Are doar 19 ani şi conduce un business care a depăşit deja o cifră de afaceri de 100.000 de euro. Antonio Ardeleanu: „Am învăţat că nu trebuie să mint şi să îmi gestionez mai bine banii”

Antonio Ardeleanu are doar 19 ani şi conduce un business care a depăşit deja o cifră de afaceri de 100.000 de euro. Şi-a dat seama de mic că este făcut să conducă şi a început să câştige bani de la vârste foarte fragede. La 16 ani, cu sprijinul mamei, îşi deschidea prima firmă, iar acum este convins că poate să ajungă cu ea şi peste hotare. Am stat de vorbă cu el despre începuturi, lecţii învăţate şi ce anume l-a determinat să o ia pe calea antreprenoriatului.

Antonio, tu ai terminat liceul sau eşti clasa a XII-a acum?

Am fost, am fost.

Ai terminat. Pare că ai scăpat de-o grijă, după tonul tău.

O, Doamne, şi ce grijă! Chiar este mult mai bine acum. Am avut nişte profesori mai drastici. Am auzit mulţi oameni spunând că e simplu la Liceul de Artă. Nu e deloc simplu sau cel puţin nu a fost aşa la mine la liceu. Am avut profesori care îşi doreau foarte multe lucruri de la noi. Credeau că tu, elev, când ajungi acasă nu mai ai nimic de făcut. Eşti o legumă care se întinde în pat şi nu mai iese de acolo până în următoarea zi. În ochii profesorilor noi nu trebuie să facem curat prin casă, nu trebuie să ne facem de mâncare, nu avem şi noi un job. Poate unii sunt angajaţi, că au nevoie de bani în plus pentru un trai decent. Nu, noi trebuie să facem o mulţime de teme şi să învăţăm de 10 la toate materiile. Da, chiar mă bucur că am scăpat de acest stres.

De ce ai ales tu Liceul de Artă?

Eu am fost de mic în zona asta de business, de marketing, mai exact. Îmi plăcea să fac şi să postez tot felul de videoclipuri pe reţelele sociale. Sigur că nu se poate numi marketing ce făceau eu atunci, la 10 ani, dar îmi plăcea să-mi folosesc creativitatea în zona asta. Îmi adunam prietenii şi filmam împreună tot felul de scurtmetraje. Sigur, cei mai mulţi îşi băteau joc (n.r.: râde), priveau totul ca pe o glumă. A ieşit totuşi o serie generoasă de filme, iar mie îmi plăcea cel mai mult să văd rezultatul final. Era stresant, dar îmi plăcea să văd ce iese, aşa că am continuat. Făcând asta am zis că ar trebui să iau şi lecţii de actorie. Am făcut nişte cursuri de actorie şi am zis că ar fi o idee bună să dau la Liceul de Artă. Am intrat cu o notă surprinzător de bună în opinia mea, eu nu mi-aş fi dat atât: 9 la Actorie şi 10 la Muzică. Bine, partea de muzică nici nu este aşa complicată, mai mult trebuie să vadă ei că ai ureche muzicală. La partea de actorie lucrurile sunt însă mai complexe: trebuie să ai un repertoriu foarte mare, să îl înveţi, să îl spui cu accent, mai e şi partea de improvizaţie. Ca să răspund totuşi la întrebare, m-am gândit că liceul ăsta mă va ajuta să fac videoclipuri mai bune pentru Youtube, să am o prezenţă mai bună în online, să vorbesc mai cursiv. După cum vedeţi, încă mă bâlbâi puţin momentan, dar sunt într-un proces continu de actualizare.

Mi se pare mie sau eşti un pic perfecţionist? Pare că mereu găseşti ceva la tine care nu e suficient de bun.

Da, încerc să fac totul cât mai bine.

Asta vine de la tine sau e un model preluat din familie?

Cred că vine de la mine pentru că părinţii mei, mama, de fapt, a fost mai permisivă. Tata nu prea era pe acasă, era mai mult la muncă, iar când ajungea acasă era oricum foarte stresat, aşa că pot spune că m-a crescut mai mult mama. Iar ea m-a lăsat să fac ce vreau. Îi spuneam că vreau să mă înscriu la un sport, mă întreba cât costă. Îi ziceam că e gratis, că e susţinut de Primărie şi era bine, mă puteam duce.

M-a lăsat să merg la toate cursurile la care am vrut. Am avut şi privilegiul să cresc într-un oraş unde se organizau foarte multe, iar eu am vrut să le încerc pe toate şi în felul acesta am putut să îmi dau seama încă de la o vârstă fragedă ce îmi doresc şi se mi se potriveşte. Este un avantaj, zic eu, faptul că am găsit ceva potrivit.

Şi ce îţi doreşti tu să faci, mai exact?

Eu îmi doresc să fac business. Am observat asta încă de când am avut primul job. Avem 15 ani şi îmi doream o cameră de filmat ca să îmi îmbunătăţesc calitatea imaginii clipurilor mele. Şi cum obţii o astfel de cameră? Munceşti, aşa că am mers şi am muncit. Şi nu mi-a plăcut. (n.r.: râde)

Eu m-am înscris acolo pentru un job de casier, mă gândem că nu poate fi prea greu să stai şi tu acolo, să zâmbeşti, să întrebi oamenii ce-şi doresc, să încasezi şi să te asiguri că le dai comanda pe care şi-au dorit-o. Dar acolo am aflat că nu eşti doar casier, că şi om de serviciu, şi organizator, şi bucătar uneori, trebuie să te ocupi şi de stocuri, şi de înfoliere, şi de organizarea depozitului şi foarte multe alte lucruri.

Eu consider că o astfel de abordare este nedreaptă. Un om nu poate să le facă pe toate perfect, iar tu, antreprenor, ar trebui să-ţi alegi angajaţii şi să-i pui acolo unde se pricep cel mai bine. În felul acesta poţi forma o echipă unde fiecare ştie foarte bine ce are de făcut.

Antonio Ardeleanu: „Am învăţat că nu trebuie să mint şi să îmi gestionez mai bine banii, să mă gândesc de mai multe ori înainte să cumpăr ceva şi să fiu mult mai responsabil, în general, în orice fac”

Revenind, m-am angajat acolo, mi-am dat seama că cerinţele pentru acel post sunt mult prea multe şi până la urmă i-am spus şefului că plec în Belgia. Când mi-a spus însă că trebuie să-mi dea salariul, a doua zi eram acolo. Normal că m-a întrebat ce caut acolo, că parcă eram în vacanţă în Belgia. Nu mai ştiam ce să-i zic. I-am spus că s-a anulat, mi-am luat cei 600 de lei bine-meritaţi şi am plecat.

Camera de filmat ţi-ai luat-o până la urmă?

Am pus acei bani la economiile deja strânse, căci eu tot ce câştigam puneam de-o parte şi cumpăram apoi ce îmi doream. Şi aici e o poveste foarte interesantă, că la un moment dat, pasionat de muzică fiind, am cumpărat nişte tobe. Mi-am întrebat părinţii dacă pot să fac asta, mi-au spus că e dreptul meu să fac ce vreau cu banii mei, aşa că mi-am cumpărat tobele acelea de 800 de lei. Le-am folosit de câteva ori după care m-am plictisit de ele. Şi ce m-am gândit eu! Le pun la vânzare şi nu oricum, ci cu un preţ un pic mai mare decât dădusem eu pe ele. Nu mult, 50 de lei, dar consideram că e o afacere avantajoasă.

Numai că eram foarte mic, 12 ani aveam, iar acesta era primul meu mare colet de trimis, nu aveam niciun fel de experienţă în ambalare şi credeam că e OK să mă bazez pe curieri, că o să le ducă cu grijă. O alegere foarte neinspirată! Tobele alea au ajuns foarte, foarte rău la destinaţie. Doamna care le-a primit m-a acuzat că am minţit şi chiar o minţisem. Eu îi spusesem că le-am cumpărat de noi, iar ea mi-a cerut dovada de plată. Şi tot eu eram supărat că nu înţelegeam de ce nu credea lumea în ţeapa mea. (n.r.: râde)

Evident că mi-a trimis tobele înapoi, a trebuit să plătesc transportul şi dus şi întors, în jur de 100 de lei, iar tata mi-a spus clar că plătesc din banii mei, că trebuie să îmi asum ce fac. Şi la momentul actual tobele alea, stricate, îndoite, sunt undeva în podul casei pentru că familia mea merge pe premisa să nu arunci nimic.

Ca multe familii din România.

Da, e normal. Aşa se întâmplă când creşti în sărăcie. A mai fost şi perioada comunistă şi atunci a rămas ideea asta de economie, de a păstra.

Ce ai învăţat tu din experienţa asta cu tobele?

La început am fost foarte supărat că doamna aceea nu mi-a acceptat tobele. Acum, cu ochi de adult, mi-e clar că a fost doar vina mea pentru că nu am apreciat nici preţul corect, nici nu le-am ambalat corespunzător, am şi minţit. Trebuia să fiu sincer de la bun început, dar credeam că aşa nu o să le cumpere nimeni. Am învăţat că nu trebuie să mint şi să îmi gestionez mai bine banii, să mă gândesc de mai multe ori înainte să cumpăr ceva şi să fiu mult mai responsabil, în general, în orice fac.

Cum ai mai câştigat tu bani înainte de afacerea cu slime-ul, că ştiu că ai mai avut nişte experienţe?

La un moment dat profesoara mea de actorie mi-a spus că o firmă care se ocupă cu ateliere pentru copii îşi caută pe cineva care să ajute cu promovarea. M-am dus să îi ajut cu un video, dar din vorbă în vorbă au aflat că sunt la liceu, la Actorie, că am făcut şi nişte cursuri în zon asta şi m-au întrebat dacă nu vreau să mă ocup de nişte ateliere, să-i învăţ pe copii anumite lucruri, precum dicţie sau dezvoltarea creativităţii prin intermediul unor joculeţe.

Aveam 16 ani şi am făcut asta toată vara, mi-a plăcut foarte mult, însă şeful pe care l-am avut m-a impulsionat să nu mă angajez niciodată. Ţipa mereu, era mereu foarte supărat, nemulţumit de activitatea mea şi a celorlalţi. Îmi spunea mereu că el a concediat-o pe profesoara de engleză şi că aşa va face şi cu mine. Şi totuşi nu a făcut-o.

Citeşte şi: Cristian Botan este antreprenorul activist care a devenit dușmanul „nepotismului” din România – LIFE.ro

Dar pe mine m-a supărat foarte tare faptul că există astfel de şefi, dezorganizaţi, cu probleme mari de gestionare a stresului, care în loc să meargă la psiholog se poartă atât de urât cu angajaţii lor. O firmă nu poate merge înainte fără angajaţi, aşa că atunci am decis că eu voi fi genul de şef care îşi respectă angajaţii, care îi tratează decent şi nu îi pune să facă 100 de lucruri, pentru multe dintre ele nefiind pregătiţi.

Tu ţi-ai dorit mereu să fii şef?

Cred că da. Încă de mic copiii preferau ca eu să fiu cel care organizează jocurile, copiii şi tot ce era de făcut, iar când plecam în vacanţă lăsam pe altcineva care să se ocupe de asta şi copiii îmi reproşau că am plecat şi i-am lăsat. Evident că mă bucuram că mă preferau, dar îmi părea şi rău că ei nu îşi doreau să facă asta. I-am şi întrebat dacă nu vor să decidă şi ei în direcţia asta şi îmi spuneau că nu, că preferă să mă ocup eu. Atunci am învăţat că unii oameni se simt mai bine când nu au atât de multe obligaţii şi au la conducere o persoană de încredere.

Eu prefer să fiu la conducere pentru că am încredere în abilităţile mele, pot să gestionez totul bine şi, nu în ultimul rând, ştiu cum să cer feedback de la oamenii cu care lucrez. Fără angajaţi business-ul tău este 0, doar cu ei poţi să-l actualizezi şi să-l adaptezi, iar dacă ei sunt fericiţi lucrurile o să meargă bine.

Cum ai început business-ul cu slime?

Din tot ce am lucrat în perioada liceului, alocaţie şi ce bani am mai economisit când primeam de ziua mea sau cu alte ocazii am reuşit să strâng ceva mai mult de 1.000 de euro. Şi am zis că vreau să deschid o firmă, doar că la 16 ani nu aveam prea multe variante. Am rugat-o pe mama să mă ajute şi ea a acceptat. Dacă stau acum să mă uit, nu ştiu câţi părinţi ar deschide o firmă pentru copiii lor. Şi eu aş sta mult să mă gândesc, că ar trebui mai întâi să testezi piaţa, să vezi dacă există cerere pentru produsul tău, nu să deschizi o firmă şi vezi tu apoi ce se întâmplă. Este o responsabilitate mare. Dar mama nu a stat pe gânduri, a acceptat pe loc.

Poate a văzut în tine ce nici tu nu vedeai la momentul ăla.

Există şi această posibilitate. Cert este că pentru mine a funcţionat acest stil de educaţie pe care l-a aplicat ea cu mine.

E adevărat că nici eu nu mi-am imaginat că o să prindă atât de bine. Eu am deschis firma cu scopul de a învăţa. Ştiam că vreau să fiu antreprenor şi am spus că asta e o pregătire bună: fac firma asta cu slime-uri, primesc şi eu 20 de comenzi şi am în felul ăsta nişte bani de buzunar.

Antonio Ardeleanu: „Este greu să accepţi că cineva se sacrifică pentru tine, iar tu eşti în poziţia în care nu poţi să faci nimic. Am resursele necesare să îi răsplătesc pe părinţii şi bunicii mei şi atunci încerc să fac asta, să găsesc o soluţie de mijloc”

Dar a prins, chiar dacă site-ul l-am deschis mult mai târziu, în decembrie 2022. Până atunci însă eu mi-am dat foarte mult timp de gândire şi de testare. OK, vând slime-uri, dar slime-urile alea trebuie să aibă o reţetă care să nu fie toxică, pentru că există multe persoane care au pielea sensibilă şi atunci trebuie să dai produsul spre testare. Unde îl testez, că slime-urile de la noi sunt cele importate din China? Am făcut research-ul necesar, am aflat ce fel de documente am nevoie, am făcut reţeta pe care o doream şi până să fac site-ul am început promovarea pe Social Media. Le arătam oamenilor ce produse fac, cum arată etichetele pe care le fac, îi ţineam la curent cu evoluţia, astfel că atunci când am dat drumului site-ului, în prima zi am avut undeva la 40 de comenzi. Apoi aveam în jur de 20-30 de comenzi pe săptămână, iar la un moment dat a escaladat şi săptămâna viitoare, de exemplu, estimez undeva la 400 de comenzi.

Şi cum te descurci, că volumul de muncă a crescut de 20 de ori?

Eu mă simt foarte bine pentru că am o echipă extraordinară. Încă mă mai ajută şi familia, iar la capitolul ăsta sunt puţin supărat pentru că ei refuză să-i plătesc. Ei muncesc, eu câştig şi atunci e normal să îi plătesc, doar că de fiecare dată când am încercat să fac asta iese foarte rău. La un moment dat am luat un tort ca să sărbătorim primele 200 de comenzi şi le-am pregătit tuturor câte 200 de lei, drept mulţumire pentru ajutorul dat. S-au supărat atât de tare pe mine, a ieşit o dramă, iar taică-miu îmi reproşa şi îmi spunea să mă uit la cum arată bunicii mei, cât sunt de afectaţi. Ziceai că m-am dus la ei să-i omor, nu să-i răsplătesc. Şi atunci am decis să fac altfel: nu le mai dau bani, le dau cadouri. Pe astea e mai greu să le refuzi, deşi chiar şi aşa avem discuţii mari.

Pentru că ei vor să îţi fie ţie bine.

Da, dar este greu să accepţi că cineva se sacrifică pentru tine, iar tu eşti în poziţia în care nu poţi să faci nimic. Am resursele necesare să îi răsplătesc şi atunci încerc să fac asta, să găsesc o soluţie de mijloc – să îi răsplătesc cum pot, dar nici ei să nu se simtă prost – pentru că m-am pus şi în poziţia lor şi am înţeles că ei mă văd ca pe un copil şi se simt prost să ia bani de la un copil. Atunci am ales varianta asta care mă face şi pe mine să mă simt bine, liniştit, că ştiu că nu lucrează totuşi gratis şi ei se simt bine că sunt alături de mine şi mă ajută.

Recent am adus în echipă şi alţi oameni, din afara familiei pentru că numărul de comenzi e în continuă creştere şi astfel îmi permit să îi plătesc. Iar eu chiar mă bucur când îmi plătesc angajaţii, când le dau banii cuveniţi. Cu cât pot eu să îi plătesc mai mult cu atât înseamnă că firma creşte mai mult, iar pe mine lucrurile astea mă fac fericit.

Dacă tot am vorbit de creştere, ce cifră de afaceri ai?

Anul acesta am până acum undeva la 450.000 de lei, aproape 100.000 de euro.

Tu ai fost şi la Imperiul Leilor, să ceri finanţare, nu?

Da, dar eu atunci eram într-o perioadă puţin mai dificilă, când erau încă destul de puţine comenzi. Eram în testări de produse şi voiam să testez şi mai mult, să dezvolt o reţetă cât mai bună şi m-am dus acolo cu mai nimic. M-au întrebat de profit, iar eu nu am avut un răspuns foarte bun în acel moment. Nu voiam să pară că firma nu produce, pentru că nu era aşa, dar a fost dificil să explic totul în acel moment. Acum, din fericire, firma a crescut, asta şi pentru că am terminat liceul, nu mai am şcoală şi pot să mă axez 100% pe Marketing şi pe tot ce este necesar ca să cresc profitul.

Îmi povesteai că participarea ta la emisiune a fost o provocare. În ce sens?

A fost, da, pentru că în perioada filmărilor aveam şi şcoala şi afacerea şi trebuia să pregătesc şi o apariţie TV de care să fiu mândru. Nu voiam orice apariţie TV, voiam să mă organizez şi să facem din acel număr unul mare. Cei din echipa de producţie au auzit că de curând mă ajută şi familia la comenzi şi mi-au spus că vor să îi vadă şi pe părinţii şi pe bunicii mei în număr. Vă daţi seama că ei nu sunt actori, au acceptat să facă asta pentru mine. În opinia mea numărul ăsta nu a ieşit cine ştie ce, dar eu îi apreciez pe bunicii mei pentru că au venit să mă susţină şi şi-au dat tot interesul în sensul ăsta. Bunica mea, săraca, tremura toată, iar eu îi iubesc pe toţi pentru sprijinul pe care mi-l oferă.

Oricum, am învăţat multe din toată experienţa asta. A fost doar prima apariţie la TV. Data viitoare facem mai bine.

Ce planuri ai acum în zona de antreprenoriat? Vrei să creşti firma asta sau ai alte idei?

Pentru 2024 planul meu este să cumpăr un sediu mai mare.

Să-l cumperi?

Să-l cumpăr, exact! Vreau să cumpăr un sediu, să am mai mulţi angajaţi şi să încerc să detaşez uşor, uşor partea de familie. Vreau să îi pot ajuta oricând pe viitor dacă au nevoie, în caz că se întâmplă ceva, dar nu vreau să lucreze neapărat pentru firma mea. Până la urmă familia e familie, firma e firmă. Vreau să cresc numărul de comenzi din România, poate să deschid şi un magazin fizic, iar la un moment dat să încep extinderea internaţională. Sunt foarte multe de făcut pentru că slime business are potenţial. Mă uit la alte firme din străinătate şi la cifrele lor de afaceri, de milioane de euro şi ştiu că se poate şi la noi. Una dintre ele arăta de curând că a cumpărat doar lipici de 100.000 de euro, cât am eu cifra de afaceri anul acesta.

Dar tu ai cifra asta de afaceri la numai 19 ani şi cu câţiva oameni care te ajută.

Aşa este, mulţumesc! Şi eu cred că tipul acesta de business are un potenţial imens, în care eu cred foarte mult. Am văzut pe pielea mea cât de multe lucruri se pot realiza. Avem o rată de conversie de 10%, iar asta este mindblowing: din 100 de persoane care intră pe site, 10 cumpără. Când am mers la Imperiul Leilor rata de conversie era de 2%. Am făcut multe schimbări, am acordat mai mult timp, iar asta se simte.

Îţi recomandăm şi: Francesco Magaldi, un antreprenor italian la Botoșani: „Cred că tinerii văd în mine pe cineva ca ei: un om sincer, care a dormit în biroul din restaurant vreme de doi ani, care s-a descurcat fără pile și fără mulți bani” – LIFE.ro