Magician, călătoare și acum actriță. Ruxandra Bălașu: „Am avut multe obstacole și uneori chiar nu mai vedeam o cale, m-am și necăjit mult”

Ruxandra Bălașu nu este doar o actriță. Este o forță creativă, un spirit liber și o prezență versatilă pe scena teatrului independent din România. Cu o energie care cucerește din primul minut și o viziune artistică originala, Ruxandra Bălașu își pune amprenta creativă asupra peisajului teatral prin spectacole care emoționează, provoacă și inspiră. Formată la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, dar și în mediul viu al scenei independente, Ruxandra Bălașu a simțit devreme că teatrul nu este doar o meserie, ci un mod de a trăi și de a transforma lumea.

Din această credință s-a născut, în 2014, Teatrul Coquette – un spațiu intim, viu și curajos, fondat împreună cu colaboratori la fel de pasionați, în care creația artistică e liberă de compromisuri și constrângeri. Pe scenă, Ruxandra Bălașu este cameleonică, emoționantă și adesea hipnotizantă. De la fragilitatea Fridei Kahlo în spectacolul „Frida: Viva la Vida”, la forța viscerală a personajelor din „Două surori și un pian” sau „Nopțile barbare”, Ruxandra Bălașu își asumă rolurile cu o autenticitate rar întâlnită.

Fiecare spectacol pe care îl semnează sau îl joacă este o invitație la introspecție și o declarație de iubire pentru arta teatrală. Ca regizor și manager cultural, este vizionară și neobosită. A construit, pas cu pas, Teatrul Coquette ca un laborator de creație, un refugiu pentru artiști independenți și un loc în care publicul vine nu doar să vadă spectacole, ci să simtă, să viseze, să se regăsească. 

Cum a început povestea ta cu teatrul? Ți-ai dorit dintotdeauna să faci asta?

De când mă știu am fost fascinată de cei care creează, de artiști, chiar dacă nu știam să pun asta în cuvinte. Când eram mică am vrut să fiu, pe rând, magiciană și călătoare. Apoi, când am crescut voiam să fiu balerină sau actriță, dar nu am spus nimănui că mi se părea că lumea va spune că toate fetițele vor să fie balerine sau actrițe. Când a trebuit să îmi aleg un liceu am anunțat-o pe mama că vreau să „dau la teatru”, la Lipatti. De puține ori am mai văzut atâta uimire pe chipul ei de atunci. Și am intrat la Lipatti, la clasa de teatru. Acolo am studiat și ceva muzică. De acolo a început ceea ce se cheamă educația formală pe partea asta de teatru. De fapt, e o căutare și o călătorie pe care o faci continuu, uneori e grea, alteori e superbă, uneori te dărâmă, alteori pare că ține loc de orice.

Ruxandra Bălașu: „Am avut multe obstacole și uneori chiar nu mai vedeam o cale, m-am și necăjit mult, însă ce mă convinge să continui e faptul că simt că a meritat”

Ce te-a determinat să înființezi Teatrul Coquette?

Asta a fost acum 10 ani și am făcut-o din pasiune, idealism și disperare, pe alocuri. Mi se părea că lumea teatrului la punctul ăla devine din ce în ce mai inaccesibilă unui anumit segment de artiști și am decis să îmi creez propriile posibilități de a lucra. Ce am făcut noi, Ingrid Bonța și cu mine în 2015, când am înființat un teatru cu 44 de locuri, Teatrul Coquette, a fost un pic cam nebunește, dar nu îmi pare rău. Am avut multe obstacole și uneori chiar nu mai vedeam o cale, m-am și necăjit mult, însă ce mă convinge să continui e faptul că simt că a meritat. Am avut și am multe bucurii și împliniri și mă ajută să fac ce am visat când eram copil: să fiu „magiciană” și călătoare, dar cu ceva în plus.

Ai avut un moment de revelație sau a fost un proces treptat?

A fost ca un proces de îndrăgostire. Nu știi când începe, te trezești că ești deja îndrăgostită. Desigur, că de-a lungul timpului am avut și momente de revelație, de „picat fisa”. Unul dintre ele a fost când am fost selectați cu un spectacol în India și mi-am dat seama cât de puternică e de fapt legătura dintre oameni, dincolo de limbă, limbaj și alte bariere. Noi eram o trupă de actori independenți din România, jucam în limba română o poveste care părea foarte balcanică (Colonelul și păsările, de Hristo Boicev), iar publicul din India reacționa ca și cum vorbeam despre ei. A fost uimitor.

Ce înseamnă pentru tine teatrul independent, în contrast cu cel de stat?

Teatrul e teatru, indiferent de forma administrativă. Dedesubturile și administrativul sunt total diferite, desigur, dar în esență teatru e o artă comunitară, o artă care aduce oamenii împreună. Pe lângă asta, teatrele independente sunt mult mai deschise și mai accesibile propunerilor artistice venite din partea tinerilor creatori. E o platformă excelentă pentru a lucra. Teatrul independent, în ciuda faptului că e mai „fără vedete”, creează comunități mai mici și mai strânse. Noi, la Teatrul Coquette, am simțit puterea și ocrotirea acestei comunități.

Care este misiunea Teatrului Coquette, dincolo de divertisment?

Mă bucur că m-ai întrebat asta! Puțină lume știe de misiunea socială pe care o desfășurăm constant, mai ales pentru copiii din medii defavorizate. Am vorbit mai sus de puterea comunității – asta ne-ajutat anul trecut să strângem peste 100 de bilete la teatru pe care le-am dăruit acestor categorii. Pe lângă asta, avem și misiunea noastră culturală, de crez artistic – aceea de a produce spectacole pe teme puternice (deși ne ferim de militantism, preferăm subtilitatea) și pe texte de calitate. Asta ne provoacă și pe noi ca artiști, ne face mai buni și mai ancorați în lumea în care trăim, mai apropiați de public.

Cum reușești să păstrezi echilibrul între nevoile artistice și cele financiare?

Am învățat celebra „sustenabilitate” de la bunica mea cu mult înainte ca ea să fie cool și o practic pe bune! Adică refolosim, refacem, reconstruim și investim în obiecte și echipamente multi-funcționale fără să facem rabat la capitolul estetică. Lucrăm pe „high concept, low expense”.

Învăț mult și multe tot timpul și gândesc lucrurile înainte de a le face, acționez întotdeauna cu temele făcute. Până acum a funcționat. Privesc cu încredere înainte, dar și cu oarecare îngrijorare pentru soarta artiștilor independenți. Instituțiile mari ale statului încă ne privesc ca pe niște struțo-cămile cărora nu le acordă nici măcar vechime pentru munca prestată.

Cât de importantă este relația cu publicul și cum o cultivi?

E o zicală, cum că teatrul independent e dependent de public. Și așa e! În același timp, social-media tinde să vândă iluzii. Acum, de exemplu, e iluzia că publicul se bate pe bilete și teatrul înflorește la orice colț de stradă. Nu, nu e așa. Acesta e cazul câtorva spectacole din teatrele de stat, cel puțin în București. În realitate, în teatrul independent, e o lupta continuă de a rămâne în atenția publicului. 

Pe lângă spectacole, fiecare actor independent duce o luptă mai mult sau mai puțin vizibilă de a chema și a atrage oamenii în sălile independente, e o strădanie foarte solicitantă, mai ales că avem concurența teatrelor de stat, care au adevărate mașinării de promovare. 

Dacă aș avea o baghetă magică, aș face în așa fel încât publicul român să fie cel mai curios public din lume și să aibă cel puțin o dată la două săptămâni impulsul de a merge la spectacole inedite, în spații mai neumblate. S-ar putea să fie drumul spre surprize extrem de plăcute.

Ruxandra Bălașu: „Teatrul independent e dependent de public”

Cum arată o zi obișnuită pentru tine în culisele teatrului?

Foarte puțin glamouroasă. Hahahaha! Nu am tabieturi sau superstiții legate de a urca pe scenă. În general, fac lucruri care îmi fac plăcere. Verific totul de două ori, costumul, obiectele cu care lucrez în scenă, totul ca să mă asigur că e cum trebuie și apoi îmi dedic timp pentru a mă pune în starea de „a face” – asta înseamnă, uneori, o cafea, afară, ori singură în cabină, respir, ascult muzică, mă liniștesc. 

Stau cu partenerul sau partenerii de scenă, ne „verificăm” reciproc cum suntem în ziua respectivă. Îmi fac machiajul, părul. Apoi intrăm în scenă, apoi intră publicul și de acolo trebuie să veniți la teatru ca să vedeți ce se întâmplă.

Cum reziști presiunii constante de a crea, conduce și inova?

Am învățat să separ și mental și ca timp lucrurile pe care le am de făcut. Am renunțat de mult la a fi multi-tasking, din contră! Iau lucrurile pe rând. Le aloc timpul și importanța cuvenită și mai ales am început să spun NU cererilor constante care vin din exterior, dar mai ales din interiorul meu. Mă auto-educ constant și mă oblig să iau și pauze pentru viața proprie și personală, pentru oamenii care contează, pentru sport, pentru alte pasiuni.

De unde îți iei inspirația, în viața personală și artistică?

Sunt o persoană foarte curioasă și atunci mă uit cu mare interes în jurul meu. Îmi place să văd cum au lucrat și lucrează artiști importanți și din alte arte, care înseamnă ceva. Sunt o mare consumatoare de making-of, interviuri și biografii. Mă inspiră și învăț de acolo. Altfel, imaginația mea e ca pe steroizi când călătoresc și văd locuri noi, alți oameni și moduri de a face teatru, artă, muzică, de a dansa! Elementul de noutate și de „străin” mă inspiră enorm, îmi vin idei din cele mai mici detalii și aș vrea să am 10 vieți să pot lucra tot ce am în minte.

Iar în rest, „dieta” mea mentală cuprinde întotdeauna și în mod necesar muzică, cea pe care o cunosc, cea pe care ador să o descopăr, clasică, vocală, jazz, atonală și orice e autentic, făcut pe instrumente reale și cu voce reală. Adică, „hrană” bio, nu din conservă cibernetică. Pentru mine muzica e cel mai bun partener de creație. Ca artist, eu vorbesc despre ce cunosc, trăiesc și mă preocupă. 

Pentru mine, o cafenea frumoasă unde pot să stau să privesc oamenii sau un bar boem într-un oraș mișto sunt de asemenea locuri unde sigur îmi găsesc idei și inspirație. Am crescut și m-am format în oraș, asta e. Pentru altcineva poate e o păturică în pădure sau un vârf de deal…

Ruxandra Bălașu: „Vreau să fim un exemplu de caută și vei găsi”

Ce înveți de la actorii sau colaboratorii tăi

Am învățat să învăț de la toți cei din jurul meu, deci, într-un fel mulți dintre cei/cele cu care am lucrat au fost și sunt modele pe anumite planuri: meticulozitate, luciditate, poftă de joacă, vulnerabilitate etc. Aceștia și sunt oamenii pe care îi caut sau la a căror chemare răspund când e vorba de a lucra împreună.

Ce rol crezi că mai are teatrul în societatea de azi?

Așa cum am spus și mai sus, teatrul e un fenomen care ne aduce împreună și care se bazează pe comunitate și pe contactul uman. E imperfect și asta îl face special. De asta cred că nu va dispărea niciodată, pentru că noi avem nevoie unii de alții, avem nevoie de comunități, avem nevoie să stăm să râdem și să plângem împreună. E sănătos. Ce ar putea înlocui experiența asta?

Ce planuri ai pentru Teatrul Coquette în vara aceasta şi în următorii ani?

Vara aceasta vine cu un eveniment total nou și e o adevărată provocare. Anul trecut am avut șansa să o cunosc pe Ana Pătan, compozitoare și chitaristă și pot spune că e întâlnirea de care mă bucur cel mai mult, din ultimii ani. Ana a aterizat ca un înger, un fulger, un superstar în mesageria mea prin octombrie anul trecut, într-o seara de weekend. Ca de obicei, eu aveam spectacol (ce altceva sa facă un actor sâmbătă seara?), dar în mod cu totul neobișnuit, am deschis mesajul, am citit în viteză și am răspuns schematic. 

Apoi ceva m-a făcut să revin asupra conversației și în timp ce reveneam eu, a mai venit un mesaj de la Ana. Am descoperit un artist care caută un nou făgaș pentru creativitatea sa. Nici 2 luni mai târziu aveam prima noastră premiera împreună: ea crease muzica, eu regia și ceva actorie pe acolo pentru Frida Kahlo: Viva la vida! iar pe 16 august avem primul spectacol live împreună, în Suedia. 

Eu și Ion Tudorache vom juca acest spectacol în engleză și spaniolă în fața unui public internațional, iar Ana Pătan și formația vor concerta apoi și se va auzi poate și muzica din spectacol. Cine e curios trebuie să știe că muzica spectacolului nostru e deja scoasă pe un album. Vreau să mulțumesc și UNITER-ului că ne sprijină această deplasare.

Ai în vedere proiecte educaționale sau pentru tineri creatori?

Proiectele educaționale pe termen lung depind de finanțări, iar în România, sunt foarte puține linii de finanțare pentru așa ceva, iar majoritatea te obligă să termini proiectul în câteva luni. Sincer, cred că am să renunț la a lucra așa.

În ceea ce îi privește pe tinerii creatori, ei trebuie să aibă ambiție și încredere și să devină ei înșiși proiectul lor personal. Ce pot eu să fac este să le deschid ușa dacă vor bate.

Citește și: Cum îți este copilăria când părinții tăi sunt Maia Morgenstern și Claudiu Istodor? Tudor Aaron Istodor: „Iubește-te mai mult. Încearcă să te gândești mai în viitor, dar cu iubire”

Cum ai vrea să fie ținut minte Teatrul Coquette peste 10 ani?

Ca un loc care, în mod subtil și elegant, dar puternic, a demolat clișee despre cum trebuie să „arate” un teatru și despre tot ce ni se spune că „nu se poate” și a stârnit curiozități. În glumă, aș putea spune ca un buldozer învelit într-o pelerină înflorată din mătase.

Vreau să fim un exemplu de „caută și vei găsi”.

Ce înseamnă „succesul” pentru tine?

Nu cred că sunt o actriță de succes în accepțiunea largă a cuvântului (urmăritori, reclame, apariții tv, mașini de lux și clipuri de la piscine), însă sunt recunoscătoare pentru fiecare rezultat al lucrului meu în teatru. 

Duc viața pe care mi-o doresc și, în proporție de 90%, cei cărora le propun să lucreze cu mine acceptă cu ceea ce pare chiar bucurie. În același timp, publicul pare că apreciază ceea ce creez, așa că las orgoliile și îmi număr motivele de recunoștință, dar și țintesc mai sus.

Care e cel mai frumos compliment pe care l-ai primit pentru munca ta?

Am primit multe aprecieri și mesaje de la spectatori după spectacole. Cel mai frumos compliment e când văd că oamenii se întorc la spectacolele mele.

Ars longa, Vita brevis?

În teatru, arta noastră se cam termină efectiv când s-a terminat spectacolul, e ceva ce tot recreăm la fiecare reprezentație, apoi rămâne amintirea. Așa că, dacă se poate, aș prefera inversul, vita longa și mai văd eu de acolo.

Citește și: „Salvarea mea”, așa o numește o pacientă operată de cancer de col uterin pe doamna dr. Corina Bușe. Altă pacientă spune că a ținut-o pe linia de plutire. Cum poate un medic să-ți redea speranța și încrederea în tine atunci când ești în fața unei boli grave

Interviul cu Alexandra Ghiță, fondatoarea Olivinity face parte din proiect „Povestea mea” ❤️

Antonia Bogdan este trainer de limba română pentru expați și franceză, lingvist, traducător, Art lover, Fashion Addict, World traveler.

„Sunt Antonia și dintotdeauna am fost pasionată de limbi străine și de călătorii, fiind conștientă de importanța lor pentru toți, indiferent de cultura sau mediul în care trăim. Cred cu tărie că stăpânirea mai multor limbi deschide uși către noi oportunități și creează punți între culturi, facilitând comunicarea și înțelegerea reciprocă. Limba este nu doar un instrument de comunicare, ci și o cale de a înțelege gândirea, obiceiurile și perspectivele altor oameni.

În activitatea mea de trainer, îmi propun să transmit această pasiune și să arăt cursanților cum învățarea limbilor străine poate îmbogăți nu doar viața profesională, ci și experiențele personale. Fie că este vorba despre a învăța o limbă pentru muncă, călătorii sau dezvoltare personală, sunt dedicat să ajut fiecare persoană să își atingă obiectivele lingvistice și să descopere cât de important este să poți comunica eficient în mai multe limbi.

Pe lângă faptul că vorbesc mult în cadrul sesiunilor de training, îmi place să și scriu despre lucrurile care merită

Alors, on danse?”

Toată lumea are o poveste, ne lipsește doar imboldul să o împărtășim

Într-o lume care se află mereu în mișcare, îți oferim un loc în care să te bucuri de lucrurile și, mai ales, de oamenii care contează cu adevărat. Descoperim împreună povești incredibile de viață care să ne inspire înspre o viață mai bună. „Povestea mea” devine spațiul în care vorbim onest și deschis despre orice.

Fii parte din comunitatea LIFE.ro. Spune-ți povestea și lasă-ne să te cunoaștem, să învățăm împreună și să-i motivăm pe ceilalți să fie schimbarea de care avem nevoie.

Ai trăit câțiva ani în străinătate, acum te-ai întors și vrei să ne spui de ce. Ai învins o boală și acum vrei să fii inspirație pentru oamenii care se luptă cu aceeași situație. Ți-ai schimbat job-ul. Ai trecut printr-o despărțire sau trăiești o mare iubire. Spune-ne povestea ta în noul proiect LIFE.ro, „Povestea mea”.

Spune-ți povestea. Lasă-ne să te cunoaștem. Și inspiră-i pe ceilalți.