, mâine ar fi trebuit să plec din Buşteni către Crucea Caraiman. Am băieţii mei de la rugby, am găsit o asociaţie care are un dispozitiv special de urcat pe munte, un fel de roabă cu mânere şi-n faţă şi-n spate, un scaun special pentru persoane cu dizabilităţi şi aş fi vrut să mă duc. Dar se anunţă frig şi ploaie, din păcate şi mie nu-mi place deloc frigul, cum spuneam. Am zis că o lăsăm pentru anul viitor, dar vreau să ajung pe un vârf cât mai accesibil. O să vreau să fac şi Piatra Arsă – Babele pentru că este un traseu destul de OK dacă ai ajutor şi eu am băieţii de la rugby care sunt în forţă, pasionaţi şi ei de munte şi am zis că vreau să fac chestiile astea.
Până una-alta pregătesc încă o cursă de 100 de kilometri. O să ieşim la alergare acum, în noiembrie, cu Andrei Gligor, cu Daniel Osmanovici şi cu Memo şi vrem să tragem un semnal de alarmă, să arătăm că şi persoanele cu dizabilităţi există. O să facem acum un antrenament şi cursa de 100 de kilometri, anul viitor, în care 2 stau în scaun şi 2 împing. Bine, eu o să rămân mereu în scaun. (n.r.: râde) O să mergem prin parcuri şi pe lângă parcuri, să le amintim oamenilor că şi persoanele cu dizabilităţi există şi au nevoie de accesibilitate.
Nu sunt un om care să-mi fac planuri pe termen lung. Şi plecările mele sunt pe moment. Mă trezesc dimineaţa, mă uit pe mail să văd ce am la muncă şi îmi anunţ managerul că îmi iau o zi de concediu pentru că vreau să plec. Fie că vreau să plec la mare, să văd marea sau la munte, să stau 2 ore acolo. Chiar dacă stau 4 ore în trafic, am 2 ore de relaxare acolo.
Ce-ţi lipseşte acum?
Fratele! Fratele îmi lipseşte. În rest am tot ce-mi trebuie: am o maşină, am un acoperiş deasupra capului şi un job. Nu pot să mă plâng. Poate să fie mai mulţi oameni cu mai multă energie pe lângă mine. Nu îmi fac planuri, nu stau să mă gândesc când o să mă însor sau când o să apară femeia perfectă pentru mine, nu mă gândesc că alţii au copii şi eu nu. Dacă e să fie, bine, dacă nu, nu.
Chiar, cum e acum? Ţi-e greu să porneşti o relaţie cu o femeie?
Aici sunt câteva categorii de femei. Sunt femeile curioase, care se aruncă cu capul înainte, vor să vadă cum este şi după o perioadă îşi dau seama că sunt depăşite de situaţie pentru că nu e uşor. Şi mă refer la faptul că ajung să asocieze relaţia cu cele ale altor prietene, se uită la alţii cum aleargă pe plajă şi se gândesc că vor să facă şi ele asta, apar tot felul de gânduri care le pun un pic de frână.
E cu totul altceva când intri într-o astfel de relaţie, fie că este vorba de o fată sau un băiat în scaunul cu rotile.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
