Ioana Chicet-Macoveiciuc și Mădălina Marcu: pierderea unei sarcini, ca durere, furie, incompetență feminină și vindecare

Ioana Chicet-Macoveiciuc și Mădălina Marcu sunt două femei care au ales să vorbească public despre o durere pe care multe altele ca ele o trăiesc în tăcere: pierderea unei sarcini.

Multă vreme văzută ca un eveniment atât de intim încât nu se cade să fie vorbit în public, pierderea unei sarcini, durerea și dificultatea de vindecare de după, vin din niște modele culturale cu care creștem, au legătură cu rușinea, cu incompetența feminină, cu empatia ori cu abilitatea de a trăi tristețea.

De ce e nevoie să vorbim despre această durere, de a pierde o sarcină?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Alegând calea de a nu vorbi, de a purta tot timpul o mască vindecarea devine foarte dificilă, fiindcă oamenii se vindecă în relații. Iar când suferi singur te afunzi și mai mult în depresie, anxietate, lipsa dorinței de a trăi, doar că e un subiect atât de dificil, iar noi neștiind să fim vulnerabili (noi nu știm nici să ne uităm la durerile noastre, cu atât mai puțin să vorbim despre ele), e foarte greu să te vindeci cu adevărat.

Sigur că poți merge mai departe și să te prefaci că nu există subiectul, dar asta nu este decât un mijloc de supraviețuire, nu de trăire.

La câteva zile după ce am pierdut sarcina și am trecut prin chiuretajul medical, care a fost groaznic, iar prima reacție a fost să mă strâng în mine, să mă chircesc ca într-un cocon, am plâns, am țipat, am bolborosit, nu am mâncat, nu am dormit, nu am vorbit cu nimeni câteva zile la rând, până când am avut o revelație fiindcă m-am văzut murind: refuzam să mai văd pe cineva, nu mai voiam să mă ridic. Dar cumva, dorința de a trăi a fost mai puternică și cred că oamenii care nu suferă de boli psihice grave au această dorință naturală, să supraviețuiască.

Primul pas a fost să mă uit în oglindă și să mă văd: plânsă, flămândă, cu cearcăne negre. Al doilea pas a fost să vorbesc, să spun ce s-a întâmplat cu vorbele mele: a fost și nu mai este, a murit, cineva l-a scos din mine. A fost groaznic de dureros dar a fost eliberator ca atunci când scapi de un dinte stricat.

După ce am făcut asta, foarte greu, repet, am putut să respir.

Aici vine pasul al treilea, când am vorbit cu oameni foarte apropiați, cu prietena mea, cu mama și cu soțul meu, care se speriase groaznic în momentele când nu mâncam, nu vorbeam și doar sufeream, iar această schimbare deja le făcea și lor situația mai suportabilă, fiindcă înțelegeau ce se întâmpla cu mine.

M-a ajutat să primesc compasiune, bineînțeles că nu vrei să auzi mesaje de genul acesta: „lasă că o să faci alt copil!”, deci e important care sunt reacțiile ce vin spre tine. Eu am avut noroc să am lângă mine oameni care nu au făcut decât să mă asculte și să fie lângă mine. Prietena mea a venit și mi-a făcut masaj la tălpi, fără să spună nimic, vreme de o oră, cât eu am plâns.

Apoi am mai făcut ceva ce nu știu dacă toată lumea are disponibilitatea să facă însă eu am această nevoie de a mă exprima public, a fost să scriu despre asta. Până atunci nu știam pe nimeni care să fi trecut prin așa ceva, iar toate gravidele pe care le știam sfârșeau prin a avea un copil. Dar după ce am scris ce am trăit, cu tonul și mesajul destul de drastic: „eu nu mai vreau vreodată să trec prin așa ceva, chiar dacă asta înseamnă că nu voi avea copii niciodată!”, am primit atât de multe mesaje, sute, inclusiv de la copii.

Un băiețel mi-a atras atenția. El mi-a scris așa: „salut! Eu sunt Victor, am 12 ani, mama a pierdut 6 sarcini înainte de mine și cred că dacă și ea ar fi renunțat, așa cum vrei și tu, eu nu aș putea acum să-ți scriu acest mesaj.” Și-acum îmi vin să plâng când îmi amintesc mesajul lui.

Au fost sute de mesaje atunci, de la colege de serviciu, de la prietene, de la femei pe care nu le cunoscusem niciodată și care trecuseră prin ce trecusem și eu dar nu găsiseră puterea să vorbească despre experiență, nici măcar cu soții lor.

De ce crezi că avem această pudibonderie de a vorbi despre suferințele noastre?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Cred că sunt niște modele pe care ni le imprimă cultura, tradiția, familia, „nimeni nu trebuie să știe ce e în sufletul tău!”.

Tu ai avut acest gând?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Eu nu sunt neapărat tipică, fiindcă eu scriu despre mine, la modul exhibiționist, de aproape 20 de ani și o fac tocmai pentru că vreau să îi ajut și pe alții să o facă. Dar am fost și eu în etapa asta: „ești urâtă când plângi!”, „dacă ai pierdut sarcina ai făcut ceva greșit, fiindcă femeile sănătoase nu pățesc așa ceva!”.

Nimeni nu vrea să fie ucigaș de copii și nimeni nu vrea să fie bănuit că e stricat sau că a făcut ceva greșit (sigur ai fumat o țigară, ai băut un pahar de vin, te-ai enervat). E rușine să ai ceva pe suflet, e rușine să sângerezi prin vagin, e rușine să mergi la ginecolog, e rușine să faci avort (chiar și medical) sunt toate aceste prejudecăți care te apasă, dincolo de suferința pierderii pe care o simți oricum.

Ți-e frică de reacția celor din jur, este o stigmă.

Ce i-ai spune unei femei care trece prin așa ceva?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: I-aș spune că-mi pare rău și că, dacă este ceva ce simte că o poate ajuta de la cineva din jur, să ceară. Nu i-aș spune nici că va fi bine, deși eu știu că în timp durerea va deveni suportabilă și va învăța să trăiască cu ea, dar nu i-aș spune-o acum pentru că nu ajută cu nimic acum. Când ești îngenuncheat și plângi nu vrei să știi că peste 3 ani îți va fi mai bine. Tu vrei să-ți fie mai bine atunci.

I-aș spune că-mi pare rău pentru suferința ei, că e foarte nedrept ce i se întâmplă, că nu ar trebui să treacă nimeni prin așa ceva și că o încurajez să vorbească despre asta, chiar și singură la început, dar să împărtășească.

Cum devine un subiect atât de greu de gestionat pentru o mamă pierderea unei sarcini?

Mădălina Marcu: Cred că are foarte mult de-a face cu așteptările pe care le ai, că îți imaginezi cum va fi, toate reclamele sunt pe pozitiv, vezi copilul născut, în brațele mamei, gângurește. Și brusc vezi toate astea ca pe un viitor care tocmai ți s-a răpit.

În plus, cred că mai există aici și o dimensiune foarte puternică de feminitate și incompetență. Concret, nu reușești să faci ceea ce se presupune că te definește ca femeie. Nu? Acesta este rolul unei femei! Hai să ne uităm la recenta poveste din Polonia. Se presupune că acesta este rolul unei femei și oricine o poate face.

În plus, te raportezi la scopul tău în viață, la ce vrei de la tine, iar dacă ai reușit atât de multe lucruri, dacă ai o carieră, ai și alte lucruri importante, ești o femeie educată, dar asta nu poți face, brusc realizezi că acest gând vine cu intensitatea unui ciocan.

Până la urmă, cine sunt eu și de ce sunt incapabilă să fac asta?

Tu ești o femeie educată și foarte conectată, iar dacă la tine s-au activat aceste gânduri care vin din niște stereotipuri, realizez că vorbim de niște tipare de gândire foarte profunde, de fapt. Așa e?

Mădălina Marcu: Cu cât ești o femeie modernă, „realizată”, pe picioarele ei, care își câștigă banii, e conectată cu lumea modernă, cu atât mai mult presiunea de a le avea pe toate e mai mare.

Crești cu modelul de familie cu doi părinți, cu unul sau mai mulți copii; acesta este modelul moștenit. Așa încât orice te face să te gândești că e prea mult și nu mai poți, devine copleșitor.

Nu cred că ne spune cineva crescând, sau cel puțin nu ne-au spus nouă, celor din generația noastră, că e ok să-ți lipsească ceva din aceste „realizări”. Așteptarea este că le poți face sau avea pe toate, altfel nu ești în tiparul de succes.

Și ți se întâmplă acest blocaj, când organismul spune altfel decât îi spui tu. Ce faci?

Mădălina Marcu: Pot să-ți spun ce am făcut eu. Am plâns o seară, am încercat să-mi explic folosind cuvintele medicilor pentru asta ( e o anomalie medicală care, în principiu, ar trebui să nu se mai repete), iar de a doua zi începe lupta cu: „hai, nu mai plânge! Trecem și peste asta!”, adică vorbele celor din familie. Apoi stai față în față cu copilul care te vede tristă, nu știa ce să facă, iar asta era de două ori mai greu de dus decât orice simțeam eu. Apoi vin sfaturile: „lasă! Mai e timp! Iar dacă tot nu merge, veți adopta!”.

Mesajul cu care m-am luptat cel mai tare, fiindcă era ceva ce-mi spuneam și eu, este: „hai că ești puternică!”. Asta era mantra mea și la prima, și la a doua pierdere de sarcină. La a doua pierdere a fost mai slabă pornirea, dar la prima îmi tot repetam: „Hai că ești puternică! Până la urmă ce ai pierdut? Nu era un copil pe care să-l ții în brațe, era o sarcină care s-a oprit din evoluție. Asta e!”.

M-am urcat înapoi pe cal și am zis că sunt puternică și pentru mine, și pentru cei din jur. Erau atâția oameni cu motive de durere reală, eu nu aveam loc printre ei.

La a doua pierdere de sarcină, a fost atât de dramatică lovitura în mine ca femeie, atât de puternică dezamăgirea cu mine, cu corpul meu, gândul că sunt sănătoasă și totuși nu puteam să fac ceva ce femeile fac natural, mă învinovățeam că am așteptat atât să mai am un copil și iată, vârsta își spunea cuvântul!

E foarte multă singurătate acolo.

A doua oară nu am mai vrut să vorbesc cu nimeni, știind valul de comentarii de genul: „așa a vrut Dumnezeu!”, „o să fie bine!”, adică ceva ce m-ar fi făcut probabil să urlu la oameni: „de unde știi că va fi bine? Pe ce te bazezi?” sau „de ce a vrut Dumnezeu așa?”. Cumva știi că sunt mesaje spuse cu iubire și compasiune, dar în acele momente tu nu ești pregătit să le primești așa.

Ai nevoie doar să-ți plângi lacrimile și ai nevoie de oameni care să te lase să plângi.

Noi nu știm să gestionăm durerea noastră sau a altora. Motiv pentru care încercăm cu toate eforturile să scoatem omul din suferința lui.

Cum e singurătatea asta? Cum ieși de acolo? Fiindcă, mă gândesc, dacă nu ieși de acolo ajungi pe buza prăpastiei?

Mădălina Marcu: Cred că e o lecție importantă acolo și cred că noi de fapt trăim cu iluzia că nu suntem singuri.

La mine așa s-au rezolvat lucrurile, cu singurătatea din spital, în cele câteva nopți, cufundată în durerea mea fizică și psihică.

Ne înconjurăm de oameni, ne facem prieteni, ne facem familii, suntem parte din ceva fiindcă fugim de singurătate, care aduce cu ea un soi de oglindă în care vezi și bine și rău despre tine. Pe cele bune le multiplicăm în relațiile pe care le construim, iar de cele rele fugim.

Atunci am realizat că nici durerea nu mi-o poate lua nimeni, dar nici fericirea nu mi-o poate da nimeni. Așa cum nu mă pot aștepta să mă salveze cineva de durere, nu mă pot aștepta să mă facă nimeni fericită. Am realizat atunci că acest copil pe care mi-l doream atât era o promisiune de fericire, dar care venea din afara mea. Eu așteptam să vină acest suflet care să-mi împlinească viața. Mi-am dat seama că eu, să fi fost în acea situație, promisiunea de salvare a cuiva, aș fi zis: „nu te baza pe mine!” (râde)

Acolo a început vindecarea.

Mi-a atras atenția ceva ce ai spus mai devreme, legat de neștiința de a gestiona durerea. De unde vine ea? Cu ce se leagă?

Mădălina Marcu: Cred că vine dintr-un de ce: de ce credem că suntem prietenii cuiva? Ne întâlnim cu prietenii în contexte fericite. Dar momentele de tristețe nu le experimentăm în grup.  Am trecut prin două înmormântări anul acesta și am văzut acolo puterea prieteniei unor oameni care au fost acolo pur și simplu, care nu au făcut nimic altceva decât să te țină în brațe să plângi. Am văzut atunci gesturile de pură prietenie, dar pe care numai în momente de acest gen, de viață și de moarte, le poți experimenta.

În fața morții știm cu toții că nu putem face nimic, așa că renunțăm la a mai încerca să facem ceva. Dar în orice alt context de tristețe simțim că, dacă omul a venit către noi, e de datoria noastră să-l ajutăm. Așa încât facem ce putem: spunem o vorbă bună, îi dăm un sfat, îi spunem o glumă pentru că simțim că trebuie să facem ceva sau pentru că le facem celorlalți ce am vrea să ne fie făcut nouă. Și știm cât de greu ne este cu tristețea, știm cât de tare fugim de ea și credem că cel mai bine putem fi de folos celuilalt distrăgându-l de la tristețe, nu ajutându-l să treacă prin ea.

E contra-intuitiv să stai lângă cineva care plânge și tu să nu faci nimic.

Și ce e rău în asta? Omul vrea să facă ceva, să-ți ia durerea cu mâna și să o arunce departe de tine!

Mădălina Marcu: Exact așa, iar asta vine cred din acele modele de care vorbeam mai devreme. Când eram mici și ne loveam venea mama, bătea patul care ne-a lovit și ne trecea. Deci asta trebuie să facem, nu? Îl batem pe cel rău și-l pupăm pe cel bun.

Noi nu am crescut cu ideea că tristețea e bună, că folosește. Prima mea interacțiune pozitivă cu tristețea a fost când am văzut, cu fiul meu, filmul despre emoții, Inside out.

După ce ți-ai măcinat propria durere și ți-ai învățat lecțiile cu ce ai rămas? Ce i-ai spune unei femei care trece prin asta?

Mădălina Marcu: Cred că nu i-aș spune nimic. Dacă ar simți nevoia să vorbească cu mine aș asculta. Nu aș zice nici măcar „înțeleg!”, fiindcă nu știu ce simte ea, dar i-aș lăsa spațiu să plângă și să povestească lucrurile care i se întâmplă.

Pentru mine, lecția cea mai importantă este că nu există motive corecte să ai copii. Toate motivele sunt ale tale. Dar există motive incorecte. Ironic, nu? Când copilul acela devine o pauză, un nou început, o alternativă, îmi dau seama că asta arată o problemă și că e important să fie rezolvată înainte de a mai invita pe cineva la tine în viață.