Lari Giorgescu, actorul care a intrat la Facultatea de Teatru recitându-l pe Bacovia în țigănește: „Pentru mine teatrul era o experiență similară cu misterul lui Moș Crăciun”

În 2005, un tânăr din Craiova, Lari Giorgescu, era admis la Facultatea de Teatru (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie –  București), după un examen inedit: prezentase comisiei de admitere poezia Plumb de Bacovia… în țigănește!

La 34 de ani, Lari Giorgescu este astăzi unul dintre cei mai cunoscuți artiști tineri din România. Actor al Teatrului Național București, Lari colaborează și cu alte scene din București și se dedică nu doar „teatrului-pur”- ca formă de expresie a cuvântului – ci și teatrului-dans și poeziei. Din colaborarea sa cu două mari nume ale dansului – Miriam Răducanu și Gigi Căciuleanu – s-au născut roluri în care Lari a fost apreciat pentru talentul său actoricesc, dar și pentru calitățile lui de dansator.

Dragă Lari, te-ai născut la Craiova, în copilărie și adolescență erai foarte pasionat de fotbal, ai absolvit un liceu economic. Și atunci apare firească întrebarea: cum a început povestea ta „de dragoste” cu teatrul? Care este prima ta amintire legată de teatru?

Cred că prima mea întâlnire cu teatrul a fost când eram la grădință: părinții mă duceau la spectacolele de teatru de păpuși. Pentru mine era o experiență similară cu misterul lui Moș Crăciun. Îmi spuneau că păpușile respective prindeau viață ca prin magie doar cât noi să vedem spectacolul. Puneam multe întrebări despre cum se poate una ca asta, dar răspunsurile erau mereu evazive. Nu regret că eram „păcălit”, pentru că asta mă făcea să îmi imaginez lucruri mult mai fantastice decât ce vedeam pe scenă. Iar lumea pe care abia o descopeream era plină de magie!

Părinții ne duceau frecvent la teatru – pe mine și pe fratele meu mai mic decât mine cu patru ani.

În perioada școlii generale jucam mult fotbal, atât de mult încât devenisem obsedat de asta. În liceu nu mă mai preocupa așa de tare, dar simțeam nevoia unei activități extrașcolare, așa că m-am dus, din proprie inițiativă, la cursurile de actorie de la Palatul Copiilor din Craiova.

Citește și: Șerban Pavlu, omul din spatele „Vărului” și „umbrele” din spatele unei vieți de actor. De la iubirile din adolescență și până la rolurile de tată, de soț și cele de pe scenă

Acolo am întâlnit o persoană foarte dragă mie cu care păstrez legătura și acum, un artist mai puțin cunoscut, un autodidact: Marian Rățulescu. Datorită lui, am ajuns să fac parte dintr-o trupă de teatru și dintr-una de umor vizual, mergeam la toate festivalurile din țară și îmi plăcea enorm să fiu pe scenă. El m-a pregătit și pentru admiterea la UNATC – unde am intrat din prima.

Am avut șansa de a mă fi născut într-un oraș unde teatrul este foarte important și în perioada liceului eram fascinat de spectacolele montate de Silviu Purcărete sau de Vlad Mugur la Craiova.

După terminarea liceului, ai intrat la Facultatea de inginerie a mediului din Craiova. De ce această facultate? Cum te-ai hotarât să încerci și la teatru și cum au primit părinții decizia ta?

 Datorită părinților mei am dat admitere la ingineria mediului. Tot timpul am avut încredere în ei și atunci când mi-au recomandat să dau la această facultate am fost de acord. Îmi spuneau că este o profesie de viitor și că asta mi-ar oferi șansa să călătoresc, lucru care îmi plăcea foarte mult. M-a cucerit din prima acest gând, am zis „da” și am intrat.

Dar le-am propus să dau admitere și la UNATC, le-am spus că încerc o singură dată și dacă nu intru înseamnă că nu trebuie să mă fac actor.

Au fost de acord, dar nu își puteau imagina că am vreo șansă! Am fost admis, ei s-au bucurat, dar au fost și triști în același timp. Erau conștienți că o să plec din Craiova, că o să fiu singur în București și că perspectivele de a profesa în acest domeniu atât de competitiv sunt destul de reduse. Viața le-a demonstrat altceva în cazul meu și am toate motivele să fiu recunoscător că fac ceea ce îmi place!

Știu că în facultate circula o „legendă” a examenului tău de admitere la clasa de actorie. Ne poți relata încă o dată povestea amuzantă, aș spune, a examenului tău de admitere?

Am intrat la facultate recitând poezia Plumb de George Bacovia… în țigănește! A fost ideea lui Marian Rățulescu, cel care m-a pregătit. A plecat de la gândul că această poezie ar putea să fie spusă de un gropar. Și cum cei mai mulți gropari din Craiova erau de etnie rromă s-a născut un adevărat monolog din cele două strofe scrise de Bacovia.

Așa am ajuns să îi rog pe prietenii mei rromi – cu care jucam fotbal aproape în fiecare zi – să îmi traducă poezia cuvânt cu cuvânt. Acum, după ani buni, sunt de părere că puteam să pic acest examen cu succes dacă cei din comisie nu ar fi avut… un pic de umor și nu ar fi putut să vadă dincolo de ceea ce am făcut în acel moment.

Ba, mai mult, la proba de interviu care era și ultima, m-au rugat să le mai arăt o dată poezia. Îmi amintesc sentimentul de încredere nebună pe care îl aveam în timpul examenului – sentiment fără de care mi-ar fi fost mai greu să îi fac față acestui test!

Care este primul lucru important despre meserie pe care l-ai deprins în facultate?

 Faptul că teatrul este o profesie de echipă și că dacă nu știi să lucrezi în echipă, să fii serios și să te pui în slujba proiectului în care te implici, mai bine te apuci de o altă profesie! Este important ca oamenii să știe că pot conta pe tine; câteodată este chiar mai important decât faptul că ești un actor foarte talentat. 

Ai jucat în tot felul de spații – inclusiv pe o capotă de mașină, într-o toaletă (în anii de facultate) sau pe stradă – în ce fel de spațiu ai simțit mai intensă sau mai specială, în orice fel, interacțiunea cu publicul?

 În perioada facultății am simțit cel mai bine ideea că un act teatral se poate desfășura oriunde, atât timp cât ai cel puțin un spectator. Am făcut teatru de stradă – două veri la rând – am lucrat cu colegii de la regie tot ce mi-au propus.

Citește și: Adrian Titieni în rolul poveștii vieții sale: de la copilăria fericită la Bistrița, la adolescența străbătută de gândul călugăriei și până la rolul de tată și cel de mare actor român

Ideile erau foarte curajoase, am avut șansa de a lucra în examenele de regie ale colegilor mai mari. Îi priveam cu multă admirație, aveau personalități puternice și o atitudine de revoltă față de teatrul clasic.

După terminarea facultății, am repetat pentru două spectacole pe care le pot numi de suflet, în spații foarte neobișnuite, chiar dacă au avut premiere pe scenele de teatru din București. Poezia visului, de Miriam Răducanu, un spectacol conceput din poezii de Emil Botta, s-a născut în sufrageria doamnei Miriam Răducanu.

Iar la o vizită în România a doamnei Nina Cassian, am jucat acest spectacol pentru dumneaei (și pentru soțul dumneaei) într-o cameră a hotelului Intercontinental!

D’ale noastre – conceput de Gigi Căciuleanu – este un spectacol ale cărui repetiții s-au desfășurat într-una dintre sălile fostului sediu al Bibliotecii Naționale a României.

Cum se pregătește Lari înainte de a păși pe scenă? Ai vreun ritual pe care îl urmezi înainte de un spectacol?

 Am observat că înainte cu 30 de minute de orice spectacol mi se întâmplă involuntar să intru într-o formă de relaxare, în care mintea îmi stă doar la ce am de făcut în acele momente.

Este o relaxare activă, una care mă face să fiu mai prezent de fapt. Nu este ceva ce am lucrat ca să mi se întâmple, ci este ceva ce am observat că mi se întâmplă spontan. Dar nu am nici un ritual sau o altă formă de pregătire ca să pot intra pe scenă. Este important ca, măcar cu o zi înainte de spectacol, să îmi fi repetat ce am de făcut.

Este vreunul dintre rolurile cărora le-ai dat viață până astăzi, care să îți fi fost mai aproape de suflet? De ce?

 Îmi este foarte greu să lucrez un rol care să nu îmi placă. Fiind pasionat de ceea ce fac, rolurile pe care le interpretez devin personale și mă atașez visceral de ele. Totuși, există spectacole pe care le aștept cu o mai mare nerăbdare. Aș putea da exemplul spectacolului Iona (de Marin Sorescu) sau Jungla TeVe – conceput de Gigi Căciuleanu.

Ești un artist complex. Pe lângă teatru „pur” să zicem, ai interpretat roluri în multe spectacole de teatru-dans, în care ai fost extrem de apreciat pentru abilitățile tale de dansator. În plus, ai o relație specială cu poezia. Ce formă de expresie îți este mai dragă, mai aproape de suflet?

 Deși joc în mult mai multe spectacole de teatru în care cuvântul este cel mai important – dintre care unele cu un mare succes de casă, cum este Omul care a văzut moartea, care a ajuns la aproape 200 de reprezentații! – oamenii din mass-media au preferat să vorbească mai mult despre o latură mai puțin obișnuită a mea, aceea de a îmbina cuvântul cu poezia și mișcarea.

Încă de mic am fost pasionat de poezie și întâlnirea pe care am avut-o cu Gigi Căciuleanu m-a apropiat și mai tare de această zonă. În 2007 deschideam spectacolul OuiBaDa, la Teatrul de Comedie, cu o poezie scrisă de Gigi Căciuleanu. Mai apoi, datorită doamnei Miriam Răducanu s-a născut primul meu spectacol doar din poezii: Poezia visului.

Până acum am jucat în șapte spectacole în care poezia merge mână în mână cu mișcarea. De exemplu, în Poezia Visului gândurile se „materializează” în puterea fiecărui gest. Abia când gestul nu mai este suficient apare nevoia de cuvânt și acesta se naște ca o necesitate. Această stilistică servește ideii de a crea dramaturgie din poezie, transformând textul liric într-un material dramatic. La spectacolele lui Gigi Căciuleanu, versurile poeziilor sunt coregrafiate așa cum se coregrafiază mișcările, dar evitând tautologia (pleonasmul) care s-ar putea ivi. Adică niciodată nu spui ce faci și nici nu faci ce spui. Acestea tehnică a fost numită de Gigi teatru coregrafic. Pentru ambele metode trebuie să fii mai mult decât actor și mai mult decât dansator.

Te-ai gândit până acum vreodată să te dezvolți și spre o vocație de creator? Să mergi spre dramaturgie, regie sau coregrafie?

Sunt un actor care a avut șansa să întâlnească artiști adevărați care au crezut în mine, mi-au acordat încredere și asta m-a ajutat. Le sunt recunoscător celor care au văzut că pot profesa și îmi doresc ca la rându-mi să dau mai departe lucrurile care mi-au fost date.

Este ceva normal, iar generozitatea pe care am întâlnit-o la cei cu care am lucrat merge mână în mână cu puterea creațiilor lor. Atât Gigi Căciuleanu, cât și doamna Miriam Răducanu, sunt artiști care nu sufocă personalitățile oamenilor în care cred, ci dimpotrivă, le potențează. Le creează un mediu în care să se dezvolte și pe asta mizează în lucrul la proiectele lor.

Ai jucat și în film. Povestește-ne te rog puțin despre filmele în care ai jucat. Cum te-ai simțit pe platou versus pe scenă? Pentru că noi nu avem, în România, o școală specială de actorie de film, te-aș întreba care sunt principalele provocări ale unui actor când trece de la scenă, la o filmare pentru cinematografie?

Cred că cea mai mare provocare pentru actorii de teatru este lipsa de exercițiu cu camera de filmat, dat fiind că se produc foarte puține filme în România, iar cele care se produc folosesc aceeași actori.

Mediul cinematografic este unul foarte închis, care nu acordă decât foarte rar șanse actorilor care joacă mai mult teatru. După părerea mea, este o formă de prejudecată pe care o au despre teatrul românesc și de aceea regizorii de film vin extrem de rar în sălile de spectacol.

Totuși, am avut câteva ocazii să joc în filme, dar care nu au ajuns să fie foarte cunoscute. Pot spune că am experiență în lucrul cu camera și că îmi doresc – încă din perioada facultății – să am șansa să lucrez cu macăr unul dintre marii regizori de film din România.

Ai mărturisit în alt interviu că ești un actor care nu umblă după roluri, ci după întâlniri… Și atunci se naște implicit întrebarea mea: care sunt, până acum, cele mai importante întâlniri ale tale? De la cine simți că ai învățat (și ce) cel mai mult despre scenă sau… despre viață?

 Cele mai multe lucruri despre viață le-am învățat… de la viață!

Cea mai importantă întâlnire profesională pe care am avut-o este cea cu Gigi Căciuleanu. Datorită lucrului cu el am ajuns să întâlnesc nenumărați artiști, dar și personalități ale altor domenii din România și nu numai.

Tot așa am întâlnit-o pe doamna Miriam Răducanu, care împreună cu soțul dumeaei (domnul Cornel Răducanu) au devenit adevărate repere culturale pentru mine. Cred că atunci când te dedici unei profesii vocaționale este foarte sănătos să ai repere valabile și în care să crezi, mai ales când ești foarte la început și te poate copleși o lume atât de complexă.

Ești unul dintre artiștii norocoși care chiar și în vreme de pandemie a mai putut derula proiecte, asta și pentru că joci în mai multe spectacole „one man show” (piese într-un singur personaj), mai ușor deci de reprezentat în condițiile restricțiilor actuale. Și totuși, te întreb, dacă mâine ar dispărea această pandemie, care ar fi primul proiect nou la care ai visa?

Un lucru bun pe care l-am înțeles în această pandemie este că trebuie să am mai multă încredere în propriile mele proiecte. În tot timpul în care am fost distribuit în diferite spectacole, lucram în parelel texte care mă pasionau. O făceam fără gândul că s-ar putea împlini în adevărate spectacole.

Așa s-a născut și spectacolul Jungla TeVe, știam de multă vreme textul lui Gigi și îmi doream să îl pot lucra. I l-am propus domnului Marius Bodochi la teatrul dramaturgilor Români și a zis imediat „da”.

I-a telefonat lui Gigi Căciuleanu și l-a întrebat dacă e dispus să îl lucreze prin Zoom, iar el a fost de acord. Mai am astfel de proiecte și o să îndrăznesc și pe mai departe să le pun în practică, dar prefer să discutăm despre ele într-un alt interviu, când voi fi mai aproape de a le realiza.