Căutare

Share this article

Andreea are 25 de ani, iar Cătălin 34 și s-au cunoscut la Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu”, unde fiecare dintre ei ajunsese ca pacient. O suferință profundă, a doi oameni neînțeleși, singuri, care nu-și găseau locul într-o lume obișnuită să pună etichete și să arunce cele mai crude vorbe,  care nu putea fi stinsă decât cu alcool, în cazul lui Cătălin, și cu medicamente, în cazul Andreei, s-a transformat în diagnostice complicate, despre care auzim în filme și de care ne temem. Astăzi, aici îi vom spune depresie și vom adăuga un singur detaliu ce a apărut în mintea Andreei și a lui Cătălin, cu multă vreme înainte de a ajunge la spital: gândul că moartea poate aduce ceva mai bun decât viața.

Andreea și Cătălin s-au întâlnit la spital iar iubirea lor s-a înfiripat din mici gesturi discrete dar răvășitoare: o atingere, o mângâiere, întrebarea grijulie: „ai mâncat ceva la prânz?” sau „vrei o țigară?” ori „îți aduc o cafea?”. Apoi Andreea s-a externat, iar Cătălin a mai rămas o vreme acolo, dar fata nu a lăsat timpul să îi țină departe și, chiar dacă nu mai era pacientă acolo, în fiecare dimineață intra din nou pe poarta clinicii, până când și Cătălin a putut să plece acasă.

Andreea este angajată cu normă întreagă acum și se teme ca povestea lor, spusă cu onestitate, să nu cântărească în defavoarea ei la locul de muncă, așa încât i-am respectat dorința de a-i proteja identitatea.

Fata visează să-și croiască o viață alături de Cătălin și să aibă trei copii. Cătălin însă știe că boala lui, dacă nu va fi tratată, îl va măcina puțin câte puțin până când iubirea și grija Andreei nu vor mai fi de ajuns să-l țină în această lume.

Andreea, care este prima amintire legată de Cătălin?

Andreea: Anul trecut, pe la începutul lunii octombrie m-am internat pentru o mică depresie și am rămas în spital trei săptămâni. Din prima zi de internare l-am cunoscut pe Cătălin, fiindcă el era cel care scotea pacienții ca mine la plimbare prin curte. Mi-a plăcut de el de la început doar că aveam și o reținere fiindcă se împrietenise cu un alt pacient care se purta cam urât cu cei din jurul lui, iar o vreme m-am gândit că și Cătălin este la fel.

Dar într-o zi, când eram la masă, în bucătăria spitalului, a venit și Cătălin și s-a așezat la masa unde eram eu și una dintre prietenele mele de acolo. Și am început să vorbim.

Era prima oară când vorbeam, de fapt. Și am continuat. Ne-am mai văzut și mai spre seară, glumeam, povesteam, ne plăcea să stăm împreună. Apoi mi-a dat numărul lui de telefon și deja vorbeam mai mult și mai des.

De ce ai ajuns la spital?

Andreea: Am făcut depresie.

Lucram în București în vremea aceea, iar acolo aveam o colegă cam rea și cu mult tupeu. Îmi făcea probleme tot timpul, în sensul că mă acuza că fur materialele, nu prea muncea și mai mult se prefăcea că lucrează, dar pretindea să-i fac eu partea.

Iar toate astea m-au dărâmat.

Nu era prima dată pentru mine când ajungeam la spital. În 2017 am mai fost internată la Bălăceanca tot pentru depresie.

Începusem o relație cu un bărbat care se purta cu mine foarte frumos la început, îmi spunea că își dorește o fată ca mine, muncitoare, m-a dus acasă la el, iar când a realizat că nu sunt gospodina pe care și-o dorea el, una care să spele pereții, tavanul, curtea, a început să se poarte foarte urît cu mine: mă jignea, mă lovea iar în cele din urmă a ajuns să mă lovească foarte des și foarte rău.

Am fugit de la el. Dar m-a sunat imediat și mi-a spus niște cuvinte îngrozitoare, pe care mi-e rușine să vi le spun. Atunci i-am închis telefonul.

Am avut noroc că șoferul mașinii a înțeles starea în care eram, nu a vrut să-mi ia bani și m-a dus acasă, la mama.

Mama îl „citise” pe acest bărbat al meu și nu a fost deloc surprinsă când m-a văzut acasă și când i-am povestit prin ce trecusem. Eu nu o crezusem atunci când mi-a spus, poate pentru că era primul meu iubit, poate pentru că se purtase cu mine atât de frumos, m-am mutat repede la el acasă.

De ce a fost nevoie să ajungi la spital?

Andreea: Eu sunt o fată simplă. Am dat examenul de bacalaureat și nu l-am luat, iar după asta am căzut într-o stare groaznică, fiindcă nu știam ce urma să se întâmple cu viața mea. Atunci au apărut gândurile de moarte. Eram tristă tot timpul, nu mâncam mai nimic, plângeam și mă certam cu părinții și le spuneam că o să-mi iau zilele.

Atunci ai mei au chemat salvarea. Și m-au internat. Eram pentru prima dată la spitalul de psihiatrie din Bălăceanca.

A doua oară am mers singură fiindcă știam ce urmează și voiam să mă fac bine.

Aveai tratament?

Andreea: Da. Îl iau, merg la control, îl și schimb dacă e nevoie.

Iar în 2017 tot cu tratament te-ai externat?

Andreea: Da, tot cu tratament. Dar cât am stat împreună cu bărbatul despre care vă povesteam, nu am mai luat nicio pastilă.

Eram într-o situație groaznică: pe de o parte el îmi făcea rău, pe de alta nici tratamentul nu-l urmam. Eram la pământ!

Cătălin, care e prima amintire legată de Andreea?

Cătălin: Ea a fost internată în salonul 10, adică unul dintre acelea cu ușă de tablă și cu zăvor. Eu însă aveam acces și puteam să intru să îi scot afară, la plimbare.

Când am intrat prima dată acolo, am găsit-o pe Andreea întinsă pe gresia din baie, cu căștile în urechi, asculta muzica ei, la telefon.

Primele cuvinte pe care le auzisem de la Andreea, chiar în noaptea în care s-a internat erau despre mama ei și-mi spunea că e o vrăjitoare. Sigur că nu am crezut nimic din ce am auzit, fiindcă știam că în câteva zile toate aveau să se schimbe.

Și mai știam că în câteva zile urma să am grijă de ea prin curtea spitalului. Doar că am realizat că mă tratează cu superioritate și mi s-a cam pus pata, mărturisesc.

Și într-o seară, nu știu cum și ce s-a schimbat dar am început să vorbim.

La puțin timp însă ea s-a externat, iar eu am mai rămas în spital câteva săptămâni. Atunci mi-am dat seama că mă iubește, fiindcă în fiecare zi venea la spital, cu microbuzul, să mă vadă și să-mi aducă un pachet de țigări. Și rămânea cu mine până seara, se odihnea la mine în salon dacă voia, mânca împreună cu mine, eram împreună.

Ce iubești tu la ea?

Cătălin: Totul. Și îmi place că mă iubește.

Tu când te-ai internat și de ce?

Cătălin: Eu am multe internări. Prima a fost în 2006, la Obregia. Când nu mai aveam ce să beau, luam salvarea și mă internam. Iar după trei luni, când mă făceam bine și ieșeam, iar mă apucam de băut.

La mine sunt multe chestii, singurătate, tristețe, suferință, multe pe care le-am spus psihologilor și nu cred că pot să vi le spun.

Ce beai?

Cătălin: La început beam bere, apoi am trecut pe vin, din acela foarte ieftin, cum i se spune? „ultimul drum”, care mi-a distrus tot în interior, apoi am trecut iar pe bere.

Iar acum nu știu ce să fac, fiindcă la Obregia nu mă mai internează nimeni, fiindcă e spital de urgență acum, iar la Bălăceanca nu mai pot merge, fiindcă nu am cardul de sănătate. S-a întâmplat o eroare de sistem, iar cardul meu de sănătate, deși nu am nicio legătură cu Prahova, se află la Casa de Sănătate din Ploiești. Iar eu nu pot să merg acolo să-l iau, fiindcă mă simt foarte rău. Mai ales că tot timpul cât am fost internat la Bălăceanca nu am primit nicio pastilă de ficat, iar acum sunt mai rău decât atunci când am intrat.

Cât ai băut cel mai mult?

Cătălin: Am ceva ani de când pot să beau mult și să nu mă îmbăt.

Și cât de mare a fost perioada în care nu ai băut deloc?

Cătălin: Când am fost internat la doamna Doina Constantinescu, Dumnezeu să o ierte!, din secția 17 din Obregia, am primit un tratament așa de bun, încât 9 ani de zile nu am pus gura pe alcool.

Și de ce te-ai reapucat?

Cătălin: Probleme la muncă. Acum vreo 3 ani m-am internat la Obregia și m-au dus în secția 16, acolo unde sunt narcomanii, iar eu făceam parte din Alcoolici Anonimi. Acolo nu aveam voie să beau nimic din ce produce dependență.

Andreea e prima fată de care te-ai îndrăgostit într-un spital?

Cătălin: Nu. Prin 2006 2007 am avut două iubite în Obregia. Iar după ce și-au terminat tratamentul m-au părăsit.

Andreea de ce crezi că nu te-a părăsit?

Cătălin: Nu știu. Întrebați-o!

Andreea, ce te leagă de Cătălin? Știai de celelate iubite ale lui?

Andreea: Da, mi-a povestit despre relațiile lui. Am vorbit la telefon și am început să ne cunoaștem și ne-am îndrăgostit.

Eu nu aș vrea să ajung să nu mai fiu cu el. Îmi place de el.

Îl iubesc pentru că este un om bun la suflet, pentru că mă înțelege și are și el o problemă asemănătoare cu a mea.

Care e asemănarea dintre problemele voastre?

Andreea: Are și el depresie. De fiecare dată când se internează, ajunge acolo tot din cauza depresiei, de singurătate.

Și eu eram la fel, chiar și la școală. Eram mai singuratică, nu prea vorbeam cu nimeni. Iar el mă înțelege. E un om bun, mă învață lucruri bune.

O să vă căsătoriți?

Andreea: Sperăm. Doamne ajută!

Cine vă ajută pe voi acum?

Andreea: Pe mine mă mai ajută mama, chiar dacă ea nu prea e de acord cu relația noastră fiindcă zice că el este bolnav și se gândește ce viitor o să am eu. Așa zice toată lumea.

Dar eu mă rog la Dumnezeu să se facă bine și să trăim și noi ca oamenii normali, să avem o familie.

Mama mă ajută cu mâncare, cu bani, cu tot ce poate.

Unde locuiți voi?

Andreea: Eu locuiesc cu mama.

Tu când ți-ai dat seama că el te iubește?

Andreea: El are casa în construcție, nemobilată și nu voia să mă aducă la el fiindcă zicea că dacă o să văd cum locuiește nu o să vreau să mai vorbesc cu el. Eu însă am insistat și am venit. Am fost temătoare, dar am văzut că mă iubește.

Cum vă întâlniți?

Andreea: Eu muncesc toată săptămâna și locuiesc la mama, iar la sfârșit de săptămână vin la Cătălin. Mamei îi este frică să vină Cătălin la noi, fiindcă știe că este bolnav și se teme să nu pățească ceva. În plus, i se pare că e problema mamei lui.

Dar tu nu vezi lucurile ca mama ta, nu?

Andreea: Eu văd realitatea cum este, dar sper ca lucurile să fie bune. Nu vreau să mă gândesc că am trăit un an de zile toate lucrurile astea ca să ne despărțim.

Eu am căutat o relație serioasă, nu să pierd vremea.

Cum arată boala lui, cum se manifestă?

Andreea: Din ce am văzut, nu prea poate mânca. Îmi spune că dacă simte orice miros i se face rău. După ce mănâncă vomită. Mănâncă pâine cu apă, zace la pat, zice că amețește și nu poate sta în picioare. Iar de o perioadă a început să mai mănânce, mai ciugulește un pic.

Mai bea? Îl ajută?

Andreea: El bea bere acum, fiindcă s-a lăsat de vin, care îi făcea rău.

Îi face bine?

Andreea: Nu știu să vă spun. Bea cam doi litri și jumătate de bere. Mie nu-mi convine că bea atât de mult, dar el spune că îi face mai bine, că se simte mai bine. Dar nu știu, el știe cel mai bine ce simte în corpul lui.

Tu ai băut vreodată?

Andreea: Mie nu-mi place să beau alcool. Am luat, să zicem, un pahar de vin sau un pahar de bere, dar nu am băut niciodată un litru de alcool. Însă îmi place să beau sucuri.

La școală am încercat și eu, ca tot omul, dar nu mi-a plăcut nici să beau, nici să fumez.

Te-ai pus vreodată în pielea lui?

Andreea: Nu prea, fiindcă îmi e cam frică pentru că văd cât e de rău. M-am speriat.

Tu te-ai pus vreodată în pielea Andreei, în diagnosticul ei?

Cătălin: La fiecare 3 minute mă pun. Eu îi aduc aminte mereu ce să facă, fiindcă ea uită. Așa bolnav cum sunt eu, am grijă și de altcineva.

Ce crezi tu că se întâmplă în mintea unui om așa încât să își dorească să o încheie cu lumea și cu viața?

Cătălin: Am avut și eu ceva de acest gen.

Am luat butelia în brațe, m-am așezat lângă sobă, am deschis robinetul de gaz, mi-am băgat toți câinii în cameră și am lăsat să iasă tot gazul, am ieșit să respir aer curat, după care m-am întors și m-am așezat lângă butelie, cu gândul că va exploda și voi pieri și eu. Dar nu s-a întâmplat și doar am bubuit toată casa, iar eu sunt ars la o mână și pe o parte. Am stat internat o vreme în Bagdasar-Arseni.

Mi-a zis cineva atunci: „de ce ești prost, să-i dărâmi casa maică-tii? Nu puteai să te duci în fundul curții să dai cu toporul în butelie?” Da nu m-am gândit la asta. Puteam să mă bag cu butelia în beci și nu mai ieșeam de acolo.

De ce ai simțit tu să faci asta?

Cătălin: Nu știu dacă mă crede cineva, dar eu, când eram copil, îmi doream să fiu singur acasă. Dar de la o vreme nu mai voiam să stau singur, îmi doream să am pe cineva lângă mine. Iar asta m-a afectat mult, foarte mult asta.

Cred că boala mea e mai mult pe partea psihică, decât pe ficat. Ficatul se regenerează, dar sufletul…

Câți ani aveai?

Cătălin: Eram acum 3 ani.

De ce te temi tu?

Cătălin: De umbră, de ochi închiși.

Tu, Andreea, de ce te temi?

Andreea: De singurătate, de sărăcie, de toate lucrurile de care se teme un om.

Cătălin: Vă spun eu de ce se teme! Se teme de oameni. Nu zice bună ziua! Nimănui. Dacă vede pe cineva pe stradă, fuge ca de dracu’!

Andreea: Da, eu nu prea am încredere în oameni.

El cum a reușit să-ți capete încrederea?

Andreea: Nu știu, dar mă simt bine în prezența lui. E prietenos, era așa și când eram la spital și ușor-ușor a ajuns să-mi placă de el.

Ai cerut-o în căsătorie, Cătălin?

Cătălin: Nu mă gândesc la așa ceva. Ea-mi cumpără de mâncare, ea-mi aduce tot, iar eu nu sunt în stare să sap o groapă în grădină.

Dacă te căsătorești, imediat vine și copilul, iar noi nu avem decât ce muncește Andreea. Cum avem noi grjă de copil? Nu trebuie să ne gândim și la asta?
Și popa-mi zice să mergem să ne cunune. Dar nu pot să fac așa ceva, când eu abia pot să ies până la poartă.

Nu mă plâng, am ce mânca, îmi aduce Andreea. Deci viața merge înainte. Mai chinuită, dar merge.

Cum vă vedeți voi peste 10 ani?
Cătălin:
Eu nu mă aștept la nimic. Ea vrea două fete și un băiat, trei copii făcuți cu mine. Dar eu nu mai sper la nimic, fiindcă nu mai am putere, când văd ce lume mă înconjoară și cum își bat joc de mine. Mai bine îmi aprind lumânarea singur și închei cu toate.

Și pe ea cui o lași?

Cătălin: Asta e problema mea, că mă gândesc mereu la ea. și mă gândesc: ce fac eu dacă mor? O să intre în depresie, o să se interneze în spital, iar asta mă mai ține în viață.

De ce crezi tu că oamenii din jurul tău gândesc rău despre tine?
Cătălin: Pentru că îi aud. Când veneam de la magazin, cu sacoșa plină cu bere, cu mâncare, cu pâine și ce mai aveam eu acolo, iar vecinii știau tot și vorbeau: uite, și-a luat bere, și-a luat vodcă, și-a luat kaiser ambalat. Iar toate astea mă afectează, fiindcă dacă cineva are ceva să-mi zică, să mi-o spună în față.

Care sunt cele mai frumoase amintiri împreună?

Andreea: Toate amintirile sunt frumoase. Cel mai frumos a fost când ne-am spus prima dată „te iubesc!”. El era internat încă în spital, eu eram acasă și vorbeam la telefon în fiecare zi. După o vreme l-am auzit prima dată că-mi spune „te iubesc!”. Apoi i-am spus și eu și de atunci ne spunem de fiecare dată când ne auzim.

Eu mă bucur mereu când vin să-l văd pe Cătălin. Mă bucur să vin aici și sper să fie și pe viitor la fel, să fim împreună!

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO