A trecut mai bine de un an de când Nicoleta Botan, managerul unei grădinițe private din București, a fost ucisă de soțul ei, într-un episod bine-știut de noi, de violență domestică.
Ioana Chicet-Macoveiciuc, prietena ei, scriitoare și blogger, a simțit că trebuie să creeze o poveste care să le salveze destinul copiilor ei, care au rămas acum și fără mamă, și fără tată.
Este prima zi de școală iar dialogul de mai jos vorbește despre ceva ce am ajuns să tolerăm lângă noi, nu doar în spatele ușor închise, ci în spațiile publice, în grădiniță, școală, în stația de autobuz sau de metrou, pe stradă: violența oamenilor asupra semenilor lor.
Cartea Ioanei, Semn că te am, ne poftește să vedem, să nu trecem pe lângă ca și cum nu s-ar fi întâmplat, să vorbim deschis cu copiii noștri și să îi educăm cu blândețe, fiindcă alternativa este hâdă.
Tu ai avut o motivație personală atunci când ai compus această carte. Spune-mi puțin despre ea și cum a încărcat asta mesajul transmis de tine finalmente?
Au fost mai multe lucruri aici. Problema de fond, care mă deranjează de foarte mulți ani, este că trăim, de fapt, într-o lume foarte agresivă: părinții își lovesc copiii, copiii se lovesc între ei; educatorii, învățătorii, profesorii la școală ne loveau și asta era normalitatea, câtă vreme nu ni se părea nimic nefiresc să ne dea cineva cu capul de tablă sau să ne învinețească palmele cu rigla; am trăit episoade de agresiune pe stradă sau în autobuz, cum, probabil, trăiesc majoritatea femeilor din România.
Mi se pare că există, e în natura noastră, avem o cultură care acceptă astfel de lucruri, dar faptul că nici măcar nu vorbim despre asta și că este tratat ca un subiect normal, mă deranjează și mă doare și mereu am vrut să scriu o carte în care arată fața urîtă pe care o practicăm unii față de alții, inclusiv cea verbală. Iar acum, în epoca Facebook, mi se pare că se țipă și mai tare, se înjură, mușcă unii din alții și mi se pare periculos faptul că ignorăm felul în care trăim.
Lovitura de cuțit care m-a însemnat să scriu cartea acum a fost moartea unei prietene, ucise chiar de soțul ei, cazul a fost mediatizat intens. Însă cartea nu este povestea ei, nu mi-aș fi permis să fac așa ceva, în lipsa și fără acordul ei. Există o vagă asemănare între modul în care a fost ucisă ea și cel în care moare, la începutul romanului, unul dintre personaje.
Vreau să subliniez, pentru liniștea familiei ei, că nu este povestea ei. Însă durerea lipsei ei în viața noastră și absurditatea situației m-au împins să pornesc cartea de la ceva ce seamănă cu modul absolut stupid în care ea a plecat dintre noi. Iar ce mi-am dorit, de fapt, să fac, a fost să îi salvez copiii, ceea ce nu pot să fac, din păcate, în viața reală (micuții au rămas și fără mamă, și fără tată).
De fiecare dată când îmi îmbrățișez copiii mă gândesc la fiica ei, care are aceeași vârstă cu fiica mea și știu că ea nu mai are ce avem eu și fiica mea. Practic, multe dintre trăsăturile pe care le intuiesc la fetița ei, pe care nu o cunosc foarte bine, le-am pus în personajul principal, pe care îl urmăresc pe tot parcursul vieții, ca să o salvez.
E felul meu de a-mi cere iertare prietenei mele și celorlalte femei care sfârșesc așa pentru că nu am știut să facem mai mult pentru ca așa ceva să nu mai fie posibil.
Ți-ai început discursul vorbind despre generalizarea agresivității, la părinți, copii, la școală, pe stradă, în mașină. O disoluție a noastră în ură, lovituri și țipete. Și aș zice că nu este așa, să polemizăm un pic! Nu aș generaliza. Sunt părinți care nu-și bat copiii, sunt oameni care nu suportă violența și dau și altora acest mesaj și s-a creat această bulă, non-violentă. Poate tocmai din acest motiv și moartea prietenei tale a venit cu atât mai șocant.
Știu că există oameni care se străduiesc să își crească copiii cu blândețe. Asta fac și eu și cumva asta cred că este misiunea mea pe acest Pământ, să conving cât mai mulți adulți să practice auto-controlul și auto-vindecarea, să nu-și mai verse furia pe persoane mai mici și mai slabe, fie că sunt copii, soții, părinți vârstnici. Dar bula mea nu este formată doar din acești oameni, ci din tot felul de alți indivizi.
Am un grup dedicat femeilor în care discuțiile despre agresiune și violență domestică sunt zilnice. Eu nu am fost șocată că s-a întâmplat asta cu prietena mea, fiindcă știu că la așa ceva se ajunge. Am încercat de multe ori să scoatem femei din casă cu ajutorul vecinilor pentru că poliția nu reacționa sau nimeni din familie nu făcea nimic, așa cum a fost și în cazul Nicoletei.
Statisticile arată că 9 din 10 părinți își lovesc copiii zilnic. E ca la știri când vin vecinii agresorului și spun că era un om bun și nu părea capabil de așa ceva. Nu, nu era un om bun, iar oamenii știau că își lovește soția și copiii sau angajații. Dar cumva toată lumea accepta asta ca pe ceva normal.
Nu cred că nu există violență și agresiune, ci că ne-am obișnuit atât de mult cu ele încât nu le luăm în seamă. Doar atunci când ajung la televizor, crime ori violuri, atunci ne oripilăm cu toții. Dar pașii până acolo se întâmplă sub ochii noștri și cred că toți îi vedem. Eu îi văd și aud zilnic, eu nu sunt la adăpost.
Sigur, ce s-a întâmplat cu Nicoleta a izbit pe toată lumea în sensul că s-a ajuns până acolo, iar asta am luat-o personal, noi toate fetele din jurul ei și familia. De ce nu am făcut mai mult?
De ce?
Pentru că întotdeauna te gândești că nu se va ajunge chiar până acolo, de parcă ar fi ok că se întâmpla restul.
Care au fost semnalele?
Aș prefera să nu discutăm despre asta.
Cum să le citim și cum să reacționăm noi, cei din jur?
Am discutat despre asta cu mulți terapeuți care lucrează cu femei din centre specializate în sprijinul victimelor violenței domestice. Am vorbit și cu victime, și cu supraviețuitoare, care au avut curajul ca după mulți ani să se desprindă și să plece, iar acum sunt bine. Este foarte complicat.
Concluzia pare a fi că trebuie să-i spui prietenei tale că ce se întâmplă nu este în regulă, nu este din vina ei și că poți să o ajuți cu ce are nevoie, doar să plece de acolo. Majoritatea nu pleacă pentru că se gândesc că nu vor avea unde să stea, că rămân pe drumuri, că lumea le va condamna gestul, că nu se vor descurca fără ajutorul fostului partener (este un cerc vicios al dependenței de agresor din care este foarte greu să te rupi), dar s-ar putea să o facă dacă au o colegă, soră, prietenă puternică alături care să spună: „te ajut cu banii, te ajut cu un loc unde să stai, te duc la terapie, te ajut să duci copilul la altă școală, nu mai sta acolo fiindcă o să te omoare!”. Nu mai zic aici că trebuie să ajungă la mamă mesajul că cei mici, copiii, nu trebuie să vadă genul acesta de agresivitate, fiindcă va ajunge să o practice și ei. Dar până la modelele psihologice, este despre supraviețuire: „vrei să trăiești? Ieși de acolo!”. Iar asta este complicat de făcut: noi nu avem cele mai bune legi, poliția nu are pârghiile, când le are nu le poate folosi.
E complicat să fii femeie sau copil în agresiune cu tata, trebuie să te aperi din toate părțile, iar acest sentiment este unul groaznic, cu care trebuie să trăiești. Dacă faci ceva, îți trage mama una peste ochi, sau tata, te duci la școală îți trage una profesorul de franceză și așa mai departe.
La lansare au venit invitați și din zona autorităților, ceea ce ți-a dat voie să susții acest discurs la mai multe niveluri. Care crezi că a fost impactul acestei cărți și ce urmează să faci mai departe?
Sinceră să fiu nu știu. Nu am scris cartea asta ca parte dintr-o strategie, nu sunt într-o lupt programată.
Am scris cartea pentru nu puteam să nu o scriu și că trebuia să mă eliberez de sufocarea care venea din ce s-a întâmplat.
La lansare am încercat să împachetez discuția altfel, fiindcă nimeni nu vrea să iasă duminica din casă să vorbească despre femei lovite și omorâte. Serios. Nu vrea nimeni!
Am lansat cartea cu o dezbatere în care am încercat să găsim răspunsuri și cumva toată lumea a spus același lucru: soluția este în educație, să ne învățăm fetele că nu este în regulă să fie atinse, jignite, iar pe băieți să îi creștem în spiritul respectului față de toate ființele umane. La următoarele niveluri, poliția, asistența medicală cumva trebuie să aibă pregătirea necesară pentru a reacționa în situație de violență domestică, trebuie să știe ce să facă, dincolo de intervenția strict legală, emoțional cum trebuie să gestioneze cazul și așa mai departe.
Impactul a fost important măcar pentru că 100 de oameni au fost în sală, au ascultat ce spun specialiștii, au ascultat intenția mea despre carte, au citit-o și au dat-o mai departe prietenilor lor. Poate că data viitoare, când vor vedea o femeie pălmuită în stația de autobuz, nu vor mai trece pe lângă ea, uitându-se în altă parte.
Am mers cu cartea și în orașele din țară, fiindcă știam, din scurta mea carieră de scriitoare, cât de important este să ajungă mesajul și dincolo de granițele orașelor mari. Lumea vine și caută acest gen de evenimente și de mesaj. Sunt femei care vor să fie văzute, vor să povestească, vor să întrebe și se întâmplă o comuniune de oameni care își doresc să nu mai vadă că se întâmplă așa ceva. Și ajută mult să ne vedem între noi și, chiar dacă este un subiect dureros, oamenii vor să audă, să vorbească, să ajute.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
