Irina Iordăchescu, una dintre vocile de aur ale Operei Naționale București. Povestea copilăriei guvernate de muzică și un tată celebru și dorința de a urca prin forțe proprii pe scena marilor teatre din lume

Irina Iordăchescu este prim solistă a Operei Naționale București și probabil una dintre cele mai bune voci de operă ale lumii, lucru ce s-a văzut și a fost aplaudat în spectacolele jucate la Teatro alla Scala din Milano sau la alte teatre importante din lume.

Aceasta este caracterizarea ce i se potrivește cel mai bine. Irina Iordăchescu este și fiica cea mică a maestrului Dan Iordăchescu, baritonul Operei Naționale București și omul despre care cu greu se poate afla pe ce scenă a lumii nu a urcat.

Cu un asemenea tată, Irina a auzit muzica încă de când a „deschis ochii și urechile”, a îndrăgit-o și i-a urmat calea. Dar s-a ferit tot timpul de celebritatea tatălui care, de foarte multe ori, nu i-a lăsat ușile deschise, ci mai degrabă închise din cauza conflictelor pe care le-a avut în carieră, conflicte des întâlnite în lumea pătimașă a operei.

Cum sună povestea familiei Iordăchescu, ce înseamnă să fii azi un mare cântăreț de operă și care sunt sacrificiile pe care trebuie să le faci pentru a avea succes, urmăriți în rândurile de mai jos. O poveste cu aer artistic, boem, aristocrat și intelectual, de final de secol XX.

Irina, ai ajuns pe cele mai mari scene ale lumii. Ce țel ți-ai mai dori să atingi?

Aș vrea să pun bazele unei școli de muzică, o altfel de școală de muzică.

Cum adică o altfel de școală de muzică?

O școală în care lucrurile să se întâmple puțin în afara sistemului sau ale tiparelor cu care am fost obișnuiți, în care elevii să aibă voie să pună câte întrebări vor ei, iar profesorii să fie extrem de dispuși să le răspundă, o școală de unde nu doar înveți niște lucruri și apoi pleci în viața ta și dacă reușești să faci ceva singur bine, dacă nu, nu, o școală care își propune să și promoveze elevii săi și o școală în care doresc să am un departament separat în care, prin deplasări în țară, să pot să iau contact cu toate organizațiile de protecție socială a copiilor, cu ajutorul cărora să pot descoperi talente autentice cărora să le dau o șansă pentru a se face auziți.

Această școală vrei să aibă și o componentă socială, nu?

Da, îmi doresc foarte mult aceasta pentru că se pierd enorm de multe talente deoarece acei copii care posedă anumite date (auz muzical, simț ritmic, inteligență muzicală, atracție și dorință de a cânta) nu știu că pot face asta pentru că se gândesc numai cum să-și câștige o pâine, la nimic altceva, fiind prinși în copleșitoarea luptă pentru supraviețuire.

Sigur că voi avea nevoie de ajutor pentru că eu sunt numai un artist boem, voi avea nevoie de oameni care știu să facă asta.

Eu am doar multe idei și o dorință îngrozitor de mare, dar și acel know how în ceea ce privește talentul și modalitatea de a-l cultiva.

Dar știu că sunt o mulțime, sau cel puțin pe vremuri erau o mulțime de școli de muzică în București…

Da, dar cine ajungea la ele? Copiii care proveneau din familii care își permiteau acest lucru.

Cumva și tu…

Da și recunosc. Am fost privilegiată să mă nasc în muzică, de când am deschis ochii și urechile am auzit doar muzică, am avut în față exemplul complet și complex de artist, așa cum a fost tatăl meu.

Tatăl tău a fost un mare bariton…

Da. El a pornit de la Iași, a făcut Conservatorul în București, a fost angajat la Opera Națională București, după care a cântat în toată lumea. Azi rămâne să mai descoperim noi pe unde nu a cântat, deoarece până acum știm vreo 60 de țări în care a urcat pe scenă.

Dar tatăl tău cum a fost descoperit, apropo de școlile de muzică de la început de secol?

Înainte de toate, și-a dorit enorm, a iubit muzica cultă și pentru ea a renunțat la Facultatea de Drept, ceea ce tatălui său i-a adus multă tristețe și supărare. Este însă acel exemplu în care fiul a ales infinit mai bine decât ar fi ales părintele pentru el.

Vorbim de niște ani în care talentele erau descoperite foarte ușor atunci când existau și trebuie să menționez că statul se implica foarte mult. Că o făcea din snobism, sau că o făcea din acea mândrie comunistă stupidă că ai noștri sunt cei mai buni și ne mândrim cu ei în plan internațional, indiferent din ce motiv o făcea, o făcea. Așa a câștigat tatăl meu bursa oferită de statul român și a studiat doi ani la Paris, ceea ce acum nu se mai întâmplă decât probabil foarte rar. Eu nu cunosc exemple.

Dar el venea dintr-o familie de artiști?

Nu, o familie modestă ca venituri, dar foarte bogată intelectual, bunica fiind profesoară de muzică, iar bunicul matematician, manifestându-se amândoi într-o zonă elitistă a Iașului.

Mama ta ce era?

Profesoară de limba engleză, dar la începuturi a fost un copil precoce și o drăgălașă a televiziunii. A jucat în serialul Căpitanul Val Vârtej și participa la emisiunea cu celebrul Așchiuță. Mama a jucat de mică, a fost și în Corul Radio al Copiilor, iar la 16 ani era mai cunoscută decât tata. Apoi s-au întâlnit și, din păcate, a trebuit să aleagă între a rămâne soția lui Dan Iordăchescu și mama primului său copil și visul ei de a continua să fie actriță și de a deveni una cu diplomă și recunoaștere în domeniu. Din păcate, deși și-a dorit mult, nu s-a mai întâmplat acest lucru, a venit și al doilea copil, mama a rămas să aibă grijă de surorile mele Cristina și Raluca, cariera tatălui meu a explodat într-un mod foarte frumos și ea i-a fost alături în permanență. Ea era secretara lui, PR-ul lui, soția, amfitrioana unor întâlniri mari care se petreceau la noi, la care participau inclusiv artiști străini… Securitatea era în capătul aleii și nota tot.

Tu ești al treilea copil?

Da, eu am apărut la 11 ani diferență după primele două surori. Era să nu mai fiu, însă am avut un înger, de fapt toate trei am avut mai mulți îngeri în familie – mătușile și bunicile, multe doamne în vârstă care erau un fel de doici și rămâneau cu noi, ai noștri fiind încontinuu plecați. Mama nu era sigură dacă mai poate face față unui al treilea copil, ritmul vieții lor era consumant, cariera tatălui meu luase dimensiuni copleșitoare și el avea o constantă și enormă nevoie de mama, de ajutorul ei, de susținerea și prezența ei alături de el în aceste turnee și deplasări dese peste hotarele țării. În ziua în care decizia ei urma să fie luată în ce mă privește, având în considerare și aspectul celor două operații de cezariană prin care le născuse pe surorile mele și care la a treia sarcină ar fi comportat un risc în cazul mamei mele, una dintre mătușile tatălui meu, Tanti Aurica, în ușă fiind, înainte ca mama să plece spre spital, a oprit-o și i-a spus: „Hai lasă copilul!”. Mama s-a emoționat de lacrimile ei și uite așa, într-o secundă o viață a primit undă verde pentru existență. Eu.

Surorile tale cântă?

Cristina este mezzosoprană dar și Raluca ar fi putut să cânte dacă nu fuma foarte mult. Chiar și așa, are o voce cu un timbru foarte interesant. Însă este foarte talentată ca actriță, a făcut două filme în regia Cristianei Nicolae. Cristina are o voce absolut superbă, e cântăreață de operă, a fost solista Operei Naționale București, a cântat o vreme și pe scena de concert, muzică de cameră, însă în ultimii ani s-a dedicat mai mult familiei, copiilor și editurii lor.

Tu ai rămas cea care cu muzica s-a născut, cu muzica trăiește în continuare…

Da, sunt constantă. Un lucru știu să fac și pe acela l-am făcut în ultimii 22 de ani 😀. Hai să spunem că primii doi ani au fost de formare, dar din anul 2000, de când am debutat la Festivalul Internațional de Operă de la Ravenna, din Italia, sunt 20 de ani de cântat fără pauză.

Tu asta ți-ai dorit de mică sau ai fost cumva împinsă pe scenă?

Părinții nu m-au forțat la modul „trebuie să faci asta!”. Nu s-a auzit la noi așa ceva pe acest subiect. Pe alte subiecte s-a mai auzit verbul „trebuie”. Când totul este muzică, când o vezi pe sora ta că și ea cântă frumos, de tatăl tău nu mai spun, când vezi oamenii care vin, aplaudă, se bucură de muzică, de atmosfera specială care se naște în sala de operă sau concert, toată atmosfera asta este atrăgătoare pentru un copil care multă vreme a avut nevoie de atenție. Când părinții îți lipsesc atât de mult din viață, cumva vrei atenție. Atunci am fost și eu testată, să vadă dacă am voce, dacă am auz, m-au dat la pian pentru că erau vremuri în care era frumos să știi să cânți la un instrument. Pe la șase ani, am început să studiez la pian, am avut trei profesoare cărora le-am scos peri albi și care îmi spuneau încontinuu că sunt „brânză bună în burduf de câine”. Îmi era foarte greu să stau într-un loc și să studiez cu orele același lucru.

Am auzit și de la alți artiști că nu au avut deloc o copilărie ușoară fiind implicați în studiul muzicii…

Așa este. Problema e că sunt spirite ușor mai independente și mai libere, au dorințe mai mici de extrovertire și de „hai să-ți arăt ce bun sunt eu”. Eu nu am avut niciodată această stare, iar atunci când am văzut competiția, am văzut-o numai în raport cu mine, cu ce am fost înainte și cum aș putea să mai fiu, dar niciodată nu am vrut să arăt că eu cânt mai bine decât alți copii. Lipsindu-mi acest spirit competitiv, stupid de altfel, pe care părinții îl cultivă în mod nefericit, studiam cât studiam, mai mult de jenă să nu se supere doamna profesoară, îmi plăcea să cânt alte piese pe care le descifram eu, nu ce-mi dădea doamna, iar când venea la oră, își punea mâinile în cap și-mi spunea: „E păcat de tine că uite ce talent ai! În loc să stai să exersezi de o mie de ori până îți intră în reflex ce ți-am dat eu, tu faci altele”. Am înțeles mai târziu treaba cu reflexul. Copil fiind, credeam că exagerează.

Pianul l-am continuat până la 14 ani și de acolo am ales să merg la un liceu teoretic, unde mama era profesoară de limba engleză (a lucrat ca profesor de limba engleză 28 de ani din care 24 de ani a fost și soția tatălui meu) așa că a fost și diriginta mea. Pianul a trecut pe plan secundar.

Adică învățai matematică, fizică, chimie, biologie?

Groaznic! Pentru mine era o teroare. Eram la profil economic și studiam inclusiv contabilitate, iar azi contabilitatea vieții mele este un dezastru ☺)). Am învățat la acest liceu și pentru că era mama acolo, era mai ușor pentru ea să mă aibă în vizor, însă aceasta nu a însemnat mare lucru pentru că atunci când voiam să „chiulim”, o făceam oricum și mergeam în parc să cântăm. Am avut o adolescență foarte boemă.

Dar în adolescența anilor ’90, tinerii se duceau către alt gen de muzică, către muzica aia care ne fusese interzisă și pe care o ascultam pe furiș la Europa Liberă…

Am avut și eu perioada mea de rock. Surorile mele ascultau tot felul de muzici, Cristina a avut perioada ei de rock clasic, Queen, ACDC, Scorpions. Eu, în liceu m-am dus puțin și spre trupe mai „hard-metal” pentru că era perioada revoltei față de orice. În plus, tata își dorise toată viața un băiat, acum, în sfârșitul copilăriei și începutul adolescenței mele fiind perioada mea de „băiat” cel mai puternic demonstrată. Ziua, în timpul săptămânii eram o „domnișoară de pension” care învăța, făcea solfegii și se pregătea pentru mult așteptata admitere la Conservator, iar în weekend se întâmpla cu totul și cu totul altceva în viața mea, fiind prezentă la concertele rock din capitală sau cântând împreună cu prietenii mei pe o bancă, în parc.

Mergeați prin Club A, prin Fire?

Da, da, în Club A mergeam, aveam grupul meu de prieteni… Acest lucru a fost posibil, însă cu un preț. Ai mei părinți au divorțat când eu aveam aproape 12 ani, tatăl meu și-a refăcut viața căsătorindu-se pentru a patra oară.

A patra oară după voi?

Nu. Mama a fost a treia soție, iar a patra și ultima a fost o femeie dintr-o altă țară. Tata a plecat din casa familiei și cumva libertatea de zi cu zi și programul meu s-au mai relaxat puțin.

Cât a fost tata nu puteai să faci chiar orice îți doreai?

Nu. Erau anumite tipare, anumite așteptări care vin de la sine într-o astfel de familie.

Celebritatea asta a lui înțeleg că a lăsat câte o etichetă peste tot…

Da. Și a avut un preț sufletesc mare.

Te-ai dus către Conservator dorind să mergi pe urmele lui?

Da. În copilărie când mă puneau să cânt în fața invitaților eram aproape îngrozită de emoție, mi se usca gura, nu-mi mai găseam cuvintele și notele și de multe ori îmi lua atât de mult timp până să încep, încât ei uitau de mine. De acolo vin și am ajuns până în punctul în care mă simt foarte bine pe scenă. Mai mult decât că am vrut să îi calc pe urme tatălui meu a fost atracția interioară puternică pentru această Muzică, pentru lumea care ia naștere pe scenă și da, pentru a-l scoate din mintea lui pe băiatul pe care nu l-a avut dar și l-a dorit atât de mult. Gândeam greșit, eram încă un copil imatur și sensibil. Această profesie, ulterior, pentru mine a căpătat valențe infinit mai puternice în fiecare seară de spectacol sau concert înfăptuită cu mine pe scenă.

Înainte să vorbim despre cariera ta, e ceva ce mi-a rămas în minte și în suflet: mama care s-a dedicat total tatălui tău, a renunțat la cariera ei pentru a-i fi soție, cum a reacționat când el a plecat? A depășit acest moment până în ziua de azi?

Nu. Iar când tata s-a dus din lumea aceasta, mama a avut o cădere morală și sufletească enormă, nu am crezut că o să fie atât de afectată. Într-una dintre discuții mi-a spus că ea simte că i-a murit al patrulea copil. Ei fiind despărțiți din 1990, el văzându-și de viața lui în care nu a fost fericit deloc și murind în 2015.

L-ai iertat vreodată?

Da, pentru că sunt oameni care, așa cum a fost el, pe scenă dăruiesc atât de mult încât se pierd de sine.L-am înțeles și acceptat.

Dar el ți-a furat ție o bucățică de viață…

Da, așa e, știu asta, însă mi-am dat seama că tot ce a făcut el greșit și pe noi ne-a costat foarte mult, a făcut-o dintr-o stare de  inconștiență ce se naște din acest consum enorm al scenei. Toată viața lui privată eu cred că și-a trăit-o într-o inconștiență totală. Cred că a trăit infinit mai autentic, mai conștient și mai intens pe scenă și în rolurile din care îi era atât de greu să iasă, decât acasă, ca soț și tată. Țin minte că îmi povestea mama că după un spectacol de Don Carlo, tata a leșinat pe scenă, atât de mult credea în ce făcea, atât de mult se identifica cu personajul interpretat, atât de intens îi trăia povestea!

Te-a văzut pe scenă?

Oh, da! Am fost eleva lui la Conservator…

Adică tu ai fost și eleva mamei și a tatălui?

Da ☺. Și cu amândoi m-am revoltat în egală măsură. Ca elevă a mamei, vorbeam foarte mult în orele de dirigenție și de engleză ☺ și chiar a fost un moment în care mama mi-a spus: „Iordăchescu, te rog frumos să ieși afară”. Iar eu am răspuns: „Da, doamnă…”.

Și cu tata cum te-ai revoltat?

Cu tata a fost o chestie a familiei, un subiect mai intim și chiar s-a supărat foarte tare, iar eu am spus: „În condițiile în care suntem în acest conflict, eu nu mai pot să fiu studenta ta la clasa de Lied și Oratoriu. Am făcut cerere să plec de la clasa lui, a vuit tot Conservatorul și m-am dus la clasa unei alte profesoare. A fost rănit, orgoliul a fost expus maxim, lucru de care îmi pare rău și cu mintea de acum nu aș mai face asta.

Și când te-a văzut prima dată pe scenă a recunoscut că ești bună?

Da, dar a zis-o în felul lui unic: „Măi și aici seamănă cu mine!”. Cumva totul se întorcea tot către el, munca mea nu se vedea, era o moștenire pentru care eu nu aveam niciun merit. Sigur că în mare parte așa este, eu cred în moștenirea genetică, dar există și aportul meu personal. Eu nu am mers pe drumuri ocolitoare pentru că, trebuie să recunosc, el mi-a arătat direcția și am știut pe unde să mă duc.

Ai avut un avantaj fiind fiica lui în drumul acesta al carierei? Ți s-au deschis mai ușor ușile?

În afară de ceea ce tocmai am spus, adică acest exemplu extraordinar și felul în care mi-a dezvăluit niște taine care sunt cuprinse în partituri și felul în care mi-a explicat cum să ajung la personajul meu, unde să-l caut – nu neapărat la ceea ce are el de spus, ci mai degrabă la ceea ce are orchestra de spus și partenerii care vorbesc despre personajul meu – contrar opiniei generale că am avut un avantaj că mă numesc Iordăchescu, nu a fost așa.

S-au închis din invidie acele uși?

Mai degrabă, din moștenirea de conflicte pe care el le-a avut cu diferite personalități și cu oameni importanți din domeniu, orgolii de culise și altele. Oameni care lui nu au mai putut să-i facă rău pentru că nu mai aveau cu ce – el era deja cine era și nu mai aveau ce să-i mai ia – priveau la fata lui care venea din urmă. Iar dacă în perioada în care sora mea trecuse pe același drum, conflictele nu erau atât de aprinse, unele nici nu începuseră, când am ajuns eu la rampă, se declanșaseră câteva războaie cu oameni foarte importanți și cu un cuvânt foarte greu în domeniu, iar eu a trebuit să le iau ca atare. M-am revoltat o perioadă, m-am victimizat întrebându-mă de ce trebuie să plătesc pentru ceva ce nu împărtășesc, nu continui, nu promovez, după care m-am împăcat cu situația.

Care e cea mai emoționantă amintire a ta legată de el, din copilărie?

Pe lângă multe care sunt emoționante într-un sens trist, este una singură care se repeta de câte ori mergeam în Grecia. Iată un alt privilegiu pe care îl recunosc, acela că de la vârsta de 4-5 ani, fiecare vacanță a mea era undeva în străinătate, alături de ei. Așa am văzut foarte multe țări și foarte multe locuri. Amândoi părinții mei munceau îngrozitor de mult, dar vacanța trebuia să fie de o lună de zile, ceea ce a rămas cumva un obicei al familiei, chiar dacă azi nu mai e chiar o lună, ci am ajustat-o cu câteva zile.

Și în vacanța aceea tata era altfel, era singurul loc și singurul moment din an în care el se schimba sau poate revenea la ceea ce ar fi putut fi întotdeauna, dar nu putea fi în condițiile profesiei și vieții lui. A fost singurul om care m-a făcut să mă apropii de apă, cu el am învățat să înot, chiar dacă toți ceilalți eșuaseră lamentabil până atunci.

Cum arată lumea ta azi? Unde ai ajuns?

Dacă este ceva cu care să mă laud foarte tare, fără să am nici un fel de jenă – altfel având toate jenele din lume și preferând să-i las pe alții să vorbească despre mine – cea mai mare mândrie este faptul că tot ce am făcut, am făcut fără impresar.

E nevoie neapărat de impresar în lumea voastră?

Practic a devenit mai mult lumea impresarilor decât lumea dirijorilor sau lumea directorilor de teatru. Spre deosebire de generația tatălui meu când degeaba venea impresarul și spunea: „am un cântăreț foarte bun pe care vreau să-l pui să cânte asta”, pentru că acel cântăreț trebuia să depășească o mulțime de comisii și nu conta cuvântul impresarului și cota sa de piață, azi se întâmplă acest lucru.

Adică tu-mi spui că vocea ta te-a impresariat toată cariera?

Da. Tot ce am făcut a fost fără nici un PR, singură mi-am trimis materialele de promovare, eu le-am scris, eu m-am prezentat, eu am învățat, eu am organizat lucrurile. Sincer, am cam obosit să fac asta și poate ar fi timpul să am un impresar…

Eu credeam că dacă ești bun, dacă ești un mare artist de operă, ai locul tău asigurat și marile scene te cheamă…

Nu, s-au schimbat foarte mult condițiile în care se întâmplă lucrurile astea. Aceeași voce, același talent care până ieri a avut un agent și a cântat în teatre de categoria II – III, din clipa în care a schimbat agentul cu unul mai influent, începe să cânte în toate teatrele mari ale lumii. Mie mi se pare o nedreptate, pentru el, artistul, pentru că el poate nu și-a arătat adevăratul potențial ani de zile cât a cântat în teatre mai mici.

Tu ești prim solistă a Operei Naționale București. Cuvântul acesta „prim” înseamnă că ai rolul principal, nu?

Da, roluri principale, roluri dificile, iar categoria de încadrare este I A, adică mai sus nu am unde să mă duc.

Și acest „prim” nu te duce prin toată lumea?

Nu. Numai impresarul te duce prin toată lumea.

Și tu cum ai ajuns să te duci prin toată lumea?

Trimițând materiale de promovare cu mine către factorii de decizie, către dirijori și regizori, participând la audiții informative sau de rol.

O singură excepție a fost, printr-un impresar m-am dus și am dat o audiție în 2010 la Paris și am primit contractul pentru 14 spectacole de Boema în care eu cântam rolul Musettei. Doar acolo a fost vorba de o agenție mare, în rest tot ce am făcut a fost prin materialele de promovare pe care le-am trimis: DVD cu selecțiuni din tot ceea ce am cântat și CV-ul. Am trimis către dirijori, către regizori sau m-am prezentat singură la audițiile care se organizau.

De ce un cântăreț de operă își dorește să ajungă pe marile scene ale lumii, pentru faimă sau pentru că se câștigă bani?

O întrebare superbă. Acum nu-mi mai doresc.

De ce ți-ai dorit? Adică aveai un job la Opera București, aveai faimă aici, erai prim solistă? De ce să-ți rozi timpul și nervii cu marile teatre?

Mi-am dorit pentru că revenim la tipare, la ceea ce societatea imprimă ca fiind normal să fie așa. De ce vrei să ajungi CEO când poți să rămâi manager…

Nu, vreau să ajung CEO că se plătește bine și dă bine la CV.

☺. Ok, dar nu e numai asta. Ai un alt statut de a te raporta la domeniu. Ei, acest statut este o capcană în profesia mea pentru că eu consider că dezvoltă cea mai nefericită parte a noastră care ține de ego. În acest domeniu, ego-ul este exacerbat și este cultivat, timp în care tu te pierzi de propria ta misiune și de propria bucurie de a cânta pentru că în capul tău este numai „cum să ajung să cânt și pe scena aia, cum să ajung să câștig atâta”. Se pierde menirea și totul devine o chestie comercială care se discută la nivel de cifre, la nivel de orgoliu…

Am cântat și la Scala din Milano, însă înafară de o stare de mare bucurie pentru ce știam că simte mama mea pe care am adus-o acolo, în sală, eu nu am trăit nimic în plus sau nimic special față de ceea ce trăiesc de câte ori cânt.

Însă oamenii pe care îi întâlnești la nivelul pe care îl impun teatrele mari, ca artiști, ca muzicieni, cu siguranță au un nivel foarte ridicat față de ce se întâmplă în alte teatre. Până la urmă este firesc, sunt așteptări foarte mari și concentrația numărului de muzicieni de înaltă performanță este mai mare. Deși, dacă dau click acum pe Youtube, pot să văd pe scena unui mare teatru un artist care nu merită să fie acolo, în timp ce alți artiști care ar fi cazul să fie acolo, cântă mulți, mulți ani în teatre mai mici și pare că acolo vor rămâne. E o lume plină de contraste și paradoxuri.

Hai să vorbim despre familia ta de azi. Unde l-ai cunoscut pe soțul tău?

Spre nefericirea lui 😂

Ai început bine… 😂

Noi am fost colegi la Conservator cinci ani de zile. Fiecare era cu viața lui, fiecare cu partenerul de viață de atunci, între noi existând totdeauna o stare de simpatie și de relaxare în compania celuilalt. Era ceva imperceptibil ce ne făcea să zâmbim de câte ori ne întâlneam. Însă lucrurile au stat foarte clar între noi, fiecare era cu viața lui, până când și unul și altul a spus stop relației în care se afla. Am vorbit la telefon, am aflat unul de altul că fiecare s-a despărțit de partenerul cu care era, eu l-am invitat la ziua mamei mele…

??? 😂

😂 Da, i-am spus că dacă nu are ce face, noi o sărbătorim pe mama și poate veni și el.

E ca aia care se duce la întâlnire cu maică-sa 😂

😂 Ar fi trebuit să-și dea seama de la început că scrie „danger”. El a venit, ne-am povestit unul altuia ultimele luni de viață, am simțit să ne întâlnim și a doua oară să ne mai povestim niște lucruri, la un pub din București, unde el a pus întrebarea fatală: „tu chiar nu înțelegi ce se întâmplă sau te faci că nu înțelegi?”. Eu am negat că se întâmplă ceva, însă când am ieșit afară ne-am luat rămas bun printr-o îmbrățișare. Atunci am simțit că trăiesc o decorporalizare totală, că nu mă mai regăsesc, că nu mai știu ce e cu mine, ne-am luat la revedere, am intrat în mașină și nu mai știam nici să conduc. A fost ceva care mi-a luat pământul de sub picioare, din cauza unui om pe care totuși îl știam de cinci ani. A fost ceva ce era menit să fie.

Ne-a fost foarte greu, am întâmpinat foarte multe provocări, nu venite de la noi, ci din exterior, dar iată-ne împreună.

Nu aveți copii?

Încă nu. Iarăși un sacrificiu pe care acest domeniu, în ideea carierei, este înțeles foarte prost. Am tot amânat și am tot amânat ba că aveam un contract acolo, ba că urma să plec 3 luni la Milano, ba în Anglia, avioane, trenuri, foarte mult studiu și întotdeauna am decis să mai așteptăm. Iar atunci când am hotărât să încercăm, nu s-a mai întâmplat. Dacă se va întâmpla în mod natural, va fi o mare fericire și împlinire.