Ioana Burtea: „Abuzul cel mai insidios și manipulator te debusolează, fiindcă părinții sunt prima legătură pe care o stabilești cu lumea, sunt reperul tău de încredere”
Ioana Burtea este reporter-colaborator Decât o revistă, a terminat studii de jurnalism în Marea Britanie, este preocupată de teme sensibile, precum egalitatea de gen ori educația, iar în septembrie anul acesta a tulburat audiența cu un eseu, Vorbesc. Ca să nu știu doar eu, în care povestea despre abuzul sexual din copilărie, la care a fost supusă în cel mai sigur mediu posibil, acasă, chiar de tatăl ei.
„Nu știam pe atunci expresia, dar mi-a explodat creierul. M-am întrebat dacă am un coșmar. M-am întrebat dacă e o glumă proastă, un test. M-am întrebat dacă o să mă violeze în momentul ăla. M-am întrebat de ce nu e mama acasă. M-am întrebat de ce mi se întâmplă așa ceva mie. În familia asta. Pentru că ce se întâmpla părea un scenariu din cea mai întunecată depravare, nu un scenariu de „familie bună”, așa cum fusesem programată să-i văd pe ai mei. M-am întrebat cum să-l refuz fără să îi provoc o reacție violentă. Nu mi-am putut da seama că povestea cu doctorul fusese o manipulare bolnavă. L-am crezut. De ce nu l-aș fi crezut?” (Sursa: DOR – „Vorbesc. Ca să nu știu doar eu”. Un eseu de Ioana Burtea.)
Câteva luni mai târziu, Ioana a acceptat să vorbească și cu echipa Life.ro despre impactul pe care l-a avut publicarea acestui eseu, care au fost reacțiile publicului și schimbarea pe care o poate face o narațiune de acest fel într-o relație în care tatăl se transformă subtil în agresor.
Ce anume din ce ți s-a întâmplat are vreo legătură cu violența domestică și cu ciclurile ei de desfășurare?
Ioana Burtea: Cred că atunci când ne gândim la violență domestică ne gândim foarte mult la relația dintre soți, dintre parteneri și la femei lovite sau agresate, ceea ce, evident, este un fenomen extrem de răspândit, groaznic.
Cred că ce mi s-a întâmplat mie nu este atât de mult discutat în societate, asta nu înseamnă însă că nu se întâmplă. Se întâmplă extrem de des și în toate mediile sociale, chiar și în cele bune și se înscrie tot într-un tipar de violență domestică, în sensul că ai o relație de încredere cu agresorul, agresorul începe să încalce niște limite, să forțeze o relație care ar fi, altfel, normală și sănătoasă și să îți încalce intimitatea. Apoi începe un proces de manipulare, de control, care te face să crezi că ești și complice la ce se întâmplă, iar dacă ai vorbi despre asta nu te-ar crede nimeni pentru că ai fost părtașă.
Apoi urmează agresiunea, violența propriu-zisă.
Am observat în discursul tău această rigoare de exprimare: nu e tata, e agresorul. Cum ai ajuns la această separare care, bănuiesc, a și ajutat la vindecarea ta?
Ioana Burtea: Nu a fost o chestie conștientă, nu a fost ceva ce am discutat la terapie. Pur și simplu nu pot să-mi închipui de ce i-aș mai spune tată vreodată. Asta a fost în viața mea și așa va rămâne.
Ce-ar fi dacă ai vedea acum pe telefon numele lui?
Ioana Burtea: Nu aș avea de ce să mă gândesc la asta, fiindcă nu există în telefon numărul lui.
M-am gândit la chestia asta, des. Cred că frica mea cea mai mare era că aș îngheța cumva, aș paraliza, aș intra din nou în mentalitatea de victimă, cum mi se întâmpla la 13 ani.
Apoi am stat, m-am gândit la cum am evoluat, la cine sunt azi, la faptul că am 32 de ani și mi-e destul de greu să cred că s-ar mai întâmpla chestia asta. Nu cred că aș avea probleme să spun niște lucruri pe nume și să închei acea interacțiune cât mai rapid.
Ce anume ți-a trebuit ție, cum ai reușit să ieși din această relație și cum a început procesul de vindecare?
Ioana Burtea: Faptul că ai mei au divorțat într-un final. De asta aveam nevoie și cred că de asta are nevoie orice copil sau adolescent care trece prin așa ceva: să fie luat de lângă agresor, să nu mai stea în aceeași casă. Mie, acel moment de separare mi-a schimbat viața.
Ai mei au divorțat destul de târziu, când aveam 16 ani. Deja abuzul se încheiase de vreo doi ani, abuzul sexual, fiindcă cel psihologic nu s-a încheiat niciodată. Când am plecat fizic din casa aceea nici nu l-am mai văzut vreodată. A insistat un pic, dar nu prea mult, doar telefonic și mi-a fost mult mai ușor să mă rup și să pun această limită: nu vom mai avea niciun contact, niciodată; acum sunt în siguranță, pot să respir!
O dată ce se întâmplă asta, vin și celelalte pe parcurs, mai ales dacă ești înconjurat de oameni care să te iubească, dacă ai un părinte care ține la tine, ești într-un mediu în care există resurse și poți cere ajutor la un moment dat în viață, măcar știi că ai aceste opțiuni.
De ce ai simțit nevoia să scrii acest eseu?
Ioana Burtea: Mă gândeam de foarte mulți ani să scriu povestea asta și știam că la un moment dat se va întâmpla, pentru că mi se pare important să vorbim despre subiecte cum este abuzul sexual, mai ales dacă el s-a întâmplat în copilărie și în familie.
Am sentimentul că este o rușine în societatea noastră să abordezi astfel de subiecte, motiv pentru care preferăm să ascundem totul sub preș.
În plus, ca scriitoare, ca eseistă am simțit că subiectul servea și pentru alții, dar putea să fie o provocare ca scriitură.
Am petrecut câțiva ani gândindu-mă când este cel mai bun moment să scriu și să public. Am discutat mult cu terapeuta mea acest subiect, încercând să găsesc motivele pentru care aș face-o, să identific rațiunile greșite pentru care aș face-o, în sensul că nu voiam să obțin o validare sau să primesc mesaje de la oameni care să-mi spună ce puternică sau minunată sunt. În plus, nu voiam să o fac din răzbunare, pentru că nu e un motiv pentru care merită să faci ceva, orice în viața asta.
Știam că în secunda în care simt că pot să scriu și să public această poveste, pot să-mi asum toate consecințele, inclusiv cele de siguranță, atâta vreme cât agresorul este în continuare în libertate, și să reușesc să transform experiența personală în ceva universal, util și altora, cu care să empatizeze cât mai mulți oameni.
Momentul acela a venit după crimele de la Caracal, din 2019, care mi-au provocat o reacție foarte puternică de furie, mai ales prin modul în care autoritățile au reacționat. Cu toții am auzit înregistrarea operatorului de la 112, care vorbea cu Alexandra și-i spunea să nu mai țină linia ocupată. Acele cuvinte mi-au rămas întipărite în minte și cumva nu am mai putut scăpa de acea imagine, de acea conversație.
Am decis că a venit momentul să scriu eseul fiindcă trebuie să înțelegem cum e pentru victimă. Pe de altă parte, aveam nevoie de tot timpul necesar pentru ca povestea să fie spusă bine.
Mi-a luat un an să scriu, să lucrez în ritmul meu, alături de editori, pe de o parte Cristian Lupșa, de la DOR, pe de altă parte, o prietenă de-ale mele, scriitoare și ea, Cecilia Laslo, care m-a ajutat foarte mult în acel an. Când am fost pregătită, l-am lăsat să plece în lume.
„Foarte rar, în perioada aceea, m-am simțit puternică. Aveam o senzație că poate o fi ceva de capul meu dacă sunt capabilă să merg înainte, să mă trezesc dimineața, să nu-mi tai venele, să nu-l tai pe el în bucăți când doarme. Cel puțin simțeam că pot să mă controlez. Și aveam un fel de credință, care nu știu din ce venea, că dacă rezist și am răbdare, o să scap din situația aia.” (Sursa: DOR – „Vorbesc. Ca să nu știu doar eu”. Un eseu de Ioana Burtea.)
Spuneai despre rușine. De ce ar trebui să se simtă victima rușinată?
Ioana Burtea: Victima nu ar trebui să se simtă rușinată. Dar cred că este o reacție psihologică normală după ce ți se întâmplă o traumă de acest fel; rușinea este una dintre consecințe și cred că în orice carte, în fiecare discuție cu o victimă veți regăsi această temă a rușinii.
Mai ales când ești copil și treci prin așa ceva, nu înțelegi ce ți s-a întâmplat, nu înțelegi cu cine poți vorbi și cum să descrii ce ți s-a întâmplat, cu atât mai mult cu cât lucrurile vin dinspre o persoană în care ai încredere și care, teoretic, îți vrea binele și ar trebui să aibă grijă de tine. Poate te simți și vinovat, pentru că sigur ai făcut și tu ceva care a declanșat această situație.
Sunt tot atâtea trăiri absolut firești pentru cineva care a trecut printr-o traumă sexuală. Ce trebuie să învățăm de-a lungul vieții este să trecem peste această rușine și peste toate gândurile toxice și, chiar dacă nu vor dispărea cu totul, bine ar fi să lucrezi cu ele și să înveți să le contracarezi, să poți să spui altă poveste despre ce s-a întâmplat, iar asta nu poate veni decât cu maturitate, cu experiență și cu ajutor specializat.
Când viața bate filmul, este timpul să ceri ajutor: descarcă aplicația Bright Sky RO și află ce poți face atunci când tu sau cineva apropiat ție vă confruntați cu violența domestică.
Discursul tău îmi pare foarte matur și asumat, nu are nimic din vulnerabilitatea unei victime. Cum ai reușit să capeți această siguranță de sine?
Ioana Burtea: Pe scurt, cu 7 ani de terapie, un proces care încă mai continuă și probabil va mai dura mult timp de acum încolo.
Pe de altă parte, ți-aș spune că din start, de când a început abuzul, reacția mea a fost mai degrabă: nu e normal ce se întâmplă și nu voi accepta niciodată ca pe ceva în regulă pentru mine. Nu o să fiu niciodată împăcată cu ideea că este vina mea sau că ar trebui să mă simt eu nefiresc pentru ce s-a întâmplat.
Apoi, aș vorbi despre prieteni, care sunt minunați și au fost acolo pentru mine. Chiar din liceu am nimerit într-o gașcă foarte unită, cu care sigur că nu am putut vorbi multă vreme despre acest subiect, dar prima oară când am avut curajul să mă destăinui a fost pe la 18 ani, unei singure persoane, o prietenă. Trebuia să treacă mai mult de doi ani să pot vorbi cu altcineva despre asta.
Cum ai reușit să ai încredere și să te deschizi lor? Fiindcă mi se pare că una dintre consecințele rușinii despre care vorbeai mai devreme este că ajungi să fereci secretul în tine, cu temerea că dacă ai vorbi te-ai dezintegra.
Ioana Burtea: Cred că asta este percepția, că te-ar dezintegra povestea spusă, dar, de fapt asta este salvarea, cred.
Ce te dezintegrează, de fapt, și ce simțeam că mă frământă pe mine în acel moment, erau toate lucrurile nespuse, toate lucrurile pe care le ascundeam de oamenii care țineau la mine și la care țineam și eu; păstram multe ziduri între mine și ei, deși, ți-am zis, eram foarte apropiați și nu era cazul de ascunzișuri între noi.
Cred că atunci când nu vorbești despre asta și o tot ții ascunsă, te mănâncă în interior și ajungi în mod recurent în depresii, în momente foarte proaste. Cu cât nu vorbești cu nimeni despre asta, cu atât acele momente se prelungesc și devin mult mai negre decât ar fi putut fi.
Eram într-un moment ca acesta, în care mi se părea că nimic nu mergea bine și pur și simplu am simțit că trebuie să îi zic prietenei mele cele mai bune, și Slavă cerului! că am deschis gura atunci.
O dată ce vorbești prima oară e mult mai ușor să o faci și a doua oară, cu alți oameni. Așa îți dai seama cât de puternic este să primești sprijin din partea cuiva. Și nici măcar nu discursuri înălțătoare despre regrete, lacrimi sau mai știu eu ce compasiune. Ajută pur și simplu că te ascultă cineva și știi că e acolo, alături de tine, iar mai departe nu mai este doar secretul și povara ta, că nu mai ești nevoit să-l cari singur. E ceva foarte puternic ce se întâmplă atunci, în acele clipe.
„Mama rareori se băga. N-o țin minte prea mult din anii de dinainte de începerea școlii. Chiar n-aș ști să indic întâmplări la care era de față. Era mereu la muncă sau obosită după muncă. Pe atunci nu mă întrebam neapărat de ce sau care e rolul ei în familie; pur și simplu așa stăteau lucrurile. Până la urmă, când a venit momentul să merg la școală și ai mei au decis să mă ia la București, bunicii l-au obligat pe tata să promită că nu mai dă în mine.” (Sursa: DOR – „Vorbesc. Ca să nu știu doar eu”. Un eseu de Ioana Burtea.)
De ce spuneai că s-a activat în tine ceva când ai urmărit povestea de la Caracal?
Ioana Burtea: Cred că a șocat pe toată lumea care a urmărit subiectul acea înregistrare care a devenit publică.
Până atunci puteai să te gândești că autoritățile nu tratează întotdeauna cu seriozitate acest subiect, că noi, ca societate, nu suntem destul de implicați în efortul de a combate abuzul împotriva minorilor sau că nu suntem cei mai competenți, eficienți când vine vorba de justiție în aceste spețe. Puteai să te gândești, puteai să bănuiești, dar atunci am auzit acele cuvinte, iar asta, pentru mine a fost ceva foarte puternic.
M-a înfuriat îngrozitor de rău și asta cred că a fost reacția multora. Pentru cineva care a trecut prin abuz sexual în copilărie, să audă așa ceva în anul 2019 a fost cu atât mai puternic, fiindcă m-am gândit: dacă spuneam ceva în anii 2000, când mi s-a întâmplat mie, care ar fi fost reacția? Ce se întâmpla? Probabil și mai rău de atât.
Gândul acesta m-a înfuriat foarte tare.
Ce s-a întâmplat după ce ai scris?
Ioana Burtea: După ce am scris materialul și a fost publicat, în luna septembrie, a venit un val imens de reacții.
A fost absolut minunat. Mi-au scris foarte mulți oameni, chiar din prima zi și cred că au venit sute de emailuri, mesaje pe Facebook, pe Instagram, multe dintre ele de la supraviețuitori, de la cei care au trecut prin așa ceva. Mulți mi-au spus că s-au simțit văzuți, înțeleși și simt că au primit o voce, ceea ce pentru mine a fost minunat. Nici nu puteam să-mi doresc mai mult decât asta.
Nu am scris un eseu ca să schimb lumea, știu că nu se întâmplă așa ceva, dar dacă niște oameni îți spun că s-au simțit înțeleși e cu atât mai bine, cu cât știm cu toții că nu citim des astfel de eseuri în presa din România.
Reacțiile au fost exclusiv pozitive, ceea ce nu s-a mai întâmplat la absolut nimic din ce am scris. Mi-au scris oameni că au mers pentru prima dată la terapie după ce au citit ce am scris, mi-a scris un tată că se gândea să-și bată copilul pentru că îl enerva foarte tare, iar după ce a citit și-a jurat că nu va face asta niciodată.
M-a impresionat foarte mult ce mi-a spus, fiindcă dacă un copil nu va fi bătut datorită materialului meu, atunci e cel mai bun lucru care se putea întâmpla cu el.
Familia ta ce a avut de spus despre eseul tău?
Familia mea nu prea mai există, deci nu am avut această dimensiune de explorat. Mama a murit acum câțiva ani, bunicii la fel, iar cu rudele din partea tatălui nu mai vorbesc de la divorțul alor mei.
Și tatăl tău?
Ioana Burtea: Nimic, nicio reacție, Slavă cerului!
Dar ești sigură că a citit?
Ioana Burtea: Scopul nu era să îl iau în considerare; dacă citește sau nu asta nu mai e treaba mea și nici scopul materialului.
Care erau așteptările tale de-a lungul timpului?
Ioana Burtea: Am învățat să mi le calibrez de-a lungul timpului. M-am gândit mult la așteptările mele o dată ce va fi publicat articolul și am discutat mult cu editorul meu, Cristi Lupșa.
Care este așteptarea cea mai bună, care e cea mai rea? Ce facem în cazul în care se îndeplinește una sau cealaltă?
Cea mai bună era fix cea care s-a întâmplat, că-mi scriu o grămadă de oameni care au trecut prin asta și care ori îmi cer sfatul ori îmi cer ajutorul și trebuie să mă gândesc ce spun și ce fac. Mi-am construit o listă de surse pentru persoanele care trec prin ceva dificil: ONG-uri, adăposturi, informații pe care le-am dat celor cu care am discutat.
Mă temeam că vor citi 10 oameni și vor fi oripilați, dar asta nu m-ar fi oprit, iar așteptarea cea mai rea, cu care a trebuit să lucrez cel mai mult a fost: dacă mi se întâmplă ceva rău? Dacă agresorul meu va face ceva?
Ce ar fi putut face?
Ioana Burtea: Nu vreau să-i dau idei dar este o persoană încă liberă, neconfruntată vreodată legat de acest aspect, care și-a refăcut viața, care are un job și lucruri de pierdut. Deci, nu știu. Dar ar fi putut reacționa agresiv, nu e ca și cum nu există istoric și da, asta a trebuit să fie ceva cu care să mă împac de-a lungul timpului.
Sigur că am vorbit cu prieteni ai mei despre ce ar trebui să fac, despre opțiunile mele legale (cum se obține un ordin de protecție), am discutat cu oamenii apropiați, în cazul în care mi se întâmplă ceva, unde sunt, care este numărul de urgență, unde dorm și tot așa.
Dar după ce ai acoperit tot acest teren și ți-ai luat toate precauțiile îți dai seama că oricum nu sunt suficiente și oricum nu ți le-ai luat pe toate. Și nu știi niciodată cum o să reacționezi dacă îți apare în cale pe stradă. Habar n-ai despre ce o să faci și cum o să reacționezi dacă se întâmplă asta, iar tot ce-ți rămâne de făcut este să înveți să trăiești cu incertitudinea și cu riscul acestea.
E un risc pe care mi l-am asumat și mă bucur că am făcut-o.
Cred că cel mai insidios sentiment în această situație este că ți se întâmplă la vârsta la care explorezi lumea și descoperi ceva urât exact în spațiul în care ar trebui să te simți în siguranță. Cum a fost la tine?
Ioana Burtea: S-a întâmplat la o vârstă la care nici nu știi cum să cataloghezi ce ți se întâmplă. Poți să citești despre asta, să vezi în filme, dar e diferit când ți se întâmplă chiar ție și se întâmplă gradual, fiindcă așa s-a întâmplat la mine, abuzul cel mai groaznic nu a venit din prima zi. Abuzul cel mai insidios și manipulator a fost acolo, iar acea manipulare te debusolează cel mai mult pentru că e cineva la care ții, care trebuie să aibă grijă de tine; părinții sunt prima relație, legătură pe care o stabilești cu lumea, sunt reperul tău de încredere.
Când exact acea relație se fisurează în acest mod e groaznic și e ceva ce-ți taie încrederea în oricine din jur, iar logica e simplă: dacă nici părinții nu sunt acolo pentru tine și nu au grijă de tine, atunci ce așteptări ai putea avea de la altcineva?
Și cum e să crești cu acest gând?
Ioana Burtea: E un sentiment de mare singurătate, mai ales când nu vorbești despre asta. Pe mine m-a izolat foarte mult, și de prieteni, și de colegi, și de profesori, de toată lumea.
E ceva cu care te lupți în capul tău și în casa ta, din păcate, și este oribil că singura persoană care știe prin ce treci să fie chiar agresorul.
Asta a distrus complet încrederea mea în mine, în lumea din jur; am fost destul de singură, deși nu fizic, fiindcă am fost tot timpul înconjurată de oameni și am mers tot timpul la școli bune, am avut tot timpul prieteni și găști mari, dar în capul meu eram destul de singură.
Ai încercat vreodată să vorbești cu el în timpul abuzului?
Ioana Burtea: Au fost încercări așa cum puteam eu să articulez la vârsta aceea: să îi spun că nu, că o să spun cuiva, că o să-i spun unchiului său, de care era foarte apropiat, dar evident că nu a avut niciun impact de acest fel.
Fizic, evident nu aveam cum să fac față, eram copil, iar de la un punct încolo mi-am dat seama că trebuie, nu neapărat să suport, ci să trec peste faza asta, cât o dura, să nu o las să mă dărâme complet și să văd apoi cât și cum reconstruiesc.
Când ți-ai dat seama de asta? Îmi imaginez că este gândul care te-a salvat.
Ioana Burtea: Cred că după ce am încercat să-l ameninț că voi spune cuiva și a fost atât de lipsit de reacție, aproape mi-a râs în față, încât mi-am dat seama că sunt singură în toată situația. Mă lămurisem deja că nu prea pot să mă bazez nici pe mama, nu pentru că era o persoană rea, în niciun caz, ea a fost o femeie extraordinară, foarte bună, generoasă și caldă, dar ingenuă și foarte naivă cumva în legătură cu ce se întâmpla în casă. Mi-am dat seama că nu are rost să îi vorbesc despre asta, nu voiam să-i provoc nici suferință.
Deci nu ai încercat să-i spui mamei tale?
Ioana Burtea: Nu, niciodată. Nu am spus nimănui din familie.
Debușeul tău era acest unchi care avea ceva autoritate asupra tatălui tău?
Ioana Burtea: Mă gândeam că de el i-ar fi cel mai rușine.
Și totuși nu i-a fost!
Ioana Burtea: Nu.
De unde crezi că venea această siguranță de sine a agresorului?
Ioana Burtea: Cred că siguranța vine în aceste situații din relația de încredere dintre victimă și agresor, pentru că era tatăl meu, din ideea că nu aș vrea să-i fac rău, din faptul că era un om în toată firea și avea de-a face cu un copil; nu știu dacă ar fi făcut același lucru cu o femeie de 32 de ani, cum sunt eu acum.
Unde îți găseai portițe de ieșire: în cărți, în filme, ceva care să te scoată din acest scenariu sumbru, pe care-l trăiai zi de zi? În ce evadai?
Ioana Burtea: Cu siguranță evadam în filme, în cărți, în tot ce însemna artă, cultură, mă pasiona zona asta, cu siguranță evadam în cotidianul vieții de început de adolescență.
Evadam în gașca de prieteni, fie că era gașca de la bloc, de la școală, încercam să derulez o viață cât de cât normală și să mă potrivesc cât mai bine în viața normală, fiindcă astfel îmi puteam spune că sunt și eu normală sau ajung normală. Și evadam foarte mult în scris, acesta era refugiul meu, deși nu scriam despre asta fiindcă îmi era foarte frică să îmi găsească jurnalele și să le citească.
Scriam despre școală, poezii expirate, minieseuri pe diverse teme.
Îmi amintesc că povesteai că ai avut o relație la un moment dat, că lucrurile mergeau destul de bine dar tatăl tău ți-a interzis-o.
Ioana Burtea: Aveam 15 ani când s-a întâmplat asta, nu era acea relație foarte profundă. Era o evadare cu siguranță și era o încercare să mă simt cât mai normală. Nu mi-a trecut prin cap vreodată să mă încred în el sau să-i spun asta pentru că nu acesta era scopul acelei relații, nu asta era funcția. Funcția ei era să mă facă pe mine să mă simt o fată cât mai normală.
A fost primul meu amor adolescentin, dar a durat cred că două săptămâni pentru că agresorul meu descoperise numărul de telefon în desfășurătorul pe care îl ceruse de la compania de telefonie mobilă, a fost un întreg scandal, mi-am dat seama că nu pot să am nici chestia asta, că nu e sigur, nici pentru mine, nici pentru el. În același timp nu voiam să-mi risc și mai mult viața, siguranța ca să fiu cu un băiat la liceu.
Aveai vreun pic de libertate?
Ioana Burtea: Atâta timp cât am locuit în aceeași casă nu aveam pic de libertate, totul era controlat, cronometrat, inclusiv cât îmi lua să ajung de la școală, iar dacă depășeam o marjă de 5 minute deja era scandal: unde am fost, ce am făcut, pe unde am umblat.
Copiii cu care ieșeam la bloc erau cunoscuți, monitorizați; agresorul știa tot ce fac, inclusiv jurnalele erau citite din scoarță-n scoarță. Deci nu aveam niciun fel de intimitate.
Ce-ar fi fost de te răzvrăteai? De ce te temeai, cu ce pârghii te controla?
Ioana Burtea: O dată ce-ți dai seama că tatăl tău e capabil să facă ce a făcut, e foarte clar că e capabil să facă orice și mult mai mult rău. Asta clar era un gând în capul meu, chiar dacă nu a fost verbalizat vreodată. Apoi manipularea; acest control se manifestă foarte mult și prin manipulare; faptul că negociem ce se întâmplă, când se întâmplă, pentru că, de fapt, el are o problemă și, de fapt, suferă foarte mult și eu îl fac să sufere foarte mult, astea toate sapă la siguranța pe care ai avea-o să ieși în față și să spui ceva.
În ultimă instanță, nu voiam să-mi rănesc familia; mă gândeam că mama și bunicii ar fi absolut distruși. Nu mă gândeam dacă m-ar crede sau nu, ci pur și simplu că ar fi distruși.
Dacă ar fi acum niște oameni care trec prin aceeași situație, nu au ajuns să citească eseul tău, dar văd acest interviu, ce le-ai spune?
Ioana Burtea: Le-aș spune că va fi un drum lung, dar că poate fi în regulă. Le-aș spune să ceară ajutor specializat, oriunde pot, oricând pot. Poate nu sunt pregătiți emoțional să înceapă imediat, poate nu au resurse financiare pentru asta. Dacă problema este de bani, le-aș spune să caute pe internet, fiindcă există și cabinete care fac terapie gratuit, dacă nu au acea problemă, i-aș invita să caute ajutor specializat, fiindcă doar acolo poți gestiona o asemenea traumă.
Nu este suficient să te uiți la filme, să citești cărți și să treci peste asta. Și nu poți să discuți cu prietenii, fiindcă nici ei nu sunt specialiști. E bine să discuți cu ei, să te deschizi, dar nu te aștepta ca soluția să vină de acolo!
Ai nevoie de cineva care să te ghideze prin această situație groaznică ce ți s-a întâmplat, să te ajute să-ți rescrii cumva narațiunea.
Și le-aș mai spune să reziste, deși este groaznic și n-ar trebui să fie nevoie să spun asta. Ar trebui să spun: du-te la poliție pentru că acolo sigur o să găsești ajutor! Dar adevărul e că nu știu dacă se va întâmpla așa. Chiar știm din surse credibile, din fapte și cercetări pe care le vedem cu toții la televizor, că de multe ori nu se întâmplă așa.
Deci, le-aș spune: rezistă!
Când viața bate filmul, este timpul să ceri ajutor.
Descarcă aplicația Bright Sky RO și află ce poți face atunci când tu sau cineva apropiat ție vă confruntați cu violența domestică.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
