Irina: Eu, dacă aş fi putut să aleg, aş fi vrut să fiu măritată şi să am 10 copii şi să nu am nici o problemă. Viaţa de gay ne consumă foarte mult. Cui îi spun, cui nu-i spun, ăsta de care o fi? - LIFE.ro
Mergi la conținut

Irina, e din generaţia „veche” de gay, adică are acum 46 de ani şi este într-un cuplu de 18 ani. Partenera ei, Ioana are 38 de ani, dar nici una nici alta nu vor să-şi arate faţa în fotografii, chiar dacă sunt declarate şi asumate lesbiene. Nu o fac pentru că trăiesc în România, o „ţară extrem de ostilă” cu comunitatea LGBT. Trăiesc împreună, au o casă pe care au construit-o împreună, sunt mai mult decât o familie. Împart bucurii, griji, tristeţi, plătesc taxe, impozite, sunt implicate ca cetăţeni activi, ajută atunci când este nevoie de ele şi speră că la un moment dat se va rezolva problema parteneriatului civil. La o căsătorie probabil nici măcar nu mai visează. Nu deranjează pe nimeni, ele personal, ba dimpotrivă şi, cu toate acestea, au suferit de bullying şi hărţuire din cauza orientării lor sexuale. Irina a fost concediată pe motiv că este lesbiană după ce, cu câţiva ani înainte a fost şantajată cu articolul 200.

Suntem totuşi în 2018 şi ne îndreptăm către Europa. Ea speră că Europa ne va învăţa toleranţa şi acceptarea şi ne va învăţa că altele sunt problemele, nu comunitatea LGBT. Speră că nu se va organiza referendumul pentru familie, iar dacă se va organiza, nu va trece, deoarece a face asta, ar însemna să punem la îndoială drepturile omului.

Cum a fost viaţa ei până acum, cum e să fii gay în România, prin ce procese de conştiinţă a trecut ea cu sine şi la ce situaţii a fost obligată să recurgă, mi-a povestit mai bine de o oră, aproape pe nerăsuflate.

#LifeIsTolerance #LifeIsFreedom #LoveHasNoGender #TheRightToLove

Cine eşti tu Irina?

Sunt un cetăţean tipic, care  îşi plăteşte taxele şi care a început să muncească de la 19 ani. Imediat după revoluţie, eram încă în facultate când am descoperit că sunt gay. Practic am prins puţin şi din opresiunea sălbatică a anilor comunismului, apoi am prins, mai cu mănuşi, şi ce s-a întâmplat în jurul articolului 200, după care am plecat din România.

De ce ai plecat?

Ceea ce m-a definit pe mine a fost că am lucrat în România la stat, am lucrat în mediul privat şi am ajuns în situaţia în care am fost nevoită să plec. Pentru că statul a ajuns clientul firmei de publicitate la care lucram, şefele mele au ajuns să vorbească despre aşa-zisa „alegere” a orientării sexuale şi am ajuns să fiu şantajată cu articolul 200, atunci când am cerut mărirea de salariu promisă. A fost momentul în care am spus că „ori mă las şantajată toată viaţa, ori plec”.

La 26 de ani am plecat pe un vas de croazieră. Voiam să emigrez în Canada, dar nu aveam cei 9000 de dolari necesari pentru a emigra, iar tatăl meu nu a vrut să-mi dea, căci i se părea inimaginabil să-mi dea bani ca să plec. Aşa că, singura cale „legală” de a pleca, era să fac rost de aceşti bani. Am ajuns pe vapor, la magazin, un fel de duty free, am avansat foarte repede şi am ajuns asistent manager. După primul an de zile, deja aveam 10 mii de dolari strânşi. Am plecat cu un plan de economii de la care nu m-am abătut.

Am făcut aşa banii de Canada, dar pentru că m-au „headhunt-uit” cei de la casinoul de pe navă pe parte financiară, am mai rămas acolo încă nişte ani. Dar aceasta a fost o experienţă care pe mine m-a format şi ca gay. Acolo, pe navă sunt toţi fugiţii de acasă, de prin toate ţările. Cei care nu vor să se căsătorească de gura părinţilor, sau mai ştiu eu ce, fug pe navă.

După câtă vreme te-ai întors?

M-am întors după 6 ani pentru că tatăl meu s-a îmbolnăvit de cancer.

Când ai cunoscut-o pe Ioana?

Pe Ioana am cunoscut-o în timpul unei vacanţe, în România, în anul 2000.

Ce vârstă are ea?

E mai mică decât mine, are 38 de ani, dar e o persoană foarte matură. Pentru mine personal, când vrei să ai o relaţie LGBT, nivelul de maturitate al partenerilor este foarte important

Cum v-aţi cunoscut?

Ioana era cu nişte prieteni într-un club de gay, eu eram cu nişte prieteni în acelaşi club.

De atunci sunteţi împreună?

Da. După prima săptămână am hotărât să rămânem în relaţii strânse. Eu am plecat pe navă, nava a avut o problemă, s-a stricat un motor, m-am întors acasă, am mai stat două săptămâni acasă şi atunci am hotărât să fim împreună, şi să încerc să mă întorc acasă. Am început să fac contracte mai mici, apoi ne-am hotărât să ne cumpărăm casă.

Ea încă stătea cu părinţii şi nu se punea problema de o relaţie afişată. Ioana mai avea încă un an până să termine facultatea şi a zis „după ce termin facultatea aş putea să le spun alor mei şi să iasă un mega scandal, dar asta e”.

Părinţii ei nu ştiau?

Nu.

Dar ai tăi?

Cât am fost plecată pe navă deja erau tot felul de discuţii „dar tu când te căsătoreşti, dar tu când îţi faci o familie?”. Şi le-am spus: „Voi vreţi să mă mai vedeţi? Haideţi să încheiem subiectul”.

Dar le-ai zis vreodată? Ţi-ai asumat?

Mi-am asumat, iar asta a fost o problemă pentru că eu am fost mereu o persoană foarte conformistă. Pe vremea lui Ceauşescu pentru că tatăl meu era ofiţer şi iubea Armata  se ştia că o să termin ASE si că o să lucrez la Intendenţă în Armată, mi se trasase un drum pe care îl acceptasem.

Cum ai vorbit cu ai tăi? Cum le-ai spus?

Păi eu umblam în general cu bărbaţi, eram foarte conformistă şi încercam să fiu aşa cum se cere. Încercam să găsesc omul cu care să mă potrivesc. Am încercat mai multe tipuri de bărbaţi.

Credeai că problema e la tine?

Nu, nu-mi dădeam seama exact. Aveam senzaţia că nu mi-am găsit bărbatul potrivit. Şi în momentul în care am avut un iubit care a vrut să încercăm un threesome, atunci mi-am dat seama, eu singură nu aş fi avut curaj să atrag atenţia vreunei femei. Eu am rămas cu ea, el a fost binevoitor pentru că a înţeles exact despre ce era vorba. Eu am avut nişte relaţii destul de echilibrate cu bărbaţi, dar nu reuşeam să mă îndrăgostesc. Nu era o problemă fizică, era o problemă afectivă. Am fost de două ori cerută în căsătorie şi am zis „vă bateţi singuri cuie în talpă pentru că eu cred că o să vă nenorocesc”.

La un moment dat aveam iubiţi care aveau legătură cu pasiunile mele de moment. Dacă mergeam la schi, aveam un iubit pasionat şi el de schi şi tot aşa.

În momentul în care am început să merg pe navă, eram deja hotărâtă că altul este drumul meu. Am avut admiratori şi pe navă, dar acolo dacă te porţi frumos şi oamenii văd că eşti mai mult pe lângă fete înţeleg, căci au mai văzut. În România, ca să refuzi pe cineva, era deja gaură în cer.

Înţeleg că tatăl tău nu mai e…

Nu şi mi-a părut rău că nu am cunoscut-o pe actuala mea prietenă mai devreme. El a fost o persoană foarte încăpăţânată, dar a avut o relaţie foarte bună cu Ioana. Eu, de fapt şi de drept nu aveam comună cu el decât matematica. Era un tip foarte deştept, cu două facultăţi terminate, eu făcând ASE-ul, până târziu în viaţă mă consultam cu el la diverse teme, probleme şi diferenţiale. Noi cât am avut matematica, am avut ceva de comunicat. Ioana ştia să vorbească şi despre fotbal şi despre orice altceva. Şi dacă îl cunoştea mai devreme, poate reuşeam să-l ducem mai din timp la medic şi să se vindece de cancer. Şi la vremea aceea cancerul de prostată se putea vindeca.

Dar o discuţie pe faţă legată de orientarea ta sexuală ai avut cu el?

Nu, nu am avut o discuţie făţişă. De fapt, iată cum au aflat. La un moment dat aveam o iubită a cărei mame a sunat-o pe mama să-i spună că i-am corupt copilul. Ea spusese acasă că face matematică cu mine, dar ea venea din Germania şi ştia mult mai multe ca mine. Practic, mama a înţeles, căci şi-a dat seama că bărbaţii se schimbau destul de des, mai apăreau şi femei între şi la un moment dat le-a pus cap la cap. Dar discuţia cu cărţile pe faţă nu a fost decât în momentul în care mama s-a panicat că o să ajung în iad şi tot felul de  întrebări religioase.

Tata nu avea asta, el nu era religios. Mi-a zis întotdeauna a zis ”Ce drăguţ că ai cunoscut-o pe Ioana, ce drăguţ că vă înţelegeţi aşa bine şi că faceţi atâtea lucruri împreună”. În ultimii săi ani activi, tatăl meu a fost jurat la Curtea Militară. Îmi place să povestesc despre tatăl meu care a fost jurat şi care mi-a povestit despre presiunile care se făceau asupra bărbaţilor gay în armată. Din toate acestea, tatăl meu a tras concluzia că persoanele gay trebuiesc protejate că sunt persoane foarte competente. Eu am fost foarte surprinsă că el nu a discriminat…

Din practică, pentru că el a avut de-a face şi a văzut că oamenii sunt ok, a acceptat. Mama mea care e uşor religioasă a avut această problemă până în momentul în care a dat peste un domn care şi-a făcut un doctorat la Sorbona şi care i-a explicat „Nu poţi să o schimbi tu, aşa a făcut-o Dumnezeu, nu o să o judece Dumnezeu că el a făcut-o aşa şi prin urmare las-o în pace”. Acest domn, confesorul mamei mele a fost norocul meu pentru că a reuşit să o oprească din această paranoia pe mama mea, cum că Dumnezeu o să-mi facă rău şi o să mă trimită în iad.

Şi fratele tău?

Fratele meu a fost pus în situaţia să aibă o discuţie cu mine, împins de la spate de părinţii mei şi a spus „băi, ăştia vor să vorbesc cu tine, să nu te faci de răs, să nu ajungi pe mâna poliţiei, etc”. Iar eu ma răspuns „fac şi eu ce pot. Spune-le că ai vorbit cu mine şi asta este”.

Cu Ioana formezi o familie?

Sigur că da, 18 ani înseamnă multă dragoste, respect, prietenie şi multă muncă pentru o viaţă de zi cu zi trăită împreună

Eu, când m-am întors în România am lucrat din nou în publicitate, dar când am vrut să ne cumpărăm această casă şi am văzut ce preţuri sunt, am decis să ne construim singure casa. Între timp m-am angajat în real estate ca să gestionez cât mai bine informaţia şi proprii bani.

Mai mult decât că ne-am construit o casă, că avem două pisici şi doi căţei şi că în momentul de faţă toată lumea ştie, nu văd ce am putea face mai mult ca să arătăm că suntem o familie.

E tradiţională sau nu familia voastră?

Nu ştiu dacă e tradiţională? Pentru mine, familie tradiţională înseamnă căsătorie în biserică, însă asta nu înseamnă că cei pe care nu ne binecuvântează biserica nu suntem şi noi familii.

Nu mi-ai spus cum ţi-ai dat seama că eşti gay şi cum a decurs procesul acesta de recunoaştere şi acceptare a ta cu tine…

A durat destul de mult, a fost o perioadă de vreo 4 ani.

Câţi ani aveai?

Când am început să bănuiesc, aveam vreo 20, 21 de ani.

Atunci când nu se legau relaţiile cu bărbaţi…

Atunci când nu reuşeam să mă implic emoţional pe o lungă perioadă de timp. Adică puteam să apreciez, să am nişte super prieteni, dar nu m-am îndrăgostit niciodată cât să-mi pierd minţile după un bărbat. Iar când mi-am pierdut minţile prima dată după o femeie, chit că de fapt şi de drept mi-am dat seama că ea nu era gay, a existat acel moment în care puteam spune că aş fi putut rămâne cu femeia aia o viaţă chiar dacă nici nu ar fi vrut să facă sex.

Aşa există un moment în care zici că „sunt bisexual”. În cazul meu a funcţionat ca să nu-mi spun „sunt lesbiană” că era prea mult şi pentru că încă aveam bărbaţi cu care făceam sex sportiv şi era ok, dar atât. Pentru mine, faptul că m-am dus pe navă şi acolo toată lumea făcea ce îi trecea prin cap pentru că pe navă regula este „Nu cu soţia căpitanului, în rest...” m-a ajutat foarte mult.

Tu semnezi acolo că nu faci nimic cu pasagerii şi aşa mai departe, dar pasagerii vin spre tine. Prima dată când am fost agăţată de o doamnă din Brazilia eram şocată „cum şi-a dat seama?”. La 25 de ani nu prea îţi dai seama cum îşi dau alţii seama.

Mi-a luat câţiva ani să-mi asum că nu am nevoie de nimic altceva, iar o asumare totală şi definitivă nu am făcut-o decât pe navă

Ştii cum se zice în buna noastră credinţă românească „19 ani împreună. Şi copii?”…

Noi avem nepoţi, suntem implicate în viaţa nepoţilor noştri. Eu am nişte probleme cu tiroida, medicul mi-a spus că mi-aş pune viaţa în pericol dacă aş încerca, iar Ioana se gândeşte la IFV.

A, deci aveţi un plan?

Da, dar nu este pentru mâine. Se va întâmpla când pe lista noastră de donatori se vor alinia lucrurile aşa cum trebuie. Preferăm să fie cineva din jurul nostru, ok din punct de vedere medical, să existe o figură paternă, mai ales în România noastră, cineva care din când în când să dea bună ziua sau să meargă la şedinţele cu părinţii. Acest copil trebuie să fie protejat de răutăţile celorlalţi.

Ai mai suferit de discriminare la job/printre prieteni/vecini?

În momentul în care m-am întors în România şi am fost mai asumată ca gay, am pierdut locuri de muncă.

Tot din cauza acelui articol 200?

Acel articol 200 a fost o mare problemă. Dacă te ţineai de mână cu cineva pe stradă, puteau politiştii să te bage în dubă şi să te bată.

Pe mulţi îi luau că vezi doamne s-au ţinut de mână, chiar dacă ei mergeau doar umăr la umăr.

Ce alte probleme ai mai avut legate de orientarea ta sexuală?

Vecinii la bloc erau împărţiţi: pentru jumătate dintre ei eram de gaşcă, vecinele perfecte care te ajută cu o bormaşină, care dau zăpada din faţa scării, etc, iar ceilalţi ar fi spus ceva, dar se abţineau aşa că ne-am certat ca toţi bucureştenii doar  pentru locurile de parcare.

Dar altfel, ai avut cazuri mai serioase?

Am lucrat la un moment dat la o firmă multinaţională care făcea investiţii. Eu aveam un şef care venea din străinătate şi care nu înţelegea nimic din contabilitatea românească şi cu care în fiecare lună o luam de la capăt cu explicaţiile şi care în momentul în care a aflat că eu sunt gay, m-a dat afară. Numai că, tocmai luasem prima pentru rezultate deosebite şi şefii lui au stabilit să-mi plătească o compensaţie ca nu cumva să dau firma în judecată.

Apoi am fost angajată de o firmă israeliană gestionată de evrei  ortodocşi, în procesul de recrutare am avut grijă să afle că sunt gay ca să nu fie nici o discuţie şi să se ştie de la început. În momentul în care s-a aflat în firmă la Bucureşti că sunt gay, şeful meu a aplanat bârfa şi m-a invitat ca la următoarea petrecere a firmei să vin cu partenera mea.

Dar tu eşti asumată, acceptată. De ce te fereşti în continuare să ieşi în faţă?

Pentru că România e o ţară foarte violentă. În România, cineva care nu te cunoaşte, dacă află unde locuieşti, poate să vină la uşă şi să-ţi dea foc. Sunt ferm convinsă că în România sunt mulţi oameni pe care nu-i duce capul foarte departe şi care instigaţi la ură  pot  trece la violenţă.

Oriunde în Europa  cred că aş găsi un sprijin dacă m-aş duce la biserică. În România, rişti să fii bătut cu pietre la biserică dacă spui că eşti gay.

Dar familia Ioanei vă acceptă?

Da. A fost un proces foarte lung în care s-au depus eforturi şi s-au clarificat întrebări în sensul că nu am făcut nimic rău, că nu o să ajungem în iad, suntem destul de discrete ca să nu ne vorbească lumea, etc. Părinţii noştri ne iubesc, suntem copii buni şi ei vor doar ce e mai bun pentru noi, şi ca orice părinte prima dată se îngrijorează şi se culpabilizează că au făcut ei ceva rău. Acum mamele noastre sunt prietene, la toate petrecerile din familie  stau împreună, se amuză şi supraveghează nepoţii.

Există oameni în jurul nostru, oameni tineri, educaţi, care încă mai cred că a fi gay este o chestiune de alegere…

Eu dacă aş fi putut să aleg, aş fi vrut să fiu măritată şi să am 10 copii şi să nu am nici o problemă. Viaţa de gay ne consumă foarte mult. Cui îi spun, cui nu-i spun, ăsta de care o fi? Eu ajunsesem când am plecat pe navă să fac glume cu gay ca să văd cum reacţionează lumea din jur ca să ştiu cu cine mă împrietenesc şi cu care nu. Aveam un set de 4-5 glume cu gay  şi lesbiene pe care le repetam mereu.

Voi aţi fi vrut să vă căsătoriţi?

Sigur, orice formă de protecţie mi-ar oferi statul pentru familia mea ar fi binevenită.

Şi de ce nu aţi plecat afară?

Problema noastră e că avem mame şi fraţi pe care nu ne vine să îi părăsim. Noi, în mica noastră lume suntem ca şi căsătorite. Eu îmi prezint partenera ca „Partenera” şi las oamenii să înţeleagă ceea ce este de înţeles. Mai clar de atâta nu se poate. Sunt 18 ani. Nu poate să zică nimeni că am fost colege de cameră 18 ani şi ne-am făcut şi o casă împreună. Dar este un proces continuu şi sper ca societatea să înţeleagă ca nu facem rău nimănui, vrem doar să ne simţim în siguranţă.  

Dar un parteneriat civil?

Da, ne-ar fi de foarte mare folos. Şi pentru că îmbătrânim şi pentru că poate vom avea nevoie de spitale şi alte lucruri. Am fost la spital cu Ioana şi doctorul mi-a zis „mama să aştepte afară” (uff sunt doar 8 ani diferenţă) dar pentru că am simţul umorului m-am gândit că „ok, dacă eram mama, tot trebuia să aştept afară, aşa că nu e o mare pagubă”.

Dacă ni se întâmplă ceva, riscăm să trebuiască să sun după altcineva să decidă, pentru că eu nu am voie să decid. Poate va fi un moment de conflict când eu voi spune că nu vreau să mă înmormânteze cu preot ci vreau să fiu incinerată, iar mama probabil se va opune.

Dar decizia asta o va lua mama ta, nu Ioana, nu?

Da, dacă nu se rezolvă cu parteneriatul civil. Eu sper ca această Europă să ne înveţe să rezolvăm cu parteneriatul. Eu sper ca Europa să ne înveţe şi ca lumea să înţeleagă că sunt altele priorităţile în ţara asta decât redefinirea în constituţie a familie.

Eu cred că nu vor reuşi să scoată lumea la vot.

Dar crezi că se va organiza referendumul?

Nu ştiu dacă chiar se doreşte organizarea referendumului sau doar se bate o monedă ca să schimbe atenţia. Poate la un moment dat se va organiza, dar nu cred că cineva poate să interzică ceva care ţine de drepturile omului. Eu asta sper, că metrul după care se rezolvă această problemă, este cel al drepturilor omului.

Uiţi în ce ţară trăim?

Nu, dar totuşi sper. Nu cred că oamenii vor să ne întoarcem în comunism.

Cum ar fi fost dacă erai într-o relaţie de 18 ani cu un bărbat?

Probabil că aş fi fost milionară acum. Pentru că aş fi dedicat mult mai multă energie să produc  bani, decât cât a trebuit să investesc ca să trec neobservată şi să mă autoeduc ca să ştiu cum să funcţionez într-o societate ostilă  înarmată cu toate armele diplomatice.

Ce ai simţit când ai văzut acele 3 milioane de semnături adunate?

Eu personal cred că acolo sunt foarte mulţi bani în spate şi nişte profesionişti. Eu nu ştiu cine finanţează Coaliţia pentru Familie  e clar însă că s-au băgat bani mulţi în PR, i-au bălmăjit pe ortodocşi care au umblat după semnături pentru o temă care nu e o temă. Eu nu ameninţ pe  nimeni, eu nu vreau să iau copiii altcuiva. Cu ce ameninţ eu familia tradiţională? Că nu vreau să stau la cratiţă? Păi nu aş fi stat oricum la cratiţă. Biserica e uşor medievală când vrea să controleze reproducerea şi nişte lucruri care nu mai sunt treaba ei de multe sute de ani.

Eu pot să cred că unui om la ţară i-a bătut cineva la uşă şi i-a spus că „ăştia vor să-ţi facă toţi copiii homosexuali”. Ştiu oameni cărora nu li s-a aprobat căsătoria în ziua X la biserică până nu au venit cu lista cu 20 de semnături. Cine vine primul cu lista, primeşte programare. Şi atunci, ce încredere să am eu că astea 3 milioane de semnături sunt autentice? Probabil că dacă aş avea răbdare, m-aş duce şi aş verifica.

Pe cine deranjaţi voi?

Cred că biserica se simte cea mai ameninţată şi e o prostite. Gândeşte-te că Papa Francisc în decursul ultimilor ani şi-a dat seama că pierde „electorat” şi catolicii au început să fie mult mai toleranţi. Biserica din România nu a găsit pe altcineva ţap ispăşitor pentru problemele societăţii  decât pe noi, noi suntem minoritatea cea mai vulnerabilă, nu mai au voie să zică nimic de alte minorităţi religioase, de migraţie sau de sărăcie.

Oamenii nu înţeleg, nici măcar ce înseamnă să fii gay, că te naşti aşa, că lupţi să fii fericit. Nu înţeleg câţi adolescenţi se sinucid pentru că nu sunt la fel cu restul pentru că sunt hărţuiţi la şcoală şi sunt singuri. Este în natura noastră umană să  vrem să fim la fel cu restul tribului, am vrea să fim acceptaţi.

Te duci la referendum?

Nu, pentru că nu trebuie să se întrunească numărul minim de votanţi. Dacă nu au reuşit să-l dea jos pe Băsescu cu referendumul, sper să nu reuşească nici acum. Eu sper ca Johannis să iasă şi să spună „nu vă duceţi la acest referendum că nu e ce trebuie”.

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora