Heritage, noul album al Luizei, lansat la început de martie este, de fapt, o moştenire muzicală. Cele 8 piese sunt o odă adusă familiei şi rădăcinilor sale, un mănunchi de trăiri transpuse prin muzică, un fel de a comunica pasiune, iubire, dar şi durere. Iar concertul de lansare de la Clubul Ţăranului ne-a prezentat – prin cântec – un album familial, cu imagini descrise în cuvinte, cu sonorităţi şi calde şi triste, cu frânturi de viaţă rememorate în pauzele dintre piese.

 

Fiecare melodie are povestea ei, este legată de o amintire sau de un om drag, iar numele pieselor sunt cât se poate de sugestive.

„Prin iarbă” deschide albumul în forţă. Piesa are ritm şi are puterea să te tragă după sine într-o alergare de ritmuri şi triluri. Versurile lasă loc instrumentelor să se desfăşoare, iar Luiza Zan te poartă din prima clipă în lumea ei. Urmează „Like water”, o piesă cu acorduri duioase, care prevesteşte următoarea melodie – ca un cântec de leagăn pentru copii („Bărcuţe de hârtie”). 

 

 

În „Still, sad, silent” este o piesă dedicată mamei pierdute şi descoperim că durerea se poate cânta pe acorduri vesele. Şi însăşi Luiza ne îndeamnă, de pe scenă, să nu fim trişti, ci doar să ne exprimăm – cum ştim mai bine – tristeţea. Bunica este, şi ea, prezentă în albumul Luizei Zan, cu o mângâiere pe creştet înainte de a adormi („Until I fall asleep”). 

 

Nu lipseşte de pe acest album de autor al Luizei o piesă prezentă în spectacolul „Năpasta”, regizat de Radu Afrim. „Călare” este o piesă cu multă trăire şi cu atât de mult ritm încât ridică publicul în picioare şi cere cu insistenţă bis. Instrumentiştii se întrec în pasiunea cu care îşi pun muzica la lucru pe această piesă, iar vocea Luizei Zan te plimbă din jazz în ritmuri tradiţionale. 

 

„Heritage” este moştenirea Luizei Zan, dar este atât de bine înţeleasă şi de muzicienii cu care a colaborat pentru acest album. Pianul (Peter Sarik) se înţelege dintr-o singură atingere de clapă cu tobele (Attila Galfi), iar solo-urile îndrăzneţe ale chitarei (Istvan Gyarfas) sunt secondate cu măiestrie de bass (Tibor Fonay), iar Ioana Mardare, pune accente şi culoare pieselor cu viola sa. 

 

După ce treci prin toate piesele albumului vrei să o iei de la capăt. Asta pentru că forţa jazz-ului Luizei Zan îţi provoacă un perpetuum mobile. Nu poţi opri brusc ritmul în care te-au atras piesele sale. Nici trăirile şi nici starea de preaplin. Trebuie să tragi aer în piept şi să laşi piesele să se întoarcă (precum valurile) înapoi la tine. Şi să le fredonezi. 

 

Luiza Zan – Călare