Laura Eremia, femeia care și-a făcut curaj să-și spună propria poveste: de la durerea de a avea o fetiță cu o boală genetică rară, la împlinirea pe care o trăiește atunci când creează prăjituri fără zahăr și mâncăruri low carb, vitale pentru dieta copiilor cu boli grave

Hai să ne întoarcem mult, mult în spate cu povestea. De unde ești tu de loc?

Sunt din Vâlcea, mai exact de lângă Horezu. Am venit în București la facultate. Îmi aduc aminte că ai mei m-au urcat în mașină, mi-au dat o saltea și o pernă și mi-au zis: „De acum ești pe cont propriu”. Am făcut facultatea de Litere și singurul mod în care mă puteam întreține era să fac meditații cu copii, la engleză și la franceză. Îmi aduc aminte că stăteam în Berceni și mergeam tocmai până în Colentina pentru 25 de lei. Atât era ora de meditație atunci la o limbă străină. A fost foarte dificil. De aici a venit și nevoia primului job.

Care a fost primul job?

Asistent de marketing la o firmă de digital, pe vremea când digital-ul în România, abia începea să prindă contur, începeau să apară niște agenții și începea lumea să conștientizeze că nu e vorba doar despre radio, TV și print.

Ce treabă avea marketingul și digital-ul cu facultatea de Litere?

A fost pur și simplu o întâmplare să ajung acolo. Universul a făcut să ajung la interviul acela, să-mi placă foarte mult oamenii aceia și ulterior am aflat că și domeniul mă pasionează foarte tare și nu am mai făcut ce voiam eu să fac lingvistică.

Și ai tăi ce au zis? De ce te-au trimis la facultate?

Ai mei sunt niște oameni foarte drăguți, care ne-au susținut foarte mult. Pentru ai mei a fost un șoc că eu am ales să merg la Litere. Ei insistau să mă duc la Automatică pentru că toți copiii deștepți se duceau la Automatică pe vremea aceea, așa că atunci când le-am zis că fac marketing, probabil că a sunat mai bine decât dacă aș fi fost profesoară într-o școală. Puteau să se laude: „Fiică-mea face marketing!” 😊. Era ceva mai special, avea o denumire în engleză. Așa că nu au avut un șoc, au fost fericiți, mai ales că am rămas în domeniu, pentru că după prima firmă mică, următorul angajator a fost Leo Burnett, o agenție super mare. Au urmat și alte agenții pentru că numai așa învățai digital și publicitate, mergând din agenție în agenție.

Soțul tău tot din agenție vine? Că voi, cei din agenție nu prea aveați viață privată 😊

După agenție am trecut de partea clientului și am fost director de marketing la F64, la Altex, am lucrat pe niște proiecte internaționale de online banking și apoi am ajuns la E-Jobs. Cu soțul m-am întâlnit tot la muncă. Eu eram director de marketing la Altex, el era la Arctic, furnizorul nostru și așa ne-am cunoscut. Ne-am împrietenit și ulterior a venit și zona de relație, căsătorie, copii și restul 😊

De ce decizia de a adopta doi copii?

Mama mea este asistent maternal de când eram noi foarte mici, și eu, și sora mea. Noi iubeam copiii pe care îi avea ea în plasament ca și cum ar fi fost frații noștri. Și am realizat că dacă ai disponibilitatea să iubești niște copii, chiar nu contează cine i-a născut, contează restul. Așa că am zis că dacă eu o să mă fac mare și o să am posibilitățile financiare să pot să adopt, o să o fac. Așa că în momentul în care a venit oportunitatea, am adoptat doi copii.

Stai puțin. Cum adică oportunitatea? Acum ai 35 de ani. Când se întâmpla asta?

Maria are 10 ani și am adoptat-o la 4 ani, Nectarie are 8 ani și în momentul în care s-a finalizat adopția avea în jur de 2 ani. Însă, pe Nectarie, îl știu de când avea 30 de zile.

Acum șase ani. I-ai luat pe amândoi deodată?

Da.

Adică aveai vreo 29 de ani. Nu era o responsabilitate prea mare la care te băgai?

La 29 de ani aveam pe mână bugete de 12 milioane de euro și mi se părea o responsabilitate mai mare să gestionez bugetul acela, nu neapărat să am grijă de doi copii 😊. Mai ales că trăind tot timpul în familie cu mulți copii, știam la ce mă băgam. Din punctul meu de vedere, adaptarea cu Maria și cu Nectarie a fost mai ușoară decât adaptarea cu un bebe mic de tot. Mai ales că Ema, fetița noastră cea mică suferă de o epilepsie foarte rară, o afecțiune genetică, despre care am aflat foarte recent, acum câteva luni, când a fost diagnosticată, deși manifestări ale problemei respective sunt din primul an de viață. E atât de rară mutația genetică pe care ea o are, încât nimeni nu știa să ne spună despre ce e vorba.

Și ce înseamnă această mutație genetică?

Înseamnă că pe parcursul anilor de acum încolo, cel mai rău scenariu este să-și piardă abilitățile de a merge și a vorbi și să ajungă să facă Alzheimer. Un fel de Steven Hawkins, dacă vrei, ca punct de referință. Noi sperăm la cel mai bun scenariu pentru că fiind atât de puține cazuri în lume – sunt sub 300 – nu a mai fost identificată nicio situație similară cu bucata din genă care îi lipsește ei, iar spre deosebire de persoanele care au ajuns în scenariul cel mai rău destul de rapid, ea este genul de copil care nu pare să aibă o problemă la prima vedere. Doar dacă te uiți foarte atent la ea vezi că nu vorbește cum trebuie, dar sunt eforturi făcute în zona de terapie. Cheltuim foarte mulți bani pe terapia ei, undeva la 14 mii de lei lunar și încercăm să mergem în cel mai bun scenariu.

Doamne ajută! Gândirea pozitivă ar trebui să vă ducă acolo…

Nu avem ce să facem. E o genă mutată, nu e ca și cum putem să-i facem vreun tratament care să o schimbe, ci doar să depunem toate eforturile ca ea să ajungă să fie ok pe perioada vieții și să încercăm să mutăm zona de degenerare celulară cât mai târziu în viață.

Ca să vezi cum funcționează universul: când am făcut Loca, un business care face prăjituri keto, focusul nostru a fost pe zona de slăbit pentru că eu așa am descoperit keto.