Căutare

Share this article

Izidor Ruckel are 40 de ani și locuiește în America din 1991. A ajuns acolo după ce un jurnalist american, John Upton a văzut un reportaj despre copiii cu dizabilități, „rușinea societății românești”, aruncați în orfelinatele în care, cei mai mulți dintre ei, erau condamnați la moarte. A venit în România și aproape ca un Mesia, a încercat să salveze cât de mulți copii a putut. I-a dus în America unde le-a găsit familii adoptive.

Printre ei se număra și Izidor Ruckel, un copil lovit de poliomielită despre care îngrijitorii spuneau că e retardat și pe care îl băteau ca pe un animal. Deficiențele fizice nu erau atât de dureroase precum bătăile și tratamentele aplicate, iar mulți dintre copiii aceia au rămas cu traume pe viață.

Izidor Ruckel și Ciprian au fost singurii copii adoptați legal, ceilalți fiind scoși din țară cu vize medicale. Unii dintre ei au avut o soartă bună, au găsit libertatea, grija și iubirea după care tânjiseră toată viața, au simțit căldura unei familii și au gustat poate pentru prima dată în viața lor o prăjitură. Altora parcă o mână a destinului le-a scris cu sânge și cu lacrimi în cartea vieții și nu și-au găsit niciodată liniștea. Singura consolare a fost probabil că au ajuns să vadă ce e dincolo de porțile orfelinatului înainte de a fi omorâți în bătaie sau de a fi lăsați să moară din cauza condițiilor oribile.

Ca să înțelegeți de unde vine Izidor Ruckel, am găsit reportajul american despre orfelinatul groazei. Dar ca să vedeți ce înseamnă roata destinului, am povestit azi cu el despre viața lui de după România.

Atât mai am de spus: Dacă a reușit sau nu, rămâne să interpretăm fiecare după propria judecată, cert este că Izidor a primit o șansă la viață pe care nu a irosit-o. Iar când avem în față un asemenea exemplu de soartă, ar fi bine să ne gândim de zece ori înainte de a-i judeca pe alții sau de a ne judeca propriile vieți.

Iar ca o ultimă mărturie, Izidor Ruckel a scris o carte, „Abandonat pe viață”, care care a ajuns în lumea întreagă și pe care speră să o transforme într-un serial TV. Și nu va fi greu deoarece firul narațiunii conține elemente pe care doar un scriitor talentat și le poate imagina, numai că ele sunt reale.

Câți ani aveai când ai ajuns în America, Izidor?

Aveam 11 ani.

Cum ai ajuns acolo?

Am fost adoptat. Prima persoană care a vrut să mă ia din orfelinat era un jurnalist din America, John Upton, ce a văzut emisiunile difuzate de ABC 20/20, despre orfelinatele din România. A sunat la ABC și a întrebat cum poate să-i ajute pe copiii din România despre care ei vorbiseră în reportajele lor, mai exact despre copiii din orfelinatul de la Sighet. În patru zile și-a luat bilet de avion și a plecat în România. A venit la centrul de plasament, s-a jucat cu noi, a vorbit cu noi, chiar dacă noi nu înțelegeam limba engleză și nici el limba română. Însă îi plăceau foarte tare copiii, era blând și bun, iar copiii l-au plăcut imediat. Era ca un înger alb care o venit din cer să ne salveze. După câteva zile a început să circule o vorbă printre noi, copiii din orfelinat: „Omul acesta vrea să-i ducă pe copii în America”.

Pe toți copiii?

Nu a spus „toți”, a spus copii și nici nu a spus ce fel de copii. A venit cu un grup de șase persoane care se ocupa de acte, de traduceri, de cele necesare, iar noi când am văzut așa nu ne mai uitam la el ca la un american oarecare care vrea să ne ajute, ci ca la salvatorul nostru și îi spuneam fiecare dintre noi: „Eu vreau să merg în America. Mă duci în America?”.

A ales șapte copii pe care i-a dus în biroul directorului și cu fiecare a făcut interviuri filmate ca să le poată găsi familii adoptive în America. Eu când am văzut camera de filmat m-am speriat foarte tare crezând că e aparat de operație și am început să plâng. După ce mi-a explicat că e aparat de filmat, m-am liniștit, însă mai mult pentru că eram convins că în ziua aia noi plecăm în America. Nu am plecat atunci. Ana Ostaș a plecat prima.

Ziua în care Ana Ostaș a plecat a fost ca o zi de înmormântare. Stăteam toți la geam, la gratii și plângeam.

Pentru că voiați să vă ia și pe voi sau de dorul fetei?

Că voiam să ne ia și pe noi. Am crezut că dacă pleacă atunci, omul nu mai vine înapoi după noi.

Până la urmă v-a ajutat pe toți cei șapte sau și mai mulți?

A ajutat și mai mulți. Dar când a plecat cu Ana, noi am crezut că s-a terminat povestea și că nu mai vine înapoi.

După cât timp te-a luat?

După câteva săptămâni. Dar după ce a plecat Ana, a început să circule o altă vorbă: că americanul a omorât-o pe fată și i-a vândut organele. Nu știu dacă era prima fată care pleca dintr-un orfelinat din România în străinătate, dar era prima din Sighetul Marmației, iar educatoarele și directorul s-au speriat foarte tare. După câteva săptămâni John a venit înapoi și a făcut interviuri cu foarte mulți copii, video-uri pe care le-a arătat la foarte multe familii din America prin intermediul canalului ABC. Mama mea și încă o femeie au văzut emisiunea, l-au sunat, au venit acasă la el și au spus că ele sunt interesate să înfieze un copil. El le-a arătat filmările complete și i-a spus și mamei, cum le-a spus tuturor celor interesați: dacă tu vrei să-l înfiezi pe copilul acesta trebuie să știi că are o problemă la picior, are probleme la cap, e foarte traumatizat și trebuie să fiți pregătiți să adoptați un copil atât de special. Mama voia să mă înfieze pe mine, cealaltă femeie pe Ciprian, un alt băiat din orfelinat. De cum a văzut clipul, mama a spus: „nu mă interesează ce probleme are, îl luăm, eu îl vreau pe el”.

În vara lui 1991 mama a venit în România și țin minte foarte bine momentul în care m-am întâlnit cu ea. De când a intrat la etajul nostru, asistenta ne-a strigat: „Izidor și Ciprian haideți! Mergeți în America!”. Am încremenit, am înghețat când am auzit. Am mers la biroul asistentei și acolo am văzut două femei: o americană înaltă și o americană mică. Așa le-am poreclit noi. Femeia înaltă era cea care urma să devină mama mea, iar americana mică era mama lui Ciprian. Mama mea de cum a intrat la etaj a început să plângă, motiv pentru care eu m-am speriat foarte tare. L-am întrebat pe traducător de ce plânge așa de mult, iar el mi-a spus ce a zis ea: „Pentru că sunt atât de fericită că te-am găsit”. M-a confuzat și mai tare. Apoi mi-a spus că mă iubește foarte tare. „Mă iubești? Cum să mă iubești dacă nu mă cunoști?”. Apoi am întrebat cine o să fie mama mea, iar când ea m-a întrebat eu cine vreau să fie, am spus că ea și iar s-a pus pe plâns. Deja nu mai știam ce să fac și ce să spun pentru că femeia aia părea că plânge prea mult.

După această vizită a plecat și a promis că se întoarce a doua zi. A doua zi am așteptat de la 8 la 12, însă nu a venit, așa că am crezut că m-a păcălit și m-am închis la inimă. Când în final a venit, i-am spus că m-a durut sufletul că am așteptat-o și nu a venit, ea și-a cerut scuze, mi-a luat măsură la pantofi ca să-mi cumpere lucruri noi.

Am plecat abia în octombrie, într-o după-amiază. Când au strigat: „Izidor și Ciprian mergeți în America acum!”, am crezut că-mi fuge pământul de sub picioare.

Dar părinții tăi biologici trăiau?

Înainte cu câteva zile de plecarea în America, am văzut pe geam că venea spre centru în bărbat îmbrăcat ponosit, ca un cioban. Iar apoi, asistenta mi-a spus că tatăl meu e acolo să mă vadă: „Ce tată? Că eu nici nu am părinți!”. Când l-am văzut era slab, înalt și nu foarte vorbăreț. Directorul i-a spus că dacă vrea să mă ia acasă, trebuie să vină și cu mama, să facă actele și să mă ia înapoi acasă. După câteva zile a venit cu mama care vorbea tare și mult: „Cine sunteți voi să-mi luați copilul și să mi-l trimiteți în afara țării? Eu nu-l las pe el să plece”. Atunci nu am înțeles nimic, dar mai târziu da: mă abandonaseră de 11 ani și când au auzit că pot fi adoptat în America, au venit după mine. După alte câteva zile au venit iarăși, împreună cu fratele meu. Eu și fratele meu am plecat să mâncăm la cantină, iar ei au rămas în biroul directorului. Când m-am întors, i-am găsit certându-se foarte tare. Directorul îi reproșa că m-a abandonat și după 11 ani vrea să mă ia acasă, doar pentru că a auzit că plec în America. „Mi-e teamă că îl vei duce pe străzi, la cerșit sau mai știu eu ce Doamne iartă-mă”, spunea directorul. Eu cred că mama a vrut să scoată bani de la americancă și până la urmă, văzând că nu-i iese, a renunțat și nu a mai venit deloc la centru.

1991, Izidor Ruckel o întâlnește pe Meryl, mama sa adoptivă, la orfelinat

De la 11 ani până acum tu ai mai luat legătura cu mama ta biologică? Adică, ai mai vorbit cu ea după ce ai plecat în America?

Da. Atunci, după ce a plecat de la centru, a dispărut. Și John Upton și mama din America, toată lumea a căutat-o și nu a fost de găsit. Până la urmă, judecătorul a spus că a dat o șansă familiei naturale, nu mai are altă soluție, așa că m-a declarat adoptabil de familia din America și am putut pleca.

După ce am plecat, ea a auzit toate poveștile cu răpirile de organe și a crezut că am murit, nu m-a mai căutat.

Tu ai rămas cu americana înaltă. Cum arăta familia pe care ai găsit-o în noua casă?

Era ea, soțul ei, un tată foarte bun și cei trei copii naturali ai lor. După Ana Ostaș au mai plecat doi copii, o fată și un băiat, înaintea mea și a lui Ciprian. Fetița care a plecat a doua era Izabela. Nu am mai știut nimic de ea după ce a plecat, însă am întâlnit-o în America, pe aeroport, când am ajuns. Când am văzut-o, nu mi-a venit să cred. Când am întrebat-o cine e mama ei, mi-a spus că mama ei e și mama mea. Eu și Izabela nu eram prieteni pentru că făcuse scandal la plasament și am primit bătaie foarte rău de la infirmiere din cauza ei. Nu am înțeles ce vrea să spună.

Adică mama ta a adoptat-o și pe ea?

Da, dar povestea e foarte interesantă. John Upton a dus-o în America cu viză medicală, să fie operată la picior, ca apoi să o aducă înapoi la orfelinat. Dar John nu voia să întoarcă nici un copil în România, el voia ca noi să rămânem în America și să fim liberi. Când Izabela a ajuns în America, John nu a găsit pe nimeni care să o vrea și să aibă grijă de ea și a lăsat-o câteva zile în grija mamei mele care nu a mai lăsat-o să plece.

Familia mea era minunată. Am avut un tată și o mamă minunați, însă ca adolescent, chiar și copil fiind, nu vezi lucrurile astea, nu înțelegi viața adulților. Mama și tata era amândoi creștini, niște oameni foarte credincioși, răbdători, buni, cu frica lui Dumnezeu. Eu nu știam engleză, ei nu știau românește, iar comunicarea noastră era foarte dificilă.

După trei zile de la sosirea mea în America era ziua mamei mele și ne-a dus la McDonalds. Pe drum m-a rugat să-mi pun centura de siguranță, iar pentru că nu am vrut a ieșit o mare ceartă. Surorile mele s-au speriat, Izabela plângea și totul era o mare dramă. Izabela era oricum o Drama Queen și părea că se bucură atunci când nu ne înțelegeam, ba mai mult, făcea în așa fel încât să înrăutățească lucrurile.

Abia când au venit niște traducători și mi-au explicat că dacă nu port centura de siguranță pot să ajung la închisoare sau să mor, lucruri pe care mama nu avea cum să mi le explice că nu știa limba, am înțeles.

La vârsta de 13 ani am început să fiu furios și pe cine puteam să mă înfurii dacă nu pe cei apropiați mie? Îmi era dor de România, de oamenii cu care am crescut și de cei care lucrau în orfelinat. Și din nu știu ce motiv, îmi era teamă că părinții mei mă vor trimite înapoi la orfelinat pentru că eram o adevărată problemă, însă nu au făcut-o niciodată.

Tata lucra la o companie de calculatoare, un job foarte bun pentru el, iar mama era casnică. Fusese educatoare și renunțase la job ca să ne ajute să facem homeschooling. De fiecare dată când eram furios, ea îmi spunea: „Cum te pot ajuta? Ce pot face eu? Ajută-mă să înțeleg pentru că nu știu ce se întâmplă deoarece nu vorbești niciodată cu mine”.

Citește și:

Valentin Perduș, medicul crescut în orfelinatele ceaușiste după ce a fost abandonat pe calea ferată. Cum ajunge un copil abuzat să-și dedice viața salvării altor oameni?

La 13-14 ani uram familia aia, nu voiam să mai stau acolo și am început să scriu scrisori lucrătorilor de la orfelinat întrebându-i dacă pot să stau cu ei până la 18 ani. Unii dintre ei mi-au răspuns, însă mama nu mi-a dat niciodată scrisorile. Am aflat despre ele din întâmplare, în timpul unei certe uriașe cu sora mea care a vrut să mă rănească și mi-a spus: „Nimeni nu te vrea în România. Toți au răspuns scrisorilor tale și au spus că nu te vor”. Așa că a scos scrisorile de unde le ascunsese mama și mi le-a arătat. Mama nu era acasă în momentul acela. Am fost atât de furios, dar și foarte fericit în acel moment. Când a venit mama acasă mi-a explicat de ce le-a ascuns, că nu a vrut să mă rănească, însă eu îi spuneam tot timpul că m-a mințit. Atunci ea a izbucnit în lacrimi și a spus: „Nu am vrut să suferi. Deja sufereai, deja erai furios, iar dacă citeai scrisorile, lucrurile ar fi stat și mai rău”. Așa că pe undeva m-am simțit fericit că ea nu a vrut ca eu să mai sufăr.

La vârsta de 17 ani am plecat de acasă și m-am mutat cu un prieten cu care lucram. Mama era foarte îngrijorată și speriată și fără să știu eu, îi întreba pe toți colegii mei de liceu dacă sunt bine.

La aniversarea de 18 ani mi-a făcut un album foto cu poze din diverse perioade ale mele, alături de familia adoptivă și mi-a mai făcut un tort pe care mi l-a adus la prietenul la care stăteam. Eu nu eram acasă la momentul respectiv, iar când am ajuns și am găsit cadoul, prietenii cu care stăteam, o influență extrem de negativă pentru mine, m-au încurajat să mă duc la mama acasă și să-i arunc tortul și cadoul în fața ușii. Așa am făcut. Au fost atât de răniți și de supărați…

1992, Izidor Ruckel, Izabela și surorile lor adoptive

V-ați mai împăcat?

Da. Însă atunci chiar nu știam ce fac. Eram atât de mânios pe ei, deși ei nu mi-au făcut decât bine. La un moment dat, am ieșit cu mama la o plimbare pe jos, ca să poată vorbi cu mine, fără ca surorile mele să fie de față și să influențeze cursul discuției. Timp de 10 minute cât ne-am plimbat i-am urlat încontinuu: „Te urăsc! Nu te plac deloc! De ce m-ai adoptat? Mi-ar fi fost mai bine la orfelinat”. Ea plângea, iar eu nu aveam nici un fel de remușcări. Mi-a luat ani de zile să realizez ce am făcut, cât de mult am făcut-o să sufere.

Cum s-a rezolvat problema? Într-o zi, când eram la muncă, o femeie care mă știa și care îi știa și pe părinții mei mi-a spus: „Ai auzit ce s-a întâmplat cu familia ta? Mama și cele trei surori ale tale sunt în spital, în urma unui grav accident”. Când mi-a spus asta am zis cu voce tare că nu mă interesează, că nu sunt familia mea, însă, am simțit că în interiorul meu sunt foarte speriat pentru ele și mă doare că au pățit ceva rău. Am sunat la job, am spus că familia mea a suferit un accident de circulație și că nu pot veni la lucru, m-am oprit la o florărie, am cumpărat niște trandafiri, m-am dus la spital și acolo am aflat că fuseseră externate. „Cum e posibil? Au avut un accident, sunt în comă”, spuneam eu. Atunci am aflat că au avut niște contuzii, așa că m-am dus acasă, am bătut la ușă și tata mi-a deschis. Am vorbit cu familia mea, mi-am cerut scuze pentru tot ce am făcut, au fost câteva ore foarte grele pentru mine deoarece simțeam că ar trebui să fiu respins de ei, însă nu s-a întâmplat așa. Au fost câteva luni de atunci încolo în care am încercat să restaurăm relația noastră de familie.

Câți ani aveai?

18 ani și deja de câteva luni nu mai locuiam cu ei. Iar după ce am rezolvat problemele de familie mi-am promis că nici nu mă voi mai muta vreodată cu ei acasă deoarece frica mea cea mai mare a fost tot timpul că dacă vom locui din nou împreună, se vor declanșa din nou problemele și le voi face din nou rău. Au fost momente grele în viața mea când ei mi-au spus: „Poți să vii să stai cu noi, întotdeauna vei avea camera ta”. Însă mereu am refuzat politicos. Astfel am construit o relație puternică între noi, suntem o adevărată familie.

Dar nici o clipă nu am încetat să mă gândesc la România.

Am scris scrisori către Oprah și multor altor organizații diferite care ar fi putut să mă ajute să mă întorc în țară. La un moment dat, o femeie pe care o cunoșteam și al cărei soț lucrase la ABC mi-a scris că nu se poate implica în munca bărbatului ei, dar m-a sfătuit să scriu producătorului emisiunii 20/20, emisiune care difuzase poveștile noastre deoarece ei ar fi putut să mă ajute. Astfel am scris către trei oameni de la emisiunea respectivă și de Ziua Recunoștinței, mama mi-a spus că a fost sunată ca urmare a scrisorilor trimise de mine.

Am fost sunat și mi-au spus că vor să facă povestea mea la întoarcerea în România. În scrisoare le explicasem că țin legătura cu foștii colegi, cu oamenii care au lucrat acolo și cu directorul.

Dar de ce voiai atât de tare să te întorci?

Îmi era foarte dor de oamenii de acolo, voiam să văd orfelinatul și pe toți cei cu care crescusem. Orfelinatul în care am crescut a fost casa mea, iar cu cei doi colegi cu care țin și azi legătura vorbesc tot timpul despre casa noastră. Tot timpul ne întrebăm cum ar fi fost viața noastră dacă rămâneam în România și în orfelinatul de la Sighetul Marmației.

Așadar, cei de la 20/20 au spus că vor acoperi ei toate cheltuielile de deplasare și pentru zilele pe care urma să le petrecem acolo. Tot ei au fost cei care mi-au găsit familia biologică, au anunțat autoritățile din România și orfelinatul că vom veni și vom face un reportaj.

Când am aterizat pe aeroportul din București, simțeam că aș putea să sărut pământul. Erau o mulțime de oameni care m-au așteptat la aeroport. Am stat la hotelul Intercontinental și am cerut să stau cât mai sus ca să pot să am o priveliște cât mai bună asupra orașului. Am dormit o singură oră în noaptea aia deoarece am stat și am ascultat sunetele orașului.

A doua zi am închiriat două elicoptere și ne-am dus direct la Sighet. Încă de dinainte de aterizare căutam din priviri clădirea orfelinatului, însă nu reușeam să-l localizez, însă când am văzut toată lumea adunată pe acoperiș, mi-am dat seama că acolo trebuie să fie. Cei de la orfelinat au vrut să mă oprească la ei, însă jurnaliștii au spus că voi sta la hotel deoarece sunt responsabilitatea lor.

Citește și:

De la o copilărie de coșmar într-un centru de plasament din România la o carieră de succes în sprijinul societății. Povestea lui Andreas, tânărul ce se luptă pentru drepturile omului

Câți dintre cei pe care îi știai din copilărie mai erau acolo?

Erau foarte mulți. Când am coborât am început să-i strig pe toți pe nume și toți erau șocați că-mi amintesc de ei. Când am intrat în clădire, mirosul cunoscut era prezent. La început am strâmbat din nas și am întrebat a ce miroase, deși îmi era foarte cunoscut. Atunci producătorul mi-a spus că e miros de urină. „În 1990 când te-am găsit, la fel mirosea”, mi-a mai spus.

Apoi am urcat în dormitorul în care dormeam când eram mic și m-am așezat pe patul meu, iar reporterul m-a intervievat. După ce m-a întrebat cum mă simt, m-a întrebat dacă îmi amintesc de cei care mă băteau până mă lăsau lat. ”Unii dintre ei sunt chiar în spatele tău” i-am răspuns, „dar nu-ți voi spune niciodată cine sunt”, am adăugat.

„Cum ai învățat să-i ierți?”, m-a întrebat reporterul. I-am spus atunci că în familia în care am crescut se citea tot timpul biblia, iar dacă ceva mi-a rămas în minte foarte puternic este: „Cum să aștepți de la Dumnezeu să te ierte dacă tu nu-i poți ierta pe cei care ți-au făcut rău”.

Izidor Ruckel, Cristina și Ciprian în California, 2015. Cristina și Ciprian au fost adoptați de aceeași familie americană. Cristina a fost cea mai bună prietenă a lui Izodor la orfelinat.

I-ai iertat și pe părinții tăi biologici?

Da, i-am iertat și pe ei și pe toți cei care m-au rănit la orfelinat. După ce am învățat să-i iert, m-am simțit ușor ca o pană și am putut să merg mai departe.

Seara, după ce am plecat de la orfelinat și i-am vizitat și pe cei doi prieteni ai mei cu care țin și azi legătura, am mers la hotel, iar producătorul m-a întrebat ce vreau să fac pe mai departe. I-am spus că vreau să o văd pe Maria Onișa. Așa că m-am întors la orfelinat și am întrebat dacă știe cineva unde stă Maria. Știa că vin, așa că mă aștepta. Când am ajuns în fața ușii, am fost amândoi șocați să ne revedem după atâta timp, așa că am stat de vorbă toată noaptea.

Cine era Maria Onișa?

Lucra la orfelinat când eram eu mic, a fost ca a doua mea mamă de la orfelinat. Prima a fost Maria Petreuș. Ea mă apăra tot timpul de asistenții care mă băteau în timpul perioadei comuniste. Ea îmi aducea mâncare de la ea de acasă, mă spăla și avea grijă de mine, până într-o zi când a murit electrocutată. Apoi a intrat în viața mea Maria Onișa. Într-o seară am fost bătut rău de un asistent, cu o coadă de mătură. Am crezut că voi muri. Oasele mi-au fost aproape zdrobite și a fost o minune că nu am paralizat. Asistentul respectiv s-a oprit doar când a apărut Onișa și a început să-i spună că e un om rău și abuziv. Apoi s-a apropiat de mine și mi-a spus că dacă mă opresc din plâns, mă va lua la ea acasă, lucru care s-a și întâmplat după câteva zile. A fost pentru prima dată când am ieșit din orfelinat. Aveam o dizabilitate severă la picior, iar drumul de 10 minute de mers pe jos, de la orfelinat la ea acasă, l-am făcut într-o oră. În timpul acesta toți oamenii de pe stradă se holbau la mine, iar unii întrebau: „Cine e? E handicapat, cum ai voie să-l scoți pe stradă? E o rușine pentru societate”, însă Maria spunea că nu am nimic, că sunt un copil foarte bun. Când am ajuns la ea acasă am fost extrem de impresionat, mi-a făcut mâncare, prăjitură și mi-a dat bere de casă, o băutură făcută în casă, dar fără alcool, din care am băut cât de multă am vrut eu. Era pentru prima dată când beam altceva în afară de apă și ceai. A doua zi de dimineață, Maria m-a întrebat: „Vrei să mergi cu mine la serviciu sau rămâi cu copiii mei și ne vedem mai târziu?”. Atunci eu am spus: „Merg cu tine, firește. Vreau să văd unde lucrezi”. Abia când am intrat pe poarta orfelinatului am înțeles că serviciul ei era locul acela așa că am plâns toată ziua.

Mai ai probleme la picior?

Da. Am suferit șase operații, dar acum am o proteză cu care pot să merg ore întregi. Fără proteză abia pot să mă mișc în propria casă. Prima grijă a mea când mă trezesc dimineața este să-mi pun proteza. Poliomielita distruge fiecare celulă din picior și astfel piciorul meu nu are mușchi, nu are țesut, motiv pentru care pot să-mi rup osul în orice moment. Iar dacă îmi rup piciorul, nu se mai poate reface, rămân paralizat.

Ți-au spus vreodată părinții tăi biologici de ce te-au abandonat?

Mi-au spus că eram în spital la Cluj Napoca, bolnav când bunica a venit după mine și cineva i-a spus că am o problemă la picior. Când m-a dus acasă, i-a spus mamei că medicii mi-au făcut ceva deoarece am piciorul paralizat. Mama s-a întors cu mine la spital să-i întrebe pe medici ce s-a întâmplat. O femeie de acolo a auzit conversația și i-a spus că la fel a pățit și fiul ei și a sfătuit-o să mă ducă la un centru din Sighetul Marmației că doar acolo pot primi ajutor. Doar că după ce m-a dus la leagănul de copii de acolo, nu s-a mai întors niciodată după mine. La vârsta de 3 ani, autoritățile trebuiau să decidă ce fac cu mine mai departe, iar pentru că suferisem de poliomielită, m-au trimis la Spitalul cămin pentru copiii cu deficiențe.

Izidor Ruckel în timpul unei conferințe, în 2013, vorbind despre drepturile copiilor orfani

Câți ani aveai când te-au abandonat?

Conform înregistrărilor de la orfelinat, aveam șase luni. Conform familiei mele biologice, aveam aproape doi ani.

Ei te-au lăsat că erai bolnav, nu că nu aveau cu ce să te crească sau din cauza altor probleme….

Corect! Ei mai aveau doi copii mai mari, două fete mai mari pe care le-au păstrat acasă. Erau și săraci, dar dizabilitatea era ceva ce ei nu ar fi știut și putut să gestioneze. Probabil s-au gândit că nu vor putea să-mi plătească tratamentele și au ales să mă lase la leagănul de copii.

În 2001, când am fost cu cei de la ABC am întrebat-o pe mama de ce nu s-a mai întors niciodată după mine, iar ea mi-a spus că erau prea săraci.

Cred că singurul motiv pentru care au apărut în viața mea în 1991, înainte de a fi adoptat, a fost Mugurel, fratele meu mai mic. El, de când a aflat că are un frate a ținut morțiș să mă vadă și să mă aducă acasă.

Ce se întâmplă cu ei azi? Mai trăiesc?

Da. Mama se luptă cu cancerul, tata nu mai poate merge, au o viață foarte grea, dar măcar au o casă a lor. În 2001 când i-am vizitat stăteau într-o locuință socială.

Și frații tăi? Ții legătura cu ei?

Cu Mugurel mă înțeleg foarte bine, la fel și cu sora noastră mai mică, Poienița. Cu surorile mai mari nu comunic.

Părinții sunt amândoi de etnie romă?

Suntem jumătate români, jumătate romi, însă nu am știut multă vreme. Abia într-o zi când am probat un costum popular maramureșean și când m-am uitat în oglindă mi-am spus atunci: „zici că sunt țigan 100%”. Așa că l-am întrebat pe fratele meu, iar el mi-a spus că suntem pe jumătate, dar că asta nu e important. Așa e, nu e important, însă eu voiam să știu toată povestea.

Spune-mi de părinții tăi adoptivi și de viața ta de acum. Unde lucrezi?

Lucrez la KFC, am fost manager general al unui restaurant, însă în ianuarie am cerut retrogradarea deoarece nu mai făceam față. Ca manager general trebuie să muncești pentru toți și cât pentru toți. Pentru fiecare om care nu venea la muncă, eu trebuia să muncesc și obosisem foarte tare. Așa că în ianuarie am renunțat, am dat un pas în spate și m-am transferat la alt restaurant.

Cum spuneam, nu mai locuiesc cu familia mea de la 17 ani, așa că am apartamentul meu, la cinci minute de restaurantul la care lucrez.

Ce face Izabela?

Izabela e foarte bolnavă. A suferit numeroase tratamente, o mulțime de medici voluntari s-au oferit să ajute, însă nu s-au putut face multe. Familia mea nu e bogată, nu a fost niciodată, iar ca ei să mă poată adopta pe mine, o grămadă de oameni de la biserică au sărit să ajute.

Problema cu Izabela a fost că România o cerea înapoi. Conform legii românești, doar eu și Ciprian am plecat legal, ceilalți copii au fost răpiți. România a cerut ca acești copii să fie înapoiați. În 2001 eram la Sighet când directorul orfelinatului a vrut să vorbească cu mine: „Sunt mulți copii care au plecat de aici. Știi unde se află? Guvernul român îi vrea înapoi”. Primul nume care apărea pe listă era cel al Izabelei. M-a rugat să le spun acestor copii să se întoarcă acasă. Atunci eu i-am spus așa directorului: „Tu crezi că după câte au îndurat acești copii în orfelinat, vor dori să se întoarcă? Acum când sunt în sfârșit liberi și trăiesc în sânul unor familii?”. Atunci el m-a rugat să le spun să scrie o scrisoare guvernului prin care să spună că sunt fericiți acolo unde trăiesc și că nu vor să se întoarcă. I-am spus că nici asta nu pot face deoarece doar spunându-le că sunt căutați de guvern, voi răscoli niște amintiri foarte dureroase care probabil îi vor traumatiza pe viață.

Izabela nu va mai putea merge niciodată pentru că a fost ținută în pat, timp de 17 ani, la orfelinat. Izabela are cancer și a fost internată într-un centru specializat. Dar nu e ca și cum părinții mei au abandonat-o, o văd în fiecare săptămână și sunt alături de ea, doar că nu o mai pot îngriji ca înainte pentru că fizic nu mai sunt în putere.

Izidor Ruckel alături de copii, în tabăra de vară din România, 2017

Dar au fost și copii care s-au întors?

Da, au fost. Primul pe care îl știu este Călin. El a fost al treilea copil care a plecat din cămin. Familia lui biologică și-a dat consimțământul ca el să fie adoptat, însă familia adoptivă, la scurt timp după ce l-a adoptat și-a dat seama că e retardat, că e handicapat și nu l-a mai vrut. Mama mea a vrut să-l adopte ea și i-a rugat pe părinții lui să nu-l trimită înapoi, însă ei doreau atât de tare să scape de el, încât l-au trimis la familia lui biologică, iar aceasta l-a băgat înapoi în orfelinat. În 2001 l-am revăzut, în orfelinat. Era slab, cu multe vânătăi, semn că era frecvent bătut.

Alte două fete, Gianina și Ana mică, au ajuns și ele în America, deși familiile lor naturale nu și-au dat niciodată consimțământul. Ele fost duse cu viză medicală, iar când familiile lor au aflat că sunt în străinătate, au cerut să fie aduse înapoi. Ana mică a ajuns la Casa de bătrâni, Gianina a rămas cu mama ei.

Cum se chema exact orfelinatul?

Cămin spital pentru copii cu deficiențe din Sighetul Marmației. A fost închis între timp. Azi, cu copacii și clădirile ce s-au construit în jur, nu se mai vede orfelinatul și puțini știu ce orori s-au petrecut acolo în vremea comunistă.

Când ai scris cartea „Abandonat pe viață”?

În 2003 a fost tipărită. Am scris-o în anul 2000 și am publicat-o doar în versiunea CD, abia apoi am primit finanțare pentru a o tipări. După ce m-am întors din România și după ce s-a difuzat emisiunea la ABC, o doamnă s-a oferit să plătească tiparul. După ce am vândut cartea, m-am oferit să-i înapoiez banii, însă ea a spus: „Mulțumesc că ești cinstit și vrei să-mi dai banii înapoi, dar eu nu vreau banii. Eu vreau să-i investești în următorul proiect, astfel încât povestea ta să ajungă să fie auzită în toată lumea”.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO