Lexi, persoană gender fluid: Trist este că societatea ţine la divizări, se doreşte să fim împărţiţi neapărat în „ei, cei buni, cei perfecţi, cei frumoşi” şi „ceilalţi, cei răi, cei imperfecţi, cei urâţi”, fără a exista nimic comun între noi

Mirela şi Lexi formează o familie de mai bine de 13 ani. Mirela este o femeie transgender, iar Lexi este gender fluid. Transgender şi gender fluid sunt doi termeni care caracterizează orientarea de gen.

Pe scurt, Lexi spune că nu contează atât de mult genul pentru ea, ci să fie considerată „om”. Mirela a primit genul masculin în certificatul de naştere, dar a simţit dintotdeauna că acesta nu i se potriveşte. Corpul ei nu se potriveşte cu ceea ce vedea mintea ei. A suferit îngrozitor din această cauză, mai ales că nimeni nu a stat să o asculte, familia nu a încercat să o înţeleagă, mama ei i-a aplicat nenumărate „corecţii” ca să-şi bage minţile în cap.

Lexi a crezut multă vreme că este „defectă” şi s-a luptat cu ea că să repare această greşeală, lucru care nu a făcut-o deloc fericită. A vrut să fie în rând cu lumea, să fie aşa cum „se cade!”, cum societatea comanda că trebuie să fie. Abia după ce a întâlnit-o pe Mirela a simţit cum „îi cade” ei bine, cum e să fii fericit.

Vorbim de drame teribile, de care nu suntem conştienţi noi ceilalţi, cei consideraţi „normali”, deşi nu am făcut nimic să merităm acest calificativ, la fel cum persoanele care nu sunt ca noi nu au făcut nimic ca să fie stigmatizate de societate. Cu toate acestea sunt, şi sunt stigmatizate în modul cel mai brutal, cel mai barbar.

Despre o parte din aceste drame, vorbeşte Lexi în cele de mai jos. Probabil multe altele sunt în sufletul ei şi cu greu vor ieşi la suprafaţă, sau nu vor ieşi niciodată.

#LifeIsTolerance #LifeIsFreedom #LoveHasNoGender #TheRightToLove

Poţi, în primul rând să-mi detaliezi termenul de „gender fluid” raportat la tine? De ce zici că eşti gender fluid?

Gender fluid sau mai pe româneşte un gen schimbător, fluid, deşi nu este o traducere ştiinţifică, înseamnă că nu mă identific continuu, constant cu un anumit gen. În general, cel mai confortabil îmi este să mă identific ca om, nu neapărat ca o femeie sau ca un bărbat, deci ca o fiinţă umană, generică, genul neavând o importanţă reală pentru mine. Oricum genul este un construct social, adică ceea ce este perceput de societate ca feminin la un moment dat, poate deveni acceptat şi pentru bărbaţi sau chiar să fie pur masculin peste câţiva ani sau viceversa.

Pot să fiu la un moment dat imaginea perfectă a idealului feminin, iar peste o oră să mă exprim şi să gândesc aşa cum este perceput a fi un bărbat. Aşa sunt eu, o combinaţie care se manifestă cu intensităţi variabile şi în segmente diferite de timp. Să zicem că ar fi ca atunci când am un serviciu perceput ca fiind masculin, dar când revin acasă intru în rolul feminin, doar că aceste segmente sunt mai puţin clar definite şi intervin într-o succesiune mai rapidă în viaţa mea.

Schimbarea nu este vizibilă decât din exterior, eu nu realizez când fac aceste salturi şi tranziţii de gen. Este ca şi când eşti la un concurs şi poţi juca în mai multe echipe: acum pregăteşti evenimentul, eşti la start ca să alergi, apoi eşti tehnicianul echipei, treci prin cortul organizatorilor evenimentului şi prin carul de transmisie TV a concursului, verifici ca în punctul de prim-ajutor totul să fie funcţional, acorzi premiile şi la final faci curat, dar, în fapt, eu am fost aceeaşi persoană. Îţi adresez o întrebare retorică: câte din exemplul de mai sus sunt atribuite ca fiind tipic masculine, feminine sau mixte? La fel se întâmplă cu felul în care mă exprim sau cum mă manifest. Îmi place să mă murdăresc, pentru că iubesc să repar prin casă, dar nu prea îmi place să curăţ legumele, adresez întrebări când nu înţeleg, chiar dacă nu cunosc persoanele din jur, am şi o doză de timiditate, fragilitate, uneori îmi place să gătesc, dar aş face oricând schimb pentru o lectură, îmi plac exerciţiile logico-matematice, dar nu şahul, ador utilitatea pantalonilor, dar uneori îndrăgesc un pantof cu toc.

Nu este vorba de un refuz, un protest de a nu fi tipic feminină sau de adoptarea a ceva ce este la modă, este felul în care mă simt, mă percep dar şi cum relaţionez cu lumea. Mi s-a spus de multe ori că “nu se cade” ca fată, domnişoară, femeie să fac ceva sau să mă exprim într-un anumit fel. În şcoala generală am fost singura fată de la cercul de fizică şi acum ţin minte primul meu letcon şi cât de bine m-am fript cu el sau cum m-am curentat într-un cablu prost izolat, dar asta nu m-a oprit să merg în continuare pe acest drum. Am urmat cursurile de inginerie pentru că asta mi-am dorit, asta îmi făcea plăcere, în ciuda protestelor părinţilor şi a unor profesori care insistau că fetele nu au ce căuta în inginerie, astfel că am terminat facultatea mult după absolvirea liceului. Matematica, fizica, chimia mi se păreau sterile, prea abstracte, ingineria mi se pare şi acum că, prin combinarea acestora, la care se adaugă şi noile tehnologii ale informaţiei, are înţeles pentru mine. Deci, nu ţine doar de cum arăt, ci şi de ce alegeri fac şi de motivaţia pe care o asociez opţiunilor mele. Am încercat să merg şi pe drumul altor meserii văzute mai „pentru mine”, fiind văzute în general ca fiind stereotipic feminine: contabilă, asistentă medical, jurnalistă, secretară. Contabilă fiind, m-am apucat să digitalizez toate fluxurile contabile de la locul meu de muncă de atunci, colegii mei lucrau pe formulare, fişe, cartoane, cu calculatorul de birou şi ţineau evidenţele pe nişte cearceafuri uriaşe capsate sau lipite între ele sau sortate în diverse cutii şi cutiuţe. Ca asistentă medicală am ajuns să ţin evidenţa fişelor şi a vizitelor pacienţilor printr-un sistem de programare prin pagere pentru medicii vizaţi. Ca jurnalistă nu am rezistat prea mult, am migrat spre editarea materialelor foto pentru ziar, iar din secretară am ajuns într-un post de suport tehnic pentru ceilalţi colegi. Nu am făcut toate acestea ca să ies în evidenţă, ci ca să caut o nişă care să îmi facă plăcere, să nu merg la un loc de muncă doar pentru un salariu, ca să nu mă sufoce în timp.

Unde lucrezi şi ce facultate faci?

Lucrez în calitate de consultant IT la o firmă din Bucureşti, dar, în paralel cu serviciul, fac ce fac şi mă opresc să mai învăţ câte ceva. Momentan m-am aplecat asupra studiilor juridice. După ce am devenit inginer, a fost mereu o provocare să studiez ceva în care partea mea feminină să nu se simtă minoritară, dar să îmi şi placă.

Când ai întâlnit-o pe Mirela? Şi cum?

Pe Mirela, mi se pare că o cunosc de o viaţă! Dacă îmi ceri să calculez, am să mă opresc la 13 ani, mai ales că este un număr uneori privit cu suspiciune, dar care ne place la amândouă, omit lunile.

Ne-am cunoscut fără să ne cunoaştem propriu zis. Lucram pe o platformă online, fiecare în altă secţiune. Eu am remarcat-o pe Mirela pentru modul în care gestiona ceea ce avea de făcut, ea era într-o poziţie superioară. Colegi de facultate de-ai Mirelei, din echipa mea, i-au vorbit de mine, din punct de vedere profesional, aşa că, cu prima ocazie, m-a transferat în echipa ei. Foloseam de atunci nume care aparţin de ambele genuri. Am început să comunicăm pe teme de muncă fără să ne pese cine eram, am colaborat extraordinar de bine. Apoi ne-am cunoscut şi nu ne-am mai despărţit. Întâi am fost colegi, apoi buni prieteni şi în final am format un cuplu. De când am început să fim împreună, mulţi ne-au întrebat dacă suntem fraţi. Nu, nu suntem fraţi, nu avem nicio legătură de sânge, doar că semănăm puţin şi uneori reacţionăm identic.

Când ţi-ai dat seama, sau cum ai început să conştientizezi identitatea ta de gen?

Ştiam că sunt altfel. Asta mi s-a reproşat de când mă ştiu, dar am preferat să nu mă gândesc prea mult la asta, pentru că părea ca o neconcordanţă cu cerinţele societăţii, deci mi se părea că sunt „defectă” şi încercam mereu să dovedesc că am alte calităţi, care să contrabalanseze această neconformitate a mea. În liniştea şi încrederea creată în cuplu, alături de Mirela, am încercat să îmi explic ce simt şi cum sunt.

Faptul că sunt bisexuală l-am cunoscut mult mai devreme, pe vremea în care relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex erau pedepsibile în baza articolului 200 Cod penal. Bunica şi mama mea erau împotriva acestui gen de relaţii din prisma Bisericii Ortodoxe. Aşa că am decis că este mai sigur şi mai simplu să nu ştie nimeni ce simt.

Apoi, alături de Mirela, am înţeles că eu sunt eu, cu orientarea mea sexuală şi cu identitatea de gen, chiar dacă sunt atipice.

A fost un proces lung/dificil de acceptare şi asumare?

Da, care încă se derulează. Am plâns de multe ori pentru că îmi doream să nu fiu altfel. Mulţi ani m-am negat. Ca să uit, ca să nu mă gândesc la mine, am muncit, mult, extrem de mult. Am spus şi mai devreme, îmi doream ca să dovedesc că merit să trăiesc aşa cum sunt şi singurul mod de a o face a fost să muncesc. Îmi era cumva teamă că se va afla secretul meu şi părinţii mei vor fi umiliţi pentru că „nu m-au crescut corect”.

Încă îmi este teamă, nu toată lumea din jurul meu ştie adevărul despre mine, despre noi. Părinţii noştri sunt toţi conservatori. Cu toate acestea, mergând alături de Mirela, am curajul să le povestesc şi altora despre viaţa mea. Nu îmi este uşor, încă mă simt vinovată uneori că nu am rezistat în tăcere, fără să ştie nimeni despre suferinţa mea, dar aceasta nu este o viaţă liniştită şi fericită. Aşa că încerc să fiu şi eu liniştită şi fericită! După cum ai observat, nu intru prea mult în detalii şi pentru că încă îmi este teamă.

Cum a fost pentru tine procesul de tranziţie al Mirelei?

Într-un cuplu funcţional partenerii capătă curajul să fie aşa cum se simt ei mai bine. Tranziţia Mirelei mi se pare chiar cea mai frumoasă declaraţie de dragoste şi de încredere pe care mi-o putea face. Nu s-a ascuns de mine, iar împreună învăţam, în fiecare zi, cum să avem o viaţă frumoasă, în cuplu, fără teamă.

Tranziţia nu este ceva ce durează câteva zile, nici măcar câteva luni, este un proces lent. Eu nu am nevoie de prietene să merg la cumpărături, am avut-o mereu pe Mirela! Poate că este un stereotip, dar cele mai frumoase haine mi le-am cumpărat alături de ea. Ea a fost mereu consilierul meu în feminitate şi nu i-am refuzat niciodată ajutorul, dimpotrivă. Da, mă refer la Mirela la feminin, pentru că aşa a fost mereu, chiar dacă atunci i se spunea altfel. Cu timpul, cam toată lumea îi spune Mirela. Nu este nimic rău să îţi placă un anumit nume şi să începi să îl foloseşti, să te prezinţi cu noul nume. La fel de simplu este cu genul. Ideile pe care le asociem acestor schimbări, temerile şi preconcepţiile ne blochează, când, de fapt, este atât de uşor: ea este Mirela!

Şi cum să nu îmi pară bine că Mirela a tranzitionat?! Acum este veselă, visează, are curaj să îşi spună părerile, ideile, să lupte pentru ceea ce crede că este corect, deci are puterea şi energia să fie ea! Curajul ei este molipsitor! Da, m-am îndrăgostit de omul Mirela, care între timp se prezintă ca o femeie, dar de fapt ea a fost mereu aşa. A schimbat acest lucru iubirea mea? Nu, nu avea cum, sufletul ei este acelaşi, iubirea şi respectul ei pentru mine sunt la fel de puternice. Aş putea spune că am trăit povestea bobocului de raţă care se transformă într-o lebădă, iar protagonista a fost Mirela. Nu m-am îndrăgostit de numele sau de cartea de identitate a Mirelei, ci de persoana ei, care este aceeaşi şi acum.

Ce au spus şi ce spun părinţii tăi/familia ta? Sunt împăcaţi, vă acceptă?

Ne respectă alegerea de a rămâne împreună, mai ales că nu am modificat-o de atâţia ani. Nu sunt împăcaţi cu tranziţia Mirelei sau cu felul meu de a fi. Îşi doresc să fi existat o cale să fim şi noi ca toţi ceilalţi oameni, ca să nu fie nevoiţi să dea explicaţii despre alegerile noastre.

Dar societatea noastră? Ţi se pare că e greu să vă accepte?

Ştim că părinţii noştri ne iubesc, văd schimbările, dar nu ne vor arăta cu degetul, chiar dacă nu sunt de acord.

Societatea românească funcţionează însă colectiv, iar ca masă este mult mai radicală şi mai dură. Dacă orientarea sexuală mai este cât de cât înţeleasă, nu spun acceptată, cu identitatea de gen este mult mai dificil. A pune sub semnul întrebării existenţa unui individ ca aparţinând unui alt gen, decât cel identificat de părinţi/medici la naştere, este destul de dificil de acceptat într-o societate care ţine mult la conceptele de bun-rău şi nu îşi doreşte să îşi bată capul cu lucruri noi. Dacă am aduce în discuţie şi persoanele intersex sau agender complicăm mult discuţia. Binarismul feminin-masculin este un concept considerat neschimbător, aşa cum încă mulţi cred că cerul este albastru, deşi, ştiinţific, cerul nu are culoare.

Observ în jurul meu tendinţa de a nu se discuta despre ceea ce nu este acceptat de majoritate. Un fel de tăcere a acestei majorităţi şi o învinovăţire a celor care îndrăznesc să le tulbure liniştea. Preferă să întoarcă capul, să nu vadă, să nu fie nevoiţi să înţeleagă, aşa cum o fac şi când se întâmplă un abuz pe stradă. Trec pe partea cealaltă sau ocolesc larg, fără să aibă contact vizual cu persoanele în conflict. Încearcă să te lase să te simţi singur, dar când se vor depărta îşi vor face o opinie şi o vor povesti altora, deşi cu adevărat nu ştiu ce se întâmpla acolo. Aceasta este prima reacţie. Din păcate, dacă vorbim de societate în ansamblu, a doua reacţie, după respingere, este una mai violentă, verbal şi uneori fizic, care vine concomitent cu opiniile formulate de pe margine.

De ce spui că abia primăvara asta aţi făcut publică identitatea voastră, după o relaţie de 13 ani? Ce v-a ţinut pe loc?

Teama mea de a nu fi stigmatizaţi pentru ceea ce suntem. În plus, în 13 ani am căpătat încredere una în cealaltă, astfel încât să avem curajul să spunem şi altora cum suntem, ca orientare sexuală şi ca identitate de gen. Dacă nu reuşeam să facem pasul acesta, nu aveam de ce să ne cunoaştem şi să facem acest interviu, nu?

Adevărul este că nu este plăcut să vezi cum lumea îşi dă coate când treci pe stradă pentru că tu eşti „aceea/acela” de care se vorbeşte când nu eşti de faţă, cum îţi fac poze şi râd de tine atunci când întorci capul sau chiar persoane străine te apostrofează „că nu îţi ştii locul şi rolul” sau şi mai urât ţi se spune să stai închis în casă, că deranjezi pe stradă. Am uneori senzaţia grotescă de circ de ciudăţenii. Trist este că aşa reacţionăm ca societate faţă de cei pe care îi percepem ca fiind diferiţi, parcă se doreşte să se demonstreze că „ei, cei buni, cei perfecţi, cei frumoşi”, nu au nimic în comun cu „ceilalţi, cei răi, cei imperfecţi, cei urâţi”. Prin aruncarea celor percepuţi ca fiind din a doua categorie sub reflectorul societăţii parcă încearcă să se asigure că nici unul dintre “ei, cei buni” nu va îndrăzni să treacă în grupul “ceilalţi”, de teamă că vor fi astfel trataţi. În subconştientul colectiv am înţeles despre ce este vorba, că nu este “de bine” să fim în categoria a doua. La fel este şi cu educaţia, nu vrem o educaţie reală, pentru că s-ar putea să nu mai pară “înţelept” doar cel care are mai mulţi ani sau vechime într-un post, s-ar putea ca un copil sau un tânăr să dovedească o înţelegere mai profundă decât un adult şi astfel să nu fie de acord pur şi simplu cu opiniile acestuia. Ca societate, ne este teamă de provocări, de întrebări. Preferăm să găsim scuze pentru un înţelept de carton care greşeşte, decât să analizăm obiectiv fiecare situaţie şi să decidem pentru fiecare caz. Preferăm şabloane, un fel de copy-paste social, decât să riscăm să ne revedem modul de a gândi sau să fie eventual necesar să ne cerem scuze. Un membru din grupul “cel bun” este prezumat a avea mereu dreptate, fiind perfect, deci nu va avea nicio dată nevoie să îşi ceară scuze pentru acţiunile sale. Mai adăugăm şi nevoia ca acest sistem neoficial de caste să fie păstrat şi să nu fie contestat.

Dacă trecem de la nivelul macro-social, la cel micro-familial, regăsim dualismul cel bun/deştept/perfect portretizat ca bărbat, iar ceilalţi sunt femeile şi copiii. Sunt încă zone rurale în care o familie are doi copii şi alte două fete, adică fetele nu sunt copii, căci nu vor deveni bărbaţi.

Dacă iei apărarea cuiva din categoria “ceilalţi” eşti catalogat de la neavând altă ocupaţie până la nebun de legat (de scos din societate).

Voi sunteţi o familie?

Da, ne-am considerat o familie de mult timp, pentru că trăim împreună într-o relaţie bazată pe iubire, înţelegere şi respect reciproc, pentru că avem vise comune, pentru că vrem să îmbătrânim împreună.

Tradiţională sau nu?

Am observat că între timp s-a trecut în discursul public de la ideea de familie tradiţională la cea de familie naturală. Nu îmi este clar nici conceptul de natural: cum este în natură, sau natural, cum place majorităţii?

Atracţia dintre noi a fost pur naturală, nu am urmărit alte beneficii, pur şi simplu ne-am cunoscut, ne-am plăcut şi am creat o nouă familie, distinctă de a părinţilor noştri.

Am avut mereu o reticenţă la termenul tradiţional. Tradiţional raportat la ce reper de timp, de valoare? Tradiţional pentru mine nu are cum să se refere direct la oameni, la viaţa lor de zi cu zi, ci doar la obiecte sau la îndeletniciri artizanale sau prin păstrarea unor obiceiuri, pentru că o societate se modifică permanent, chiar dacă ne place sau nu, chiar dacă suntem de acord sau nu.

Tradiţional, ne-am prezentat reciproc în familiile noastre, tot tradiţional, ne întâlnim, în familiile extinse şi/sau cu prietenii, cu ocazia sărbătorilor creştine sau pentru diverse aniversări marcate ca fiind importante în comunităţile din care facem parte. Ca şi societatea şi grupurile sunt dinamice, unii vin, alţii pleacă, căci aşa este tradiţional viaţa, curgătoare, fluidă, deşi seamănă, este de fapt mereu altfel.

Vă gândiţi la un copil?

Mirela şi-a dorit de mult timp să aibă un copil, să ne căsătorim, chiar de la începutul relaţiei noastre. Eu m-am temut să avem un copil într-o societate atât de intolerantă uneori, în care educaţia nu reuşeşte niciodată să primească procentul legal din pib sau să aibă rolul său specific în societate, în care serviciile de sănătate devin un privilegiu. Am ajuns împreună la ideea de a adopta un copil, dar nu în România. Probabil că vom pleca din ţară şi abia atunci ne vom gândi la căsătorie sau parteneriat şi la un copil, poate chiar doi.

Un parteneriat civil v-ar fi de ajutor?

Nouă, da, dar nu numai nouă. Parteneriatul civil este o instituţie de protecţie socială asemănătoare căsătoriei şi nu este doar pentru familiile cu parteneri de acelaşi sex. Chiar dacă instituţia căsătoriei este în realitate pur civilă, tradiţional ea este urmată de o căsătorie religioasă. Deci dacă te căsătoreşti civil, cei din jur te vor întreba inevitabil “şi pe când ne inviţi la nuntă?”. Una dintre metodele simple de a evita explicaţii în plus poate fi opţiunea pentru un parteneriat. Trecând la lucruri serioase, parteneriatul este un mod mai simplu de a asigura protecţia statului pentru cuplurile care din diverse motive nu doresc să fie căsătorite. Consider că este necesar să existe o protecţie socială şi a familiilor de facto, adică a celor care funcţionează ca o familie dar nu sunt căsătoriţi sau o formă mai puţin rigidă ca o căsătorie, ca un contract civil între parteneri prin care să se protejeze patrimoniul lor comun, să poată lua decizii unul pentru celălalt în special în cazul unor intervenţii medicale sau când au nevoie de reprezentare, să se poată moşteni reciproc în mod direct, fără alte artificii legale, care nu garantează mereu succesul, care pot fi contestate şi care sunt şi costisitoare. Instituţia căsătoriei nu are de suferit pentru că ar funcţiona şi alte sisteme paralele cu scopuri similare, dar privind alte segmente sociale. Şi nu trebuie ignorată situaţia copiilor din familiile de facto sau care doresc recunoaşterea relaţiei lor printr-un parteneriat. Deşi deseori se clamează interesul superior al copilului, în opinia mea acest lucru nu este evident în situaţiile concrete. Ne lăudăm cu drepturi pe hârtie dar care nu au la îndemână mecanisme prin care să fie puse în funcţiune sau instituţii prin care să se urmărească aplicarea lor, respectiv nu există sancţiuni pentru încălcarea lor, aşa că rămân simple poveşti, chiar dacă sunt frumoase, de fapt nu pot ajuta persoanele vizate la adoptarea respectivelor acte normative.

În plus, nerecunoaşterea şi neadoptarea unor instituţii similare căsătoriei reprezintă o încălcare a liberei circulaţii a cetăţenilor pe teritoriul european, pentru că relaţiile civile bazate pe un contract şi nu pe o căsătorie nu se mai pot recunoaşte dacă cuplul respectiv circulă sau lucrează în România, pentru că legislaţia noastră nu îi poate încadra nicăieri, ei devenind astfel nişte străini între ei, lucru care poate da naştere la multe probleme legale, ceea ce s-a şi întâmplat.

Pe cine credeţi voi că deranjaţi, ca membre ale comunităţii LGBT?

Nu deranjăm pe cineva anume, cred că deranjăm idei ca normal-anormal, moral-imoral, bine-rău, feminin-masculin. Deci dacă mă întrebi, o a treia opţiune deranjează, cu atât mai mult a patra, a cincea şamd. Nu deranjăm doar noi, ci şi persoanele cu dizabilităţi, cu boli incurabile, respectiv numărul mamelor minore sau a tinerilor cu boli cu transmitere sexuală sau minorităţile religioase sau etnice. Sigur am scăpat ceva din enumerarea mea, pentru că mereu poţi găsi mult mai uşor scuze dând vina pe alţii, decât să răspunzi ca stat şi ca societate pentru binele şi fericirea fiecărui individ. Când diluezi responsabilitatea între diferitele instituţii, când viitorul este descris sub termeni abstracţi, nu în proiecte punctuale, concrete este uşor să se găsească vinovaţi de serviciu, atunci când ceva, orice, nu merge bine. Este suficient să deschidem cărţi de istorie şi să le înţelegem fără părtinire ca să vedem cum este cu vinovaţii de serviciu. Ca să am o abordare tradiţională, de basm, suntem portretizaţi ca un fel de bau-bau, de balaur cu şapte capete, din cauza căruia nu mai îi este bine regatului şi deci pe care este musai să îl omoare viteazul blond, fiul iubitor şi perfect, numit, cum altfel, Făt Frumos.

Întorcându-ne la idei, mai deranjăm pe reprezentanţii unor culte religioase. Chiar dacă încerc să aduc exemplul atâtor state în care există drepturi pentru minorităţi şi nu s-a întâmplat nimic apocaliptic, sau faptul că sunt biserici creştine care nu condamnă minorităţile, sunt tratată cu reacţii de genul: “dar nu îţi este ruşine!”, “du-te tu cu musulmanii/sectanţii tăi şi lasă-ne pe noi în pace în ţărişoara noastră” sau “adică, vrei să fim toţi homosexuali şi lesbiene, să ajungem toţi la spitalul de nebuni”. Cel mai tare deranjează exemplul Greciei, pentru că argumentul suprem înainte ca grecii să aibă parteneriate civile pentru partenerii de acelaşi sex şi înainte ca aceştia să poată primi copii în plasament, era că nicio ţară ortodoxă nu acceptă astfel de practici, cu atât mai mult să le legalizeze.

Mă întristează mult astfel de luări de poziţie, atât din partea parlamentarilor, guvernanţilor, dar mai ales din partea Bisericii Ortodoxe Române că minorităţile sunt inamicul statului român, a credinţei ortodoxe şi a românismului în general. Nu a cerut nimeni să renunţe altcineva la drepturile sale, ci doar ca şi alţii să poată beneficia de anumite drepturi similare, fără să renunţe la identitatea personală.

Veţi merge la referendum?

Da şi votez împotriva modificării Constituţiei. Este o pantă periculoasă ca majoritatea să decidă asupra drepturilor minorităţilor, oricare ar fi ele la un moment dat. Când priveşti o astfel de iniţiativă este interesant să te gândeşti cum ar fi dacă situaţia ar fi inversată, ceea ce istoria a dovedit că se poate întâmpla, ca o majoritate să devină o minoritate. Se deschide o uşă periculoasă, care, o dată deschisă, cu greu se mai poate stopa şi poate dura generaţii întregi până să se ajungă la o redresare. Tocmai, pentru a limita excesele dăunătoare pentru o societate, există un stat de drept, separaţia puterilor în stat, sistemul de echilibru şi loialitate între instituţii, drepturile fundamentale ale omului. Ori a modifica Constituţia în sensul restricţionării unor drepturi, cu toate că ele nu există în acest moment, mi se pare şi mai periculos, tocmai în lumina evoluţiei drepturilor omului la nivel european.

Mi-aş dori să nu mai existe astfel de iniţiative împotriva celor care sunt altfel, nici asocieri rău voitoare între boli psihiatrice, dizabilităţi, minorităţi sau fapte care sunt condamnate de legea penală. Chiar nu este necesar să fim toţi la fel şi nu se întâmplă nimic rău dacă există întrebări, dacă sunt discuţii pe diverse teme. Da, este frumos să îl respectăm pe cel de aproape şi prin limbaj şi prin comportament, chiar dacă nu suntem de acord cu opinia lui. Nu suntem superiori, nici mai buni dacă ne batem joc de alţii, nu este nici moral şi nici legal. Pe orice temă se poate discuta cu respect şi consideraţie, indiferent de poziţia adoptată, în sensul unui schimb de idei sub forma unor dezbateri, chiar şi aprinse dar civilizate, şi compromisuri reciproce, dacă este cazul şi fără încălcarea drepturilor altcuiva.

Ce mi se mai pare periculos este amestecul a două instituţii, a familiei şi a căsătoriei în discursul privind referendumul. Familia este o umbrelă mai generoasă, care nu se poate limita doar la un cuplu căsătorit, poate include şi parteneriatele civile, se referă şi la ascendenţi şi la descendenţi, la colaterali, dar şi la relaţiile de adopţie, la filiaţie, deci la gradele de rudenie în general, priveşte nu doar drepturile, dar şi obligaţiile legate de autoritatea părintească sau de obligaţia de întreţinere. Un complex de instituţii aflate în interdependenţă dar care nu se confundă între ele şi care se aplică şi se interpretează în strânsă corelaţie cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Nu consider că drepturile omului sunt facultative, ţinând de opţiunea unei majorităţi de a le implementa sau nu.