Ioana Berza, tânăra care a abandonat o carieră în finanţe şi a ajuns să facă o clinică de kinetoterapie după mai multe accidente la echitaţie

Se spune că esenţele tari se ţin în sticluţe mici, iar asta pare perfect adevărat dacă stau să mă uit la Ioana Berza. E o mână de om cu o forţă colosală. A făcut Facultatea de Finanţe fără să îi placă în mod real, dar era foarte bună la ce făcea. Cu toate astea simţea că îi lipseşte ceva. Şi-a găsit libertatea şi puterea în echitaţie, unde după 7 ani de antrenamente era deja campioană la sărituri peste obstacole. Un accident groaznic i-a schimbat din nou parcursul. A refuzat o operaţie grea şi aşa a aflat cât de interesantă este Kinetoterapia şi cât de mult bine poate face. La peste 30 de ani s-a apucat de o nouă facultate şi de master şi a deschis o clinică de recuperare medicală, IOLA Center, cea mai mare din zona Moldovei şi una dintre cele mai bine dotate din ţară. Iar cea mai mare bucurie a Ioanei Berza este să-şi vadă pacienţii că pleacă pe picioarele lor acasă.

Ioana, ai schimbat multe lucruri de-a lungul vieţii, dar ce voiai să te faci când erai copil?

Pfff, nu cred că aveam ceva clar în minte. Nu, chiar nu mă gândeam la asta.

Dar Finanţe cum ai ajuns să faci?

M-a îndrumat tata. S-a gândit că ar fi mai bine aşa pentru singura lui fiică, că e un mediu cald, sigur, comod, stai la birou îmbrăcată frumos, eşti plătită bine, program fix, mintea-mi merge decă pot avansa oricând. Omul a gândit practic.

Doar că eu sunt mai nonconformistă. Eu sunt leoaică, pe mine nu mă poţi ţine într-o uniformă, am fost mereu băieţoasă şi foarte directă, nu sunt bine într-un mediu corporatist.

Şi cum a fost să lucrezi atâţia ani în domeniul acela?

Eu am făcut Finanţe, Bănci, Burse şi Asigurări. Tot ce mi-a plăcut din facultatea asta au fost Bursele de Valori, dar n-am ajuns să lucrez cu ele. M-am apucat să fac Contabilitate. Nu ştiu ce mi-a trebuit mie aşa ceva.

Am făcut apoi Facultatea de Marketing – asta mi-a plăcut că îmi dădea voie să-mi folosesc imaginaţia. Tot ce presupune imaginaţie şi chestie decizională îmi place, însă am şi eu nişte probleme: nu pot lucra pe program fix – pe mine nu mă ţii 8 ore lipită de un scaun, nu pot lucra nici cu altcineva care să decidă dacă eu am procedat corect. Eu sunt cea care trebuie să ia decizia.

Am fost la tot felul de interviuri, dar n-am reuşit să găsesc ceva unde să mă cred că pot evolua. Până la urmă mi-a oferit tata un post în compania pe care o conducea, pe controlling financiar. Am reuşit să eficientizez lucrurile în acel departament, apoi am primit responsabilităţi noi şi în alte departamente: marketing, vânzări. Dar tot simţeam că e ceva ce-mi lipseşte.

Ioana Berza: „A fost momentul în care mi-am regăsit – după ani şi ani de chinuri, dureri şi suferinţe personale – mi-am regăsit complet liniştea. Am adormit acolo. M-am trezit a doua zi dimineaţa, când nechezau caii la ovăz.”

Şi ce-ai făcut atunci? Cum ai descoperit echitaţia?

Am plecat de acasă. M-am mutat de la casă cu curte, unde nu aveam nicio grijă, unde gătea mama, m-am mutat într-o garsonieră. Nu-mi trebuia nimic.

Eu făcusem mult sport până atunci. Am făcut tenis de câmp de performanţă, înot, de toate, dar am crescut şi la ţară, cu vaci, cu găini, cu de toate, mai puţin cu cai. Îmi aduc însă aminte de nopţile de la ţară, când stăteam întinsă pe iarbă, se vedea cerul senin, cântau greierii şi venea mirosul de fân, din pod. Era o senzaţie de pace completă.

Acum, ca să mă liniştesc, urcam în maşină şi conduceam de nebună. Pe drumurile de ţară mergeam cu geamurile deschise – îmi plăcea zgomotul roţilor pe drumul pietruit. Şi la un moment dat am simţit mirosul ăla de fân. În dreapta era o fermă de cai. Am tras pe dreapta şi am intrat la grajd. Era un îngrijitor acolo, l-am întrebat al cui e grajdul şi dacă pot sta şi eu puţin.

Tu căutai sentimentul din copilărie.

Exact! A fost momentul în care mi-am regăsit – după ani şi ani de chinuri, dureri şi suferinţe personale – mi-am regăsit complet liniştea. Am adormit acolo. M-am trezit a doua zi dimineaţa, când nechezau caii la ovăz. Nenea ăla nu mi-a zis nimic, dar cine ştie ce o fi fost în capul lui, că sunt boschetară. Am întrebat însă dacă pot să mai vin şi uşor, uşor, m-am apucat şi de călărie.

N-am zis nimic acasă. Un an jumate am mers acolo fără să ştie nimeni.

Ce simţeai?

Mă liniştea fantastic şi simţeam iubire necondiţionată. Părinţii mei au muncit foarte mult, n-au avut timp. Am crescut mai mult singură şi a trebuit să fiu copilul perfect, care să nu-i facă de ruşine.

Iar caii sunt nişte animale aparte. Pe cât sunt de mari, când simt că ai grijă de ele, când prind încredere în tine sunt fantastici. Eu dormeam cu ei în boxă, treceam pe sub ei, veneau şi mă lingeau pe faţă sau puneau capul pe după gâtul meu. Trăiam acolo pacea vieţii mele. Dimineaţa mă duceam la serviciu şi după-amiaza, la cai.

Într-o zi m-au sunat de acolo, că a murit calul pe care am învăţat eu să călăresc. Mi-a zis proprietarul fermei că sunt talentată, se vede că îmi place, dar că dacă vreau să continui trebuie să-mi cumpăr un cal al meu.

M-am dus într-o duminică la ai mei, la masă şi i-am zis lui tata că de un an de zile merg la echitaţe, că îmi place foarte mult şi mă simt foarte bine şi că trebuie să îmi cumpere un cal. S-a blocat iniţial când m-a auzit. A încercat să mă convingă că nu am nevoie de aşa ceva, eu i-am zis să termine de mâncat şi să meargă cu mine, să vadă despre ce vorbesc.

Eu încălecam pe bălegarul scos din boxe. Tatălui meu, care lucra în Alimentaţie unde totul e farmacie, nu-i venea să creadă ce vede, nu s-a atins de nimic. Abia călca pe acolo, cred că şi pantofii i-a aruncat după ce a plecat de acolo. (n.r.: râde) Se uita la mine cum spăl caii, se uita la balega din jur, a văzut însă şi că stau frumos călare, antrenorul i-a spus şi el că vin de multă vreme, că am început şi să sar şi am talent, dar că am nevoie de un cal.

Şi ţi-a luat?

După o săptămână tata m-a anunţat că el pleacă la Bucureşti, că are treabă şi că şi-a făcut 2 ore libere în program, să mergem să căutăm un cal. I-am zis că nu luăm o pisică sau un hamster, că trebuie să testez calul ăla, să văd dacă mă înţeleg cu el. Tata îmi zice că nu are timp: i-am zis că vreau cal, mergem şi-l luăm.

Lui îi era frică de cai, dar când a văzut că eu, la 1.50 înălţim îi stăpânesc atât de bine a simţit că trebuie şi el să încerce. A început să vină şi sâmbăta şi duminca dimineaţa, a văzut că îl relaxa toată treaba asta. Am ajuns apoi să am 4 cai, am început să particip la competiţii, iar în 2009 am ajuns Campioana României la Amatori pe armăsarul meu preferat, pe Cosimo. Acum el e la pensie, pe undeva pe dealurile Făgăraşului, face copii.

Mi-a adus de la Bucureşti cel mai bun antrenor – col. (r.) Vasile Tudor – şi omul ăsta a avut cea mai mare influenţă în viaţa mea pe care a putut să o aibă cineva vreodată, e un om extraordinar. El a fost antrenorul lotului olimpic al României la sărituri peste obstacole. M-a învăţat autoritate, respect, diplomaţie, curaj, depăşirea limitelor. Tot ce am învăţat să depăşesc în viaţă, de la omul ăsta am învăţat.

Ce simţeai când concurai?

Când călăream era prima oară când mă simţeam puternică.

Sigur, la început şi mie mi-a fost frică. Orice sport şi orice antrenament sportiv îţi formează nişte engrame motorii, ca şi în kinetoterapie. Se fac nişte conexiuni neuronale. Cum e engrama motorie a mersului: creierul o învaţă de când suntem mici, iar acum, când te dai jos din pat, nu te gândeşti cum să faci să mergi.

La fel sunt şi antrenamentele, că de-aia se fac: ca să repeţi de 1 milion de ori până ţi se întipăreşte în creier ce trebuie să faci. Îţi formezi ochiul, înveţi distanţa, cum să ţii calul, te pune în diferite situaţii. Dar una e antrenamentul, unde ai totul sub control şi alta e când ai miză, eşti în deplasare şi se uită toţi la tine.

Eu refuzam să intru în concursuri. Făceam încălzirea, după care începeam să tremur şi făceam atacuri de panică. Mă duceam atunci la antrenor şi-i ziceam că eu nu intru în concurs. El a ştiut exact ce să-mi facă. Îmi spunea ca măcar să încerc: să intru în teren, să salut juriul, faci o tură de galop şi apoi anunţi că te retragi şi ieşi. Când apucam să intru în teren şi să fac tura aia la galop, nu mă mai oprea nimic. Mă aştepta la poartă şi atât îmi spunea: „Acolo, în teren, vrei cu disperare să câştigi. Aici ţi-e frică. Care e logica? De ce ţi-e frică?” Încerca să mă ghicească şi o făcea atât de bine…

Când concuram simţeam că pot, că sunt puternică.

Era oare prima dată când simţeai că deţii controlul?

Exact! Simţeam că totul depinde de mine şi de animalul de sub mine. Cosimo, armăsarul cu care eu am câştigat şi am ieşit campioană, a fost şi este calul meu de suflet. Era un cal cu care numai dacă vorbeam, şâşâiam sau îi puneam mâna pe greabăn într-un anumit fel înţelegea tot.

Dar accidentele alea grave cu cine le-ai avut?

Ei, niciun accident de al meu nu a fost pe vreun armăsar. Tata a vrut să am un cal de megatop şi mi-a cumpărat de ziua mea, dar fără să probez, cea mai bună iapă din România la momentul respectiv. O frumuseţe de iapă, o splendoare, cu tată campion.

Când m-am urcat prima dată pe ea, nu că şi-a bătut joc de mine o oră jumate, a făcut cum fac alea de la rodeo. M-a smucit, m-a chinuit, m-a buşit. N-a făcut o tură de trap, n-a făcut galop, n-a sărit o bară. S-a întors să mă muşte. Oribil!

Ioana Berza: „M-a întrebat dacă pot mişca ceva, mi-a cerut să vorbesc. Eu aveam impresia că dau din sprâncene, că fac semne din ochi. Mi-a zis apoi că tot ce făceam era să mişc globii oculari.”

Eu nu dau niciodată în cai, dar atunci am cerut cravaşa. Când a văzut cravaşa n-a mai făcut nimic. În schimb, când am vrut să descalec, a încercat să mă dea jos. Atunci am lovit-o cu cravaşa, m-am enervat şi am mai călărit-o oră jumate. Când sunt cai din ăştia trebuie să le arăţi din prima că te impui, că altfel s-a terminat.

De atunci nu mi-a mai făcut mult timp nimic. Ea era foarte talentată. Dacă obstacolul era aici, ea sărea 20 de centimetri peste, dar iapa asta mie mi-a pus capac. Cu cât drag şi linişte şi pace îmi încălecam eu caii până atunci, când trebuia să o încalec pe ea înnebuneam, simţeam că vine Apocalipsa.

Primele accidente s-au întâmplat aici, la noi. Îmi punea frână în faţa obstacolului şi cădeam.. Am venit peste toate barele, am dărâmat toate obstacolele, cervicala, lombara erau deja praf.

Dar „frumos” a fost în Germania când mi-a pus o frână în faţa unui obstacol banal. Eu eram foarte relaxată, n-am simţit deloc că urmează să facă ceva. Mi-a pus frâna asta şi m-a aruncat atât de tare că m-a proiectat tocmai în următorul obstacol. Am rămas întinsă. Nu şi-a dat seama nimeni cât de periculos a fost. S-au dus să prindă calul, că e primul lucru care se face în astfel de cazuri şi apoi îmi spuneau să mă ridic, să urc din nou pe el.

Eu eram însă paralizată. Tot ce puteam să fac era să mişc ochii şi să gândesc. Creierul ştia exact ce s-a întâmplat – eu auzeam şi vedeam, dar nu mă puteam mişca şi nu simţeam nimic. Am vrut să mă ridic, am dat comanda să mă ridic şi mi-am dat seama că nu simt nimic, nimic. Am început să-mi spun: „Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!” Nimic! „Dă din mâini. Ţipă!” În creier, eu ţipam, dar nu se auzea nimic. A început tahicardia, simţeam că mă înroşesc.

Dar eu cică eram palidă. Antrenorul meu s-a prins: „N-o atinge nimeni.” M-a întrebat dacă pot mişca ceva, mi-a cerut să vorbesc. Eu aveam impresia că dau din sprâncene, că fac semne din ochi. Mi-a zis apoi că tot ce făceam era să mişc globii oculari. Mi-a testat picioarele, mâinile, mi-a luat buzele şi le-a mişcat – a văzut că sunt încleştate şi mi-a zis: „Stai liniştită. Rezolvăm! Încearcă să nu intri în panică. Nu ştiu dacă mă auzi, dar îmi dau seama că vezi. Încearcă să citeşti pe buze. Dacă nu mă auzi: vine salvarea şi facem tot ce putem să fie bine.”

A venit salvarea, m-au urcat pe targă. L-am văzut pe tata care era alb. Nu pot să explic ce simţi când poţi să gândeşti, să vezi, dar să nici nu poţi spune măcar ceva. Nu ştiu ce mi-au dat, ce mi-au făcut, cert este că atunci când m-am trezit, am deschis ochii şi mi-am amintit imediat tot. Primul lucru – am încercat să vorbesc. Nu-mi ieşeau cuvintele foarte clar, dar eram foarte coerentă. Tata era lângă mine şi i-am spus să mă apese pe picioare. Simţeam. L-am pus să-mi ridice picoarele, mâinile, simţeam tot. Mi-a zis că sunt sub tratament, că mi-au făcut toate investigaţiile şi că în câteva zile o să mă externeze. Am încercat să mă ridic, m-a apucat o durere de cap… groaznică. M-am aşezat la loc imediat.

Ai mai urcat vreodată pe iapa asta?

Nu. Iapa a fost PA de atunci. Am încălecat doar armăsarul după ce mi-am revenit.

Dar presupun că după accidentul ăsta nu ai zburdat.

În niciun caz. Dacă stăteam cu mâna flectată, de exemplu, îmi amorţea tot. Nu mai puteam să mă mai aplec, nu mai puteam sta călare, aveam dureri lombare cumplite.

Ioana Berza: „Până seara piciorul meu era tot negru. Tot nu m-am dus la spital, am mai şi condus 3 zile de atunci şi am şi călărit.”

Cu toate astea am reînceput să călăresc, chiar dacă aveam dureri mari. Iar după fiecare antrenament, antrenorul mă punea să fac echilibru călare. Într-una din zilele în care îmi făceam exerciţiile de echilibristică, o fetiţă mi-a cerut să facă o poză cu mine, cum stăteam în picioare, desculţă, pe cal. Mi s-a părut firesc să mă întorc cu faţa către cameră, dar în momentul în care am încercat să mă întorc nu mi-am dat seama că bietul cal încearcă să se apere de un tăune care îl tot necăjea. Mi-am dat seama însă că mă dezechilibrez, că urmează o cădere şi m-a cuprins o teamă teribilă că voi lovi fetiţa. Am încercat să sar controlat, să evit o catastrofă, dar am aterizat cu călcâiul în ciment.

L-ai făcut zob!

Ştii cum e aparatul de bătut şniţele? E, aşa eram.

Am născut, am făcut sport de mică, mi-am luat bătaie zdravănă, mi-am rupt diverse, dar durere ca aia n-am mai avut. Aveam senzaţia că nu mai intră aer, că mă sufoc. M-am târât până la locul în care spălam caii. Când am pus apa aia rece pe picior am simţit că până acolo mi-a fost.

Până seara piciorul meu era tot negru. Tot nu m-am dus la spital, am mai şi condus 3 zile de atunci şi am şi călărit.

Vai de mine!

La un moment dat m-a văzut antrenorul şi m-a trimis de urgenţă la spital.

Călcâiul, dacă l-ai făcut praf, ca mine, e groaznic de reparat. O zi întreagă ar fi durat operaţia, căci trebuia luată fiecare bucăţică şi pusă la loc. I-am zis medicului că eu nu mă operez şi i-am cerut altă variantă. Mi-a zis că nu am de ales, dar m-a trimis acasă până a doua zi, să mă mai gândesc.

Nu m-am mai întors la el şi am încercat să mă recuperez la un kinetoterapeut. Mă trăgea de călcâiul ăla de ajunsesem să plâng cu sughiţuri. Mergeam zi de zi, după mult timp a început să se desumfle piciorul, dar cam atât. Erau acolo o mulţime de doamne în vârstă, am început să mă împrietenesc cu ele. Ele se recuperau însă, plecau, eu tot acolo eram.

Aşa ai ajuns să te gândeşti să faci tu kinetoterapie?

Da. Noi, în Bacău, avem cea mai mare Universitate de Kinetoterapie din ţară. Eu, toată viaţa am făcut doar mate-info, anatomie – deloc. Dar m-am dus la tata şi i-am zis că eu dau admitere de Kinetoterapie. Era admiterea peste 2 săptămâni. Mi-a zis că fac ce vreau, dar că eu habar n-am de anatomie. Dar nu asta era problema, ci că trebuia să dau probă fizică. Trebuia să mergi drept pe bârnă, să te rostogoleşti, să faci săritura în lungime.

Numai bine pentru starea în care erai.

Exact! Am stat 2 zile în găleata cu gheaţă, am stat în gheaţă şi în ziua probei, în maşină, până m-au strigat. Îţi dai seama că nu mai simţeam deloc piciorul. Nu trebuia să mă vadă nici că şchiopătez, nici că am vreun bandaj, că mă scoteau automat, iar dacă picai proba fizică nu intrai în examen. Am dat proba rapid şi m-am întors imediat la maşină, să-mi bag piciorul înapoi în găleata cu gheaţă.

Am zis că scot eu măcar de un 5. M-am apucat să învăţ, am intrat şi având şi celelalte facultăţi şi studii făcute, am avut posibilitatea să fac şi Masterul la kineto în paralel. Pentru Master eu trebuia să învăţ chestii care se făceau abia în anul 3, la facultate. Am plâns că mi se părea că nu înţeleg nimic. Am luat şi la Master până la urmă, la limită.

Ioana Berza: „Am trecut prin nişte burn out-uri…horror. Dar duc foarte, foarte mult, nu mă pierd dacă arde ceva şi au fost momente în care, efectiv, trebuia să închid clinica, atât de tare se blocase totul. Am zis că mor acolo, dar nu închid nimic.”

Dau un pic timpul înapoi acum, ca să îţi spun că tata cumpărase în 2007 un teren în centrul oraşului, cu o casă pe el. Un teren foarte frumos, într-o zonă minunată, liniştită. L-a luat ca investiţie, dar a venit imediat criza şi deşi şi-a dorit să îl vândă eu am insistat să îl păstreze.

Acum mama a fost cea care a insistat la tata să mă ajute cu construcţia clinicii. Iar tata nu doar că a fost de acord, dar m-a ajutat să aduc în clinică şi aparatura pe care mi-o doream! Aşa a început proiectul.

A, deci mama ta a fost capul „răutăţilor.”

Da, eu nu mă gândisem până atunci la aşa ceva. În anul I am început eu să mă aşez, să mă liniştesc, să mă gândesc. Tata i-a dat schiţele unui arhitect. În acelaşi timp eu probam pe mine tot ce învăţam, că nu-ţi imagina că durerile mele erau mai mici.

În paralel cu facultatea am mers şi prin toată ţara, la toate cursurile care se făceau. Am început să mă interesez despre cele mai moderne aparate. Am umblat prin toate clinicile de top din România, să văd ce există acolo. Am început să iau legătura cu furnizorii de aparatură, în 2 ani ştiam exact tot ce vreau şi ce am nevoie.

Am cerut oferte, am început negocierile. Când am dat Licenţa aveam deja contractele semnate şi avansurile plătite. Ce a fost foarte mişto a fost că m-a dus capul să fac negocierea pe training. Nu cumpăram aparatul decât dacă îmi dădeau 2 training-uri în clinică, cu personalul meu: primul, la început, când mi-l aduceau şi al doilea, după 6 luni, când am cazuistică şi văd ce nu ştiu să fac cu el. Şi de 2 ani asta fac,

Între timp ai făcut şi un copil.

Da. Am dat Licenţa în iulie, în august am rămas însărcinată şi în decembrie am deschis clinica. În lunile alea au venit aparatele, am făcut trainingurile, eu am făcut până şi contractele de muncă.

Tu oboseşti vreodată?

Ei, da. Am trecut prin nişte burn out-uri…horror. Dar duc foarte, foarte mult, nu mă pierd dacă arde ceva şi au fost momente în care, efectiv, trebuia să închid clinica, atât de tare se blocase totul. Am zis că mor acolo, dar nu închid nimic. Sunt foarte bătăioasă, dar am şi eu nevoie de sprijin emoţional.

De unde îl primeşti?

De la familie şi de la Matei (n.r.: fiul Ioanei).

Şi ai ajuns astfel să faci una dintre cele mai mari clinici de profil din ţară.

Da, eu lucrez aici tot: neuro, ortopedie, geriatrie, pediatrie, am cele mai bune aparate. Şi mi-am dorit foarte mult să aduc în ţară unul care nici până acum nu a fost depăşit. E extraordinar că pot lucra cu el inclusiv pe implanturi metalice, pe orice. Am recuperat-o pe o fată tânără şi am trimis-o, pe banii mei, să-şi refacă radiografia şi i-am cerut medicului să-i scoată tija, că nu mai are nevoie de ea. Atât de multă încredere am avut eu în aparatul ăla şi ce pot face cu el.

Ioana Berza: „Pentru mine cea mai mare bucurie este să văd că îmi vine cineva în cărucior şi pleacă pe picioarele lui. Făceam ture, gravidă, cu ei prin grădină, ca să le arăt că pot şi fără căruciorul ăla.”

Cât am fost gravidă cu Matei, eu aproape că m-am mutat în clinică. Am luat fiecare aparat în parte şi am lucrat cu el, pe colegii mei, ca să testez tot ce poate face. Şi la fel fac şi oamenii cu care lucrez. Nu punem nimic pe niciun pacient până nu testăm pe noi. Le-am cusut şi buzunarele, că veneau şi-mi arătau cum le băgau oamenii bani în halate.

Ce-ţi mai doreşti?

Încă un copil.

Şi profesional?

Îmi doresc să investesc mai mult pentru pacienţii cu probleme neuro. Pentru mine cea mai mare bucurie este să văd că îmi vine cineva în cărucior şi pleacă pe picioarele lui. Făceam ture, gravidă, cu ei prin grădină, ca să le arăt că pot şi fără căruciorul ăla. Nu lucrez cu pacienţi care au stat la pat, cu capul întins şi cu ochii în neoane – doar ştiu ce înseamnă asta, aşa că eu nu lucrez cu ei în camere. Lucrez cu ei doar în camera de kineto, unde mereu sunt oameni care se mişcă, doar cu faţa către geam şi îmi car şi aparatele – că de-aia sunt pe roţi şi am atâtea prelungitoare – în curte, cu tot cu pat, ca să lucreze afară când e soare şi frumos.

Sunt cazuri foarte multe şi foarte triste, iar dacă la ele nu se intervine în primele 9 luni de la accident recuperarea e mult mai dificilă şi mai slabă. Dar nu pot să-ţi descriu bucuria unei mame care vine şi vede cum, de la o şedinţă la alta, copilul ei merge la baie singur, nu mai cere să-l îmbrace, îi dă peste mână când vrea să-l spele pe dinţi, mănâncă singur din nou. Sunt banalităţi, dar când nu poţi să le faci…

Să nu depinzi de nimeni. Asta e ceva uriaş!

Citeşte şi: Bianca Spînu, medic în scaun rulant, în spitalul în care a fost toată viața pacient. Poveste despre curaj, supraviețuire și viață – LIFE.ro